24 decembrie 2009

Decât urări

"Vorba lungă, sărăcia omului", aşa că ce s-o tot lungim? Esenţial este să aveţi parte de sărbători lipsite de griji. De un Crăciun cu cele trebuincioase pe masă, de un Moş Crăciun nici bogat - că, deh, e criză -, dar nici chitros - că doar o dată-n an vine şi el, şi de un an nou aşa cum vi-l doriţi.
Să ne "auzim" cu bine în 2010.

18 decembrie 2009

RomâniaFilm prezintă: Copilul sirenei şi Bocman forever

Avem preşedinte - numărat, renumărat, răsnumărat, votat şi răsvotat nu numai de probăsescieni, dar şi de antigeoanieni şi diasporă. Acelaşi: TBa. Avem chiar şi premier - suspendat, nesuspendat, numit, răsnumit, interimar, final. Acelaşi: EBo. În câteva zile o să avem şi Guvern, care, după cum glăsuieşte presa pe surse, va fi format, în cea mai mare parte, din aceleaşi exemplare super-mega-ultra-competente, verticale, echilibrate şi bine intenţionate de care beneficia şi cu câteva săptămâni în urmă. Cât de curând vom avea şi Parlament, chiar dacă acum viitorii foşti parlamentari sunt la capitolul mofturi de prostit electoratul (vorba poetului: "mai nu vor, mai se lasă"). Doar nu se aştepta careva să sufle vreun vânt al schimbării (sau măcar o briză), adus de Moş Nicolae pe 6 decembrie 2009. Din the wind of change, change-u' a cam dispărut (sau l-o fi luat diaspora?!?) şi românachele trăitor încă pe pământ românesc iar se alege decât cu windu'. (Auch, din nou era să uit, n-am votat, deci n-am dreptu' să mă plâng.) Vorba lui Darius, în finalul filmuleţului: "Votează, dar nu-ţi face speranţe. Sunt tot aceiaşi."
Ce mai tura-vura? Avem di tăti şi di tăţi, suntem, deci, pregătiţi să ne lăsăm conduşi.
Dacă stau să mă gândesc mai bine, poporul român are ceva în comun cu conducătorul mult-iubit, cel puţin din punctul de vedere al consecvenţei. De exemplu, atât personajul colectiv, recte poporul, cât şi personajul unicat, recte domnu' preş, insistă la fel de mult pe anumite activităţi... culturale, să le zic. Atât de mult însemnând cu anii. Peste 5 ani, TBa o să spună că în ultimii 10 ani a citit "Levantul". Peste 5 ani, românii vor zice că în ultimii 10 ani au vizionat acelaşi serial (care rulează la concurenţă cu "Tânăr şi neliniştit", fireşte), pe numele lui "Copilul sirenei" (cu insertul "Bocman forever" drept bonus).
Apropo de "copilul sirenei", cică aşa li se zice marinarilor. Mă rog, aşa zice Loredana. Cât despre sirenă... eu am o idee cam cine-ar putea fi.

Loredana dixit (zău că-i mişto, să vedeţi cum o să ne regăsim noi, ca naţie aflată în derivă, în versurile cântecelului care, de altfel, nu e prea nou)



Şi încă unul, cu toate că ritmul etno-latino-manelistic al clipului e posibil să nu fie pe gustul unora, motiv pt care îmi cer scuze de pe acum. Pe mine m-a amuzat gândul că i l-ar putea cânta sirena de mai sus marinarului peste 5 ani.

06 decembrie 2009

Aşa. Şi-acum?

Nebunia e pe cale să se termine. Jenant, penibil, jegos, ridicol, mizerabil, pueril - posibil să mă fi repetat în epitete - cam aşa s-a văzut campania asta electorală. Sigur, eu nu am dreptul să-mi dau prea mult cu părerea şi să mă lamentez pt că, nu-i aşa?, eu nu am votat. Şi totuşi, în nesimţirea mea tipic românească, am să-mi dau cu părerea atât cât mă vor lăsa timpul, memoria şi nervii.

Deci, cum ziceam, circotecă în toată regula. Băse, pt care faptul de a se da popular prin târg e a doua natură, a întins coarda în ritm de bungee-jumping şi s-a înfrăţit cu cine s-a arătat mai disponibil (sau mai fomist?!?). Explicabil, ţinând cont de faptul că singura alianţă care-i mai rămăsese de făcut era cea cu poporul, deci trebuia să facă pe dracu' în patru şi să atragă de partea lui orice poporean cu drept de vot. Ce dacă poporeanu' în discuţie e ascultător de manele? Votul nu are standarde culturale. În urnă, votul unui academician stă la fel de bine lângă votul unui manelist, esenţial e ca pe amândouă să fie ştampilat numele "Băsescu". Deci atragem maneliştii, că-s majoritari micuţii. Aşa că pompăm bani în rege şi-n prinţeasă ca să ne susţină printr-o manea. Bine, fie, două, că-i campanie electorală şi suntem generoşi. Da' a doua nu chiar cu aceiaşi cantautori că, de, românu' se plictiseşte repede, vrea varietate. Deci schimbăm featuringu': rămâne prinţeasa, da' pleacă regele. Nu-i bai, avem Salam.

I-am rezolvat pe manelişti, trecem la otevişti. La fel de majoritari ca primii. Ce dacă până deunăzi Diaconescu ne era antipatic rău, ce dacă OTV nu era o televiziune care să se ridice la standardele înalte ale unui prezidenţiabil (excepţii: Vadim - veşnicul prezidenţiabil, veşnicul câştigător, veşnicul fraudat - şi Becali - odinioară şi el prezidenţiabil, astăzi decât cuvântător de PE; sigur, în cazul lor, ar trebui să revin asupra sintagmei "standarde înalte")? Nu e vreme să ne gândim la vechi răfuieli. E cazul să ne gândim la poporul care încă mai aşteaptă cu sufletul la gură ca "în seara asta" să fie găsită Elodia - vie sau moartă, nici nu mai contează, la poporul care se uită în gura clarvăzătoarei Ildiko ca la sfintele moaşte - doar, doar "în seara asta" ne va dezvălui misterul dispariţiei aceleiaşi sus-numite Elodia, la poporul care dansează pe masă alături de Magda sau de Pamela, la poporul care se bucură sau suferă - după caz - alături de Naomi, la poporul care traversează cele mai intense momente de emoţie pt că, nu-i aşa?, "în seara asta" Nikita din Romană se sinucide "în direct şi-n exclusivitate", la poporul căruia i se face inima cât un purice la gândul că Diaconescu n-o să aibă pe unde să respire dacă tomberonul e închis ermetic. Etc, că nu-mi mai vin altele în minte acum.

Deci toţi aceşti fideli telespectatori ai televiziunii poporului sunt aducători de multe voturi pe care e musai să scrie "Băsescu". Aşa că lăsăm mândria la o parte şi mergem la OTV, şi ne aşezăm pe scaunul pe care au stat Cioacă şi Ogică, şi ne întreţinem cu DD până în zori, ba mai facem şi-o extragere - că avem mână bună - şi-i dăm votantului o maşină.
Maneliştii - checked, oteviştii - checked, mai rămân cârcotaşii şi bloggerii. Aaa, simplu. Ne introducem delicat în emisiunea celor mai cârcotaşi dintre cârcotaşi - ce dacă e emisiune de divertisment? Una mică, cât să-şi mai reconsidere nişte zeci sau sute de votanţi opţiunea de vot, merge.

Bloggerii... daaa... o comunitate destul de influentă. Păi să ne tragem de şireturi cu Zoso, zic, că doar el e ăl mai de seamă reprezentant al breslei. Unde mai pui că e şi pedel... echidistant. Acu' trag şi io nădejde că n-o să ajungă Zoso să citească rândurile astea - trăi-mi-ar traficu' mic! -, că altfel mi-o iau; şi, sincer, ultimul lucru pe care mi-l doresc e să devin subiect de postare în care să descopăr ce frustrată proastă sunt (frustrată sunt fiindcă zic eu, nu fiindcă zic nişte unii; cât despre prostie... mă situez în limitele admise:))) şi câtă lipsă de diferite organe duc eu şi alte complimente d-astea tipice şi originale.

De partea cealaltă, interfaţa Mircea are altă tactică pt că are şi alte atuuri. Poporul a văzut deja ce poate Băse şi i s-a cam luat (fie vorba între noi, poporul a avut ocazia să vadă şi ce poate pesedeu', da' asta a fost demult şi marşăm pe faptu' că omu' mai uită ce s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă, dar memoria nu-i joacă atât de multe feste când vine vorba de ce s-a întâmplat cu câteva luni în urmă). Pe acest fundal de lehamite generalizată, să punem nişte paie pe foc. Care paie n-or fi contribuind ele la îmbunătăţirea imaginii noastre, da' ştiu sigur că-şi aduc contribuţia la deteriorarea imaginii ăluilalt. Ceea ce e la fel de bine. Deci scoatem filmuleţe, având susţinerea celui mai credibil dintre oamenii de afaceri (:))).
Şi mai strecurăm în discursuri keywordu' "locuri de muncă" (btw, acu' câteva zile l-am întrebat pe gugăl despre niscai locuri de muncă şi care credeţi că a fost primul rezultat indexat? Site-ul oficial al lui Mircea Geoană, corect. Vorba aia: "Tagul inspirat la prezidenţiale se cunoaşte". Regret că nu am făcut un printscreen pe moment, pt că ulterior căutarea nu mi-a mai dat aceleaşi rezultate) şi - îl citez din nou pe maestrul Badea - cu asta "am prostit proştii".

Personal, faza cu apariţia filmuleţului cu copilul lovit într-un moment în care altele erau priorităţile mi s-a părut cea mai jegoasă din toată campania electorală. Din cauza asta, pt o fracţiune de secundă m-am gândit că, dacă prin cine ştie ce conjuncturi mă răzgândesc şi merg la vot, o să "pun ştampila pe Băsescu", vorba cântecului. Mi-am păstrat opţiunea electorală până în ziua alegerilor. Am păstrat-o atât de bine încât nu am dat-o nimănui :)), nici măcar cui trebuia. Aşa mi-s eu, consecventă. Am jurat că n-o să mai votez până n-o să... trăiesc bine şi de vreo 5 sau 6 ani (de când cu revizuirea Constituţiei) nu mai merg la niciun fel de alegeri.

Aseară am avut o satisfacţie de câteva momente când a fost declarat Geoană câştigător. Mi-ar fi plăcut să văd cum sunt "pălmuite" nişte mutre de pedelişti incompetenţi şi interesaţi: Eba, Udrea, Boc, Berceanu, Videanu. Azi-dimineaţă, după răsturnarea situaţiei, am resimţit aceeaşi satisfacţie de câteva momente. De data asta, pt că Băse era dat câştigător şi pt că faza cu filmuleţul a avut efect de bumerang. C-o fi sau că n-o fi trucat, n-aş şti să spun şi nici nu găsesc că e relevant într-o campanie electorală în care candidaţii ar trebui să prezinte soluţiile concrete pe care le au pt scoaterea ţării din kkt şi nu să-şi canalizeze eforturile în sensul dezvăluirii de cât mai multe mizerii despre contracandidat. Aşa că, indiferent de numele prezidentelui, mie mi-e la fel de egal.

Şi aş mai zice ceva şi cu asta închei. Ceva referitor la cât a contat opţiunea diasporei. Se pare că a contat enorm. Mă întreb dacă, în febra pregătirilor minciunilor de campanie, candidaţii nu sunt cumva luaţi de val şi uită ce înseamnă de fapt diaspora. Diaspora înseamnă oamenii ăia plecaţi la mii de kilometri depărtare de casă. Şi nu să-şi satisfacă un moft, nici să-şi petreacă concediul, ci ca să strângă bani s-o ducă bine pt că în ţară nimeni nu-i va ajuta în sensul ăsta. Dacă aş fi politician, mie, personal, mi-ar fi ruşine să-i cer amărâtului ăluia să meargă la vot, ştiind că din cauza mea şi a altora ca mine amărâtul nu mai ştie ce e aia familie. Dar lucrurile astea nu pot mişca pe nimeni atât timp cât noţiunea "străinătate" înseamnă pt el, politicianul, nu Spania şi Italia - astea-s numai pt căpşunarul ordinar -, ci sejururi în Dubai, Saint-Tropez, Miami sau Maldive, înseamnă, eventual, universităţile de renume pe unde îşi trimite loazele la studii.

Clasa politică în campania electorală îţi provoacă milă (de scârbă n-are rost să mai pomenesc, că scârba faţă de clasa politică se manifestă permanent, nu doar în campanii), nişte căţeluşi gudurându-se pe lângă stăpânul electorat. Marele meu regret este însă că poporul e suveran doar o dată la 5 ani şi atunci preţ de câteva zile, între cele două tururi.

25 noiembrie 2009

Alegeri şi alergeni


De alegeri, am jucat în deplasare. Nu că dacă aş fi fost acasă, m-aş fi dus să votez. Nici vorbă. Doar ca aş fi făcut-o în tăcere şi neştiută de nimeni. Aşa, plecată de acasă fiind, mulţi dintre cei care au încercat să mă convingă să-mi exercit dreptul, bla, bla, bla au avut de-a face cu fixismu' meu legat de cât de naşpa şi făr' de viitor e ţara asta şi cât de tare mă doare pe mine în trei litere, vorba lu' Badea, de ce-o să se întâmple cu ea. Şi m-au lăsat în pace, nu înainte de a mă asigura că or să se mai schimbe lucrurile în viitor. În bine, cum altfel?
Da' nu-mi fac griji. Prezenţă la vot a fost şi fără mine, aşa că pot dormi liniştită.
Btw, care o fi satisfacţia pe care o resimţi după ce mergi la vot? Că mă gândesc că tre' să fie ceva, de vreme ce se buluceşte rumânu' să-i dea cu ştampila în cap unuia sau altuia. Adică, salarii mici, pensii aidoma, taxe mari, birocraţia - pe treaba ei, medicamente scumpe, măsuri anticriză - sublime, dar lipsesc cu desăvârşire, forfetaru' - forfetar, concediu' fără plată - puternic ancorat în mintea bolnavă a ălora de ne conduc, instituţiile statului - cu mersul lor încet, pe loc şi deloc, nivelu' de trai tinde spre minus infinit. Şi după ce-i înjurăm şi dăm cu ei de toţi pereţii, şi pe bună dreptate, ne ducem să-i votăm. Să alegem ce? Io îi suspectez p-ăştia de se duc la vot că dorm mai bine noaptea, altfel nu-mi explic. Nu există, practic, niciun alt motiv pt care s-ar duce să voteze. Fără a vrea să jignesc votanţii, da' io chiar nu le înţeleg logica. Bine, poate sunt io prea blondă la creierii capului şi am probleme de pricepere, admit. Sau poate conştiinţa civică încă funcţionează. Păi da, ce să le ceri needucaţilor de noi să aibă conştiinţă civică? Noi ştim doar să cerem, da' nu facem nimic pt a avea :))
Cam băsescieni oamenii din satul unde mi-am petrecut eu ziua de 22 noiembrie, după cum am putut constata. Cât despre ceilalţi candidaţi... Geoană ce mai era adus în discuţie şi doar în contexte de genu': "Da' îmi dă ceva dacă votez cu Geoană?"
Apropo de pozele postate, îndrăznesc să cred că Băse s-ar fi ales cu ceva mai multe voturi dacă n-ar fi trimis damele la cratiţă, respectiv la piaţă şi ar fi împărţit sutele alea de mii de euro investite în şorţuri de bucătărie, sacoşe, calendare, bannere, umbrele şi alte inutilităţi la bugetari/pensionari/studenţi, cu titlul de mărire de salariu/pensie/bursă.
Şi apropo de izbucnirile mele în momentele în care cineva încerca să mă convingă că unul dintre candidaţi face brânză mai bună/mai proastă decât contracandidatul. Măh, am ingerat ceva ce nu mi-a picat bine la ficaţi (şi nu, nu am mâncat kkt, cum ar putea crede unii) şi m-am trezit cu ditai alergia, sau intoxicaţia, sau ce-o fi ea care mă mănâncă toată pielea, de zici că am râie. Sau, cum îmi zicea cineva, m-o fi intoxicat clasa politică care m-a cam hăituit în ultimele zile. Că unde mă întorceam, numa' discuţii politice auzeam. Nefericită alegere să plec în sfânta zi de 22 noiembrie din casa mea, da' a fost musai. Aşa că acum mă tratez cu Clorocalcin şi Flonidan, ceea ce nu vă doresc şi vouă.
Şi în încheiere, probabil că s-ar cuveni să-mi cer scuze părinţilor politicienilor români, ai căror gâţi i-am invocat în contexte nu tocmai ortodoxe ori de câte ori le apăreau odraslele pe la teveu.

PS
Dacă vă mai ţin nervii, vizionaţi filmuleţu' de-acilişa, autor Darius Groza. Avertisment: pe alocuri, conţine limbaj cam prea... becalian.

12 noiembrie 2009

Aventuri blonde

Astăzi: cum am desfundat chiuveta cu aspiratorul

Puteţi râde. E pe bune. Se făcea că mă trezeam eu dimineaţă şi mă duceam la baie. Şi cum eram cu ochii deschişi doar pe jumătate, am pus mâna pe un recipient plin cu o chestie de dat pe faţă şi i-am scăpat dopul în chiuvetă. Scurgerea de la chiuveta mea din baie nu e d-aia cu multe orificii mici, cum au mai toate chiuvetele, ci e... cum să explic eu, că nu ştiu terminologia... e o gaură. De regulă, acoperită de o sită. Doar că în dimineaţa asta, sita nu era la locul ei pt că îi găsisem o altă întrebuinţare cu o zi înainte şi evident că nu o mai pusesem la loc.
Deci am scăpat dopul. Şi dus a fost. Adică îl vedeam, da' nu-l puteam ajunge cu degetul. Am încercat şi cu penseta. Degeaba, evident, doar penseta nu era mai lungă decât degetul meu. După aia, cu cuţitul. La fel de degeaba. Cu... pompa :)). Am dat drumul la apă în speranţa că apa va ridica dopul la suprafaţă. Poate că ar fi mers manevra dacă circumferinţa dopului nu se... mula perfect pe circumferinţa scurgerii. Apoi am crezut că am găsit soluţia: instalatorul. M-am dezumflat însă repede: instalatorul trebuia plătit. Cu bani!!! Ei, în perioada asta, nu-mi prisoseşte nici măcar un leu, aşa că am decis să amân intervenţia până oi avea bani şi să folosesc fie cada, fie chiuveta de la bucătărie.
După vreo trei ore în care mi-am bătut capul în fel şi chip, am avut o revelaţie. Clar, dopul trebuia aspirat. Uhmmm... Cu ce, cu ce? Cu aspiratorul, logic. Şi am trecut la treabă. Am detaşat peria aia de aspirat covoare din capătul ţevii aspiratorului şi am introdus ţeava în (măh, mi se pare mie sau sună pornache descrierea mea?) scurgerea chiuvetei. Ţeava n-a intrat în întregime, dar suficient cât să disloce dopul. Şi dacă în prima fază doar l-a dislocat, la a doua încercare l-a aspirat de-a dreptul. E infinit mai uşor să scoţi un dop de pe ţeava aspiratorului decât din scurgerea de la chiuvetă, credeţi-mă pe cuvânt. Oana ştie!!!
Şi uite aşa, nu orice zi care începe prost e musai să continue în acelaşi fel, nu orice blondă care e proastă dimineaţa e proastă până la sfârşitul zilei (profund, dom'le, profund). Ei, nu-i vorbă, nevoia te învaţă. Câte m-au învăţat pe mine nevoile de când m-am mutat la casa mea... ehe, n-aş avea spaţiu pe blogspot dacă aş vrea să scriu. Deşi am feelingu' că o să-mi continui la un moment dat aventurile blonde. Ar fi aiurea să mă amuz doar eu de mine.
Acu', gata, că mi-am scrântit neuronul de la atâta încordare pe ziua de azi.

06 noiembrie 2009

Prietenu' meu, afepeu' 3

Din ciclul "Niciun contact cu afepeu' fără o dudă demnă de consemnat" (aici, ep. 1 şi ep. 2), vă supun atenţiei, în cele ce urmează, fotografia de mai jos, executată la AFP IMGB.



E făcută pe fugă, în mişcare şi câş. Nu de alta, da' mişunau funcţionăreii pe acolo ca într-un furnicar şi mă cam ţinea o jenă să mă surprindă în flagrant cu... camera delictă în mână. Da' ce e de văzut, bănuiesc că se vede. Dacă nu se vede, vă spun eu ce scrie pe afişul care se găseşte pe absolut toate uşile birourilor din instituţie: "În acest birou nu se primesc atenţii" :)). Eu am mai avut treburi prin instituţia cu pricina şi prin primăvară, da' pe vremea aia nu era nici urmă de aşa mesaj (sau în primăvară nu era valabil ce scrie pe afiş?!? Iar sunt rea şi insinuantă, ştiu :)))
Şi altă fază faină. Aşteptând să intru unde aveam treabă, apare gardianul şi rupe afişul de pe uşa în faţa căreia aşteptam. Şi cum sunt posesoarea unei cantităţi generoase de mâncărici la limbă, nu pot să mă abţin de la a face constatări - fie ele asertive, sau interogative - în situaţii de genu' ăsta. Aşa că mă adresez domnului: "Gata, ridicaţi embargou'? Înţeleg că de-acu' se dau şi se iau atenţii la liber!?!" Şi ca şi cum ar fi luat în serios întrebarea/remarca/nedumerirea mea, îmi şi răspunde corespunzător: "A, nu, nici vorbă, era măzgălit cu pixu' afişu' şi îl înlocuiesc. N-o să ne mai civilizăm în veci" :))
Pe drumu' de întoarcere, cugetam la sensu' noţiunii "atenţie": o fi aceeaşi chestie ca şpaga sau o fi însemnând decât un cadou nevinovat, gen o cutie de bomboane, un buchet de flori, un parfum etc? Adică, io, una, mai degrabă aş denumi "şpagă" niscai mulţi bani introduşi în plic şi aş folosi pt flori, bomboane şi alte cadouri termenul "atenţie". Cum o fi?
Nu, serios, pe vremea când lucram în învăţământ, primeam şi io bomboane, flori, creme, boscheţi - na, ca tot profu' - şi mă gândesc totuşi că ceea ce primeam erau atenţii, nu şpagă. Că dacă şi asta ar fi şpagă, atunci m-aş suspecta ca fiind şi eu unul dintre omuleţii ăia care fraudează statu' şi nu m-aş simţi tocmai confortabil. De parcă un fraudator sau un evazionist s-ar simţi în vreun fel. Poate doar de la foarte bine în sus, că doar d-aia s-a făcut fraudator/evazionist de România, şi nu de Botswana.

21 octombrie 2009

De meserie, român

De ceva timp, îmi pute totul. Iniţial, am dat vina pe criza economică. Mă cuprindea panica ori de câte ori îmi trecea pe lângă ureche cuvântul "restructurare".
După aia, m-am gândit că mă uit prea mult la televizor şi că dătătorii cu părerea, gen Mircea Badea, mă intoxică cu jde mii de imagini ale unei ţări care nu mai are scăpare. Am fost tentată să fac o cură de detoxifiere şi să-mi setez pe telecomandă doar Hallmark, AXN, MGM şi Cartoon Network. Însă mi-am dat seama că bieţii Mirci nu-mi bagă nicio prostie în cap, că asta e realitatea pe care o trăiesc şi că, aplicând tactica struţului, nu schimb lucrurile. O să-mi scot capul din nisip la un moment dat şi o să găsesc aceeaşi mizerie veche de 20 de ani.
În final, m-am uitat la mine şi la câte am realizat eu în 28 de ani. Şi m-a pufnit râsul. Şi apoi plânsul isteric. Păi, ce-am realizat? După nişte mulţi ani de cursuri universitare şi postuniversitare (cei mai frumoşi ani, pe care regret că i-am pierdut în felul ăsta), am ajuns... profesor. O experienţă mult prea amară.
Şi apoi mi-am schimbat domeniul de activitate. Şi oraşul. Nu şi norocul. Şi am avut destule full-time-uri şi part-time-uri. Şi am întâlnit... fenomene, că altfel nu le pot spune. Şi multă incompetenţă. Şi a dracu' de multă prostie. Şi multă aroganţă. Şi multă superioritate gratuită. Şi mult pupincurism. Şi multă desconsideraţie faţă de plebe. Şi veşnicul salariu mediu pe economie. Şi veşnica neputinţă de a avansa în lipsă de PCR (!!!). Şi frustrări. Şi cică abia după alegeri o să se arate dracu' în toată splendoarea lui neagră. Şi cred cu tărie că aşa va fi.
În atari condiţii, cum naiba să nu îmi pun întrebarea: cine mă mai angajează pe mine în caz de... necaz? Păi, dacă mă uit la sutele de CV-uri depuse pe "genialele" platforme e-jobs şi BestJobs, dacă socotesc că am fost chemată la interviuri doar de o zecime dintre angajatorii care defilau cu joburi pe site-urile sus-numite, dacă mă mai gândesc că circa un sfert dintre angajatorii pt ale căror posturi aplicasem nici măcar nu mi-au vizualizat CV-ul, aş zice că şansele de a mă angaja undeva tind spre zero (dacă nu chiar spre minus infinit:))).
Da, ştiu, pregătirea de filolog e de toată jena în zilele noastre. Dar atât m-a dus capul să fac şi nu mai pot schimba mare lucru acum.
Dar oare nu face parte din fişa postului de român să fii nemulţumit de multe, să aştepţi să se schimbe ceva în bine, să speri c-o să se schimbe ceva în bine, să te laşi amăgit de maeştrii demagogiei? Ba da, de-asta eşti român, ca să fii uşor de manipulat. La naiba cu speranţa!!! A mea e de mult moartă, formolizată, îngropată şi cu parastasele rânduite. Unde, bre, speranţă, în România?!? Speranţă că ce? Speranţă c-o să-ţi vină într-un târziu mintea la cap şi-o să te cari naibii din mocirlă.
Acu', sigur, nu mă refer la ăia ai căror părinţi sunt demnitari, sau înalţi funcţionari, sau mai ştiu io ce alţi mâncători degeaba de bani publici. Nici io n-aş pleca din România dacă tata ar fi ministru. Unde să mă duc? Să mă duc într-o ţară unde să mă bage ăia la bulău dacă omor pe cineva pe trecerea de pietoni, când pot să dau liniştit cu maşina peste cine vrea muşchiu' meu în Românica? Doar tata e demnitar şi pe mine poa' să mă doară fix la başcheţi de răposatu'. Ziceam aşa.
Dacă ar fi posibil ca relaţia mea cu viaţa de pământean să înceteze (sună cam emo, dar nu e ce pare a fi) cu acordul părţilor, mi-aş dori să fiu extraterestru. Ei, n-am de unde să ştiu cât de bine o duc extratereştrii, dar cel puţin ei n-au un TBA la conducere şi o EBA - reprezentantă a tinerei generaţii - în PE.
Şi pt că nu pot să opresc planeta şi să cobor pur şi simplu, m-am gândit să-mi reziliez contractul cu eterna şi fascinanta Românie. Acu' aştept un mail. Îl aştept de 10 zile. Un mail cu formulare prin care îmi dau acordul să fac ceva cu viaţa mea. Să plec dracului din cocină. E grea rău aşteptarea asta. Pe tasta de refresh odată scria F5. Acum nu mai scrie nimic. Scrie, în schimb, pe degetul meu. Dar nu e niciun bai dacă nu-l primesc. Până în primăvară am tot timpul. Şi nu cred să mă răzgândesc. Eu, una, am obosit să mai am toleranţă faţă de nulităţile ridicate la rang de valori.

19 octombrie 2009

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu, între înlăturarea nu-ştiu-cui şi autosuspendare


Înţeleg că nea Nicu (fără ghilimele, că nu e poreclă, e dăcât o prescurtare a numelui) a făcut eforturi să înlăture pe cineva sau chiar pe el însuşi. Nu mi-e clar pe cine a vrut să înlăture, dar mi-e clar că eforturile au fost ale lui, şi nu ale oponenţilor, întrucât dacă eforturile nu erau ale lui, ci ale oponenţilor, atunci înlăturarea era sigur a lui.
Aţi înţeles ceva? Pt "da", treceţi la postarea următoare, pt "nu", treceţi pe la taraba cu tabloide.

18 octombrie 2009

"Oamenii timpului nostru" o pun între subiect şi predicat

Adică aşa



Canal TV: Antena 2
Emisiune: "Oamenii timpului nostru"
Realizator: Delia Budeanu
Invitat: Cristian Pârvulescu
Ideea subtitrată a emisiunii: Cine deţine informaţia, deţine puterea.
Subtitrarea corectă: Cine deţine informaţia deţine puterea.
Explicaţie: Subiectiva ("Cine deţine informaţia") se comportă ca un subiect. Aplicând operaţiunea numită contragere, înlocuim subiectiva respectivă cu ce vrea muşchiul nostru. Al meu vrea să înlocuiesc cu pronumele demonstrativ "acesta". Scriem "Acesta deţine informaţia", şi nu "Acesta, deţine informaţia", nu?!? Aşa am învăţat io la şcoală, da' bag seamă că multe s-au mai schimbat şi-or să se mai schimbe.
O virgulă care face cât un 5% dintr-un salariu de antenist.

10 octombrie 2009

Vitantis ALL STAR DRIFT & Tuning

Cum stăteam io azi aşa frumos în casă şi ascultam scârţâitul de roţi al maşinilor tunate care se rupeau în figuri pe platforma din faţa complexului Vitantis (vai de capul şi de urechile noastre, ale locatarilor din vecinătate!!!), zic să dau o fugă până-n Carrefour ca să-mi fac cumpărăturile de uichend. Ei, nu-s io pasionată de maşini - ba chiar deloc, le consider un accesoriu inutil -, dar îmi place spectacolul. Iar ALL STAR DRIFT & Tuning a oferit spectacol din plin. N-am stat mai mult de un sfert de oră - douăj' de minute, că mai aveam şi altele de făcut, da' mi-a plăcut. Concursul (că cică e concurs) continuă şi mâine. Aşa că, dacă nu aveţi altceva mai bun de făcut în uichend, daţi o fugă până la complexul Vitantis, de lângă târgul de maşini Autovit.
Câteva poze şi-un filmuleţ de 14 secunde, că dăcât atât mă ţine memoria.





video

08 octombrie 2009

Bancul patriotului

De multă vreme am remarcat balcoanele astea două din zona Tineretului, accesorizate cu câte un steag românesc. Abia după ce am făcut poza şi am mărit-o, am văzut că e vorba, de fapt, despre o agenţie imobiliară, ai cărei patroni, probabil, dat fiind faptul că au ocupat un spaţiu la un etaj superior, şi nu la parter, au simţit nevoia să atragă într-un fel atenţia. Corect. Puteau s-o facă şi în alt mod, cred. În fine, e opţiunea fiecăruia. Doar că am şi eu o părere: dacă cei care lucrează acolo sunt la fel de patrioţi pe cât vor să dea de înţeles... mi-e milă despre ei. Din motivul următor, pe care vi-l spun sub formă de banc:
Viermele-copil o întreabă pe maică-sa:
- Mamă, noi am putea locui într-un măr?
- Da, mamă, fireşte că am putea locui într-un măr.
- Mamă, dar noi am putea locui într-o cireaşă?
- Da, mamă, am putea locui şi într-o cireaşă.
- Mamă, şi totuşi de ce locuim într-un rahat?
- Pt că asta este patria noastră şi noi suntem patrioţi.


06 octombrie 2009

Mai munceşte careva la Cancan?



Nu de alta, da' am senzaţia că singurii care-şi mai fac treaba pe acolo sunt paparazzii (şi... cititorii care le trimit ponturi şi poze contra unor sume frumuşele). Adică mă gândesc că ar trebui să fie careva prin redacţia aia care să dea un ochi pe pagină înainte de trimiterea în tipografie sau de agăţarea pe site. Că-ţi scapă una-alta în text, asta este, se întâmplă şi la case mari, cum ziceam cu altă ocazie, da' chiar să nu vezi într-o explicaţie foto - scrisă întotdeauna cu corp de literă distinct (!!!) - cuvintele care prisosesc, asta e ignoranţă, sau nesimţire, sau lipsă de respect faţă de cititor, sau mircea fă-te că lucrezi. Nu-i nimic, români suntem, conform principiilor următoare trăim: "Timpul trece, leafa merge", "Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim".
Cum vine asta: "... cadoul pe care i l-a făcut prezentare"??? Aaaaaaaaaa, acum am înţeles. "Prezentare" e, de fapt, cuvântul-cheie de la fotoexplicaţia următoare. Şi nu l-a văzut nimeni că a zburat unde nu trebuie? Nu? Nu. De ce să fi văzut? Doar e tabloid. Tabloidele nu se citeşte. În tabloide dăcât te uiţi la poze.

01 octombrie 2009

Şi timpul se dilată pe ritmuri de cancan


Din ciclul "Noi muncim, nu gândim", vă supun atenţiei o aberaţie marca "Cancan" (sună bine "marCA CAncan", nu?). Se făcea că eram în anul în care a fost ucis cantautorul Ioan Luchian Mihalea, anul 1993. Şi se mai făcea că anul 1993 era an bisect. Nu pt că februarie ar fi avut 29 de zile, conform regulei (REGULII, sic!), ci pt că luna noiembrie a avut 31 de zile. Noroc că cititorii de tabloide sunt într-un fel: mulţi vede, da' puţini pricepe.

Se întâmplă şi la case mari


Ei, acu' n-o fi "ringu'" chiar casă mare, da' Cristoiu (lui îi aparţine trăsnaia) e, fără îndoială, nume mare. Dincolo de amănunte, fireşte, singurul vinovat e corectorul (:))) care n-a sesizat că este vorba despre particula de condiţional-optativ "ai" - scrisă legat -, şi nu de particula de infinitiv "a" căreia i se alipeşte, în anumite situaţii, forma neaccentuată a pronumelui personal, aici în dativ.
A-ş (sic!) mai veni io şi cu alte explicaţii şi exemple, dar n-are sens, pt că cine trebuie să bage la cap nu dă atenţie la detalii.

21 septembrie 2009

Aceste cuvinte ne doare

Iaca, mă trezii şi io la spartul târgului, da' ce să fac dacă nu mi-s din Craiova, că dac-aş fi fost, aş fi dat-o io prima. E bună rău, cum se spune. E cea mai tare. E Dumnezeu. Dăcât că a fost luată de mulţi pân-a ajuns şi la mine.
Şi-au dat concursul:
http://diacritica.wordpress.com/2009/09/20/readuceti-gramatica-in-capul-adevarului/
http://moscalifar.eu/?p=13570
http://www.zoso.ro/2009/09/la-adevarul-s-a-concediat-si-corectorul.html
http://www.paginademedia.ro/2009/09/21/fault-readuce-ti-gramatica-la-adevarul-de-seara/ (Huh?!?!?!?!?!)

- cu participarea extraordinară a fotografului Erso (sau Eros?!? Nu-s pe deplin lămurită)




Citiţi voi postările linkuite, io dau doar copy-paste la două comentarii care mi s-au părut reprezentative: "E ăla de seară, adică ăla care nu produce, ci consumă!" "E în dialectul oltenesc, vericule!"

Acu' bag şi io nişte paie pe f... ăăă, asta, nişte răspunsuri la comentariile astea răutăcioase:

1. Într-adevăr, e ăla de seară, doar că ăla de seară se face de cu dimineaţă, când omu' vine direct de acasă, de la somn, adicătelea e cu mintea odihnită. Ar trebui să fie cu mintea odihnită la propriu, din păcate unii o au odihnită (da' odihnită rău) la figurat. Deci bancurile cu olteni au o bază... bine ancorată în realitate (ăsta e un clişeu, ştiu).

2. Nu e dialect, bre. E pseudoromâna (aia, ştiţi voi, în adâncuri înfundată) vorbită de vajnicii ziarişti.

Ăăă, haideţi să ne mai râdem, vreţi? Adică cum ar veni, să facem haz de necazu' ăl mare al necunoaşterii/proastei înţelegeri a limbii materne:

http://blogderomanfrustrat.blogspot.com/2009/09/c-asa-vrea-muschiul-gazetaresc.html http://blogderomanfrustrat.blogspot.com/2009/08/adevarul-despre-jurnala-nationala.html http://blogderomanfrustrat.blogspot.com/2009/05/pica-softu-bre.html
http://blogderomanfrustrat.blogspot.com/2009/04/cum-stam-cu-tirajul-lectie-gratuita-de.html

Şi mai am una pe care n-am dat-o că mi-era lene s-o mai transform în postare şi oricum e egal cu zero, da' am păstrat-o pe desktop şi acu', că veni vorba, o scot la înaintare:

P.S. Şi o "Scurtă lecţie de PR pentru ziaristul român", pe cât de drăguţă, pe atât de utilă, de la aceeaşi diacritică.

19 septembrie 2009

Laudă-mă gură!

Ştiţi Pasajul Unirii, ăla de a fost renovat de curând. Ce să zic, arată bine. Afişajul de la intrarea în pasaj l-aţi observat? E de mare angajament. Display-ul se schimbă de vreo 4 sau 5 ori ca să ne anunţe, printre altele:

1. unde ne aflăm



2. cine a fost "capul răutăţilor"



3. şi... încă o chestie care unora li se pare relevantă întrucât, nu-i aşa, e cam fără precedent la Românica



16 septembrie 2009

Inteligenţa românului stă... pe gard

Adică aici





Nu se vede prea bine despre ce este vorba? Nu face nimic. Se rezolvă cu un zoom.




Cartier Berceni, Şoseaua Olteniţei, în faţa unui bloc, miercuri, 16 septembrie.
Recunosc că, iniţial, m-am gândit la un titlu de genul "Inteligenţa bărbaţilor stă... pe gard". Dar m-am răzgândit la timp, din două motive: în primul rând, pt că oricum sunt "acuzată", cel puţin o dată pe zi, că sufăr de misandrie (lucru la care, de ceva vreme, nu mai ridic nicio obiecţie :))) şi, în al doilea rând, pt că nu am nicio certitudine că obiectu' a fost agăţat pe gard de un mascul. Autorul poate fi la fel de bine şi o femelă. Fauna din România nu e numai de genu' masculin.
Prea multe comentarii nu am de ce să fac. Regret doar, o dată în plus, faptul că respir acelaşi aer cu animalele cu două picioare.
Şi în final îmi cer mii de scuze pt scârba pe care v-am cauzat-o.

14 septembrie 2009

15 septembrie: debut de sezon toamnă-vară

Culori stridente, hăinuţe scurte, strâmte, epatante, frizuri cretine asezonate, pe ici, pe colo, cu una pereche ochelari de soare, cercei supradimensionaţi, poşete minuscule, limbaj colorat. Fiţe glamouroase sau glamour fiţos. A început şcoala. Esenţial e că azi aveai impresia că s-a spart conducta cu piţi. Nu că simţul meu vizual n-ar fi fost agresat şi de cocalari.
Cam asta s-a putut vedea în prima zi de şcoală pe străzi şi prin transportul în comun. Ca şi cum nu mi-ar fi ajuns toată vara să văd fetiţele în cizmuliţe albe/gri/mov de dantelă sau în pseudosandale d-alea tembele de îţi îmbracă glezna. Umblă vorba prin târg că tinerii îs împotriva uniformei. Să nuanţăm. Îs împotriva uniformei impuse de alţii, nu şi împotriva uniformei pe care şi-o impun singuri, sigur, zice-se că în deplin acord cu tendinţele.
Mi-e dor de sarafan şi de numărul matricol. Da' dor rău. Deşi număr matricol n-am purtat decât până în clasa a III-a sau a IV-a. Mai ţin minte şi acum ce număr aveam: 856 :)). Uniforma cu sarafan am mai purtat-o încă vreo trei ani după revoluţie. Mi-aduc aminte că, deşi profii ne ziseseră că avem voie să venim "în particular", mult timp am refuzat să îmbrăcăm altceva decât tradiţionala uniformă. Iar când, într-un final, micuţele ceauşiste şi-au luat inima în dinţi şi au renunţat la sarafan, au adoptat o ţinută superdecentă şi aproape aceeaşi în fiecare zi (fustă până la nivelul genunchiului şi bluză albă) şi o atitudine de nesiguranţă, trădată de întrebarea pe care i-o puneam dirigintei zilnic, fără excepţie, chiar cu riscul de a deveni agasanţi: "Putem să venim şi mâine în particular?" Deşi trecuseră vreo 3 sau 4 ani de la revoluţie, abia atunci, odată cu renunţarea la uniformă, am înţeles că se schimbase ceva.
Ce se mai strofoacă ai noştri aleşi să reformeze învăţământul. Mă întreb de ce şi pt cine. În mod sigur, pt ei, ca să mai bifeze în agendă o pseudorealizare din perioada mandatului. În niciun caz pt personajele obscure, denumite, impropriu, elevi, preocupate să-şi etaleze orice altceva în afară de cunoştinţe. Dar să nu generalizez, desigur :)).
Elevii se duc la şcoală pt că e învăţământul obligatoriu, nu pt că vor să înveţe ceva. Un lucru pe care-l faci forţat nu are cum să te atragă. Iar când e vorba să-ţi însuşeşti sute de informaţii din domenii care poate nu suscită niciun pic de interes asupra ta, să fii evaluat la astfel de discipline care nu îţi plac, nu se mai aplică principiul conform căruia pofta vine mâncând.
Eu aş desfiinţa învăţământul obligatoriu. Nici măcar ăla de patru clase n-ar mai trebui să fie obligatoriu. De ce trebuie să fie şcoala o povară? Nu, frate. Să te alfabetizezi doar dacă asta îţi doreşti cu adevărat. Mai departe, poţi aprofunda un domeniu care te atrage. Dacă nu te atrage nimic, nu-i bai, n-o să ţi se bage cultura generală cu de-a sila pe gât. N-ai ce pierde nici dacă înveţi de bunăvoie, nici dacă refuzi. În ultima situaţie, există o foarte mare probabilitate să ajungi europarlamentar sau, în cel mai rău caz, primar de sector.
Să aveţi un an încununat de succesuri, dragi elevi, şi nu vă spetiţi prea tare pt că ţara vă vrea proşti. Şi, dacă vă gândiţi mai bine, chiar şi voi vă vreţi proşti. Proşti, da' mulţi :)).

01 septembrie 2009

C-aşa vrea muşchiul gazetăresc

Din ciclul "Aşa vrea muşchiu' meu, aşa pun titlul", vă invit să citiţi următoarele rânduri dintr-un material apărut recent într-un ziar de largă răspândire naţională şi dacă voi găsiţi vreo urmă de legătură între intertitlu şi rândurile care îl succed, daţi-mi, vă rog, de ştire ca să-i ţin de urât lu' Mircea Badea când o defila prin faţa Palatului Victoria cu pene lipite pe fund.



Aţi citit? Bun. Deci care-i legătura între aspectul fizic, la care face referire intertitlul, şi ce spune autorul în textul de după? Păi e cam discutabilă. Io când am citit interu', m-am gândit că românii sau au început să mănânce dietetic, sau au investit în gantere, steppere, benzi de alergat, biciclete eliptice şi alte scule, sau au dat iama prin cabinetele cosmetice să se epileze/machieze/maseze/împacheteze/electrostimuleze/termosudeze, toate astea ca să arate bine.
Eliminăm din start partea cu produsele de curăţenie care n-au nicio treabă cu aspectul fizic. Mai rămâne partea cu cele două produse de îngrijire personală, deodorantul şi şamponul. Aşa cum sesizează şi autorul, e vorba de produse de îngrijire personală. Între îngrijirea personală şi aspectul fizic e oareşce diferenţă. Mică, ce-i drept. Şi totuşi e posibil, din păcate, ca una să o excludă pe cealaltă. Io vin şi vă întreb: n-aţi văzut niciodată tipi cu un corp superlucrat, domniţe superaranjate, ultraparfumate şi îmbrăcate după ultima modă, pe scurt, persoane care arată superbine, dar care put?!? A orice. Eu am cunoscut destui/destule.
Şamponul, săpunul, gelul de duş, deodorantul, parfumul te curăţă şi te parfumează, dar nu te fac să arăţi mai bine, adică nu îţi modifică în niciun fel aspectul fizic. Dacă autorului tot nu-i era străină sintagma "îngrijire personală", oare nu ar fi fost mai potrivit dacă ar fi ales drept intertitlu: "Românii, mai atenţi la îngrijirea personală"? Huh?

P.S. Aaa, ştiu, nu mergea varianta propusă de mine pt că era prea mare număru' de semne. Asta e, număru' de semne ne limitează al naibii de mult, că altfel ne descurcăm noi să reformulăm, să dăm sinonime, să... vorbim limba română, ce mai!

24 august 2009

Retardo: piticii de pe creier nu răspund la tratament

Cât de debil poţi să fii ca să crezi că un afiş lipit undeva, oriunde - pe stâlpi, pe pomi, pe garduri, pe socluri - poate schimba percepţia, convingerea, crezul, mentalitatea celui care întâmplător trece pe-acolo şi îşi aruncă ochii asupra cuvintelor scrise? Tre' să fii bolnav. Un om întreg la minte nu se lasă influenţat de ce scrie pe un afiş, cu atât mai mult cu cât mai e şi defăimător. Românii, în marea lor majoritate, nu sunt proşti. Or fi hoţi, oportunişti, criminali, pedofili, manelişti, perverşi, da' proşti nu sunt. În general, românul e învăţat să gândească cu capul lui, nu cu al altuia. Şi atunci, de ce s-or fi strofocând unii să le bage celorlalţi în cap o idee, de cele mai multe ori fixă?
Îndrăznesc să zic că, cel mai adesea, în spatele unor astfel de gesturi stau nişte poliţe neplătite. Jenant este faptul că lipitorii ăştia de afişe - în cazul în care or fi unele şi aceleaşi persoane cu autorii afişelor - nu se sinchisesc să explice motivul pt care lucrurile stau aşa cum le prezintă ei, şi nu altfel. Oare lipitul de afişe o fi singura lor plăcere?!?



Zona Mitropoliei, duminică, 23 august

22 august 2009

De pe BestJobs adunate. Sau misterul castravetelui de Belgia

De la o vreme tot accesez platformele de joburi în speranţa că s-o lega ceva mai acătării şi de mine. Şi cum în Rumeinia m-am lămurit de mult cum stă treaba, am dat-o pe search-urile de joburi din alte land of choice-uri. Evident că nu mi-a trecut prin cap să aplic direct pt job de manager şi nici pt unul de înalt funcţionar la PE. M-am orientat şi eu după ce mă pricep să fac: păi n-am pregătire nici de doctor, nici de asistent, că astea am văzut că se caută în draci, la calculator mă pricep atât cât să-mi verific mailul, să vorbesc pe mess, să accesez site-uri, să scriu pe blog şi să downloadez diverse - insuficient pt a aspira la statutul de subaltern al lui Gates, pt babysitting e răspunderea prea mare şi la construcţii/amenajări interioare mă pricep tot cât mă pricep şi la medicină. Aşa că... menaj? Da, asta merge. Poate agricultură? Cules de mandarine, portocale, măsline şi-alte trufandale? Şi la asta m-aş băga.
Şi tot trimiţând io CV-uri peste CV-uri pe la diverse companii de recrutare, dau de anunţul următor: "Recrutăm personal pt cules castraveţi în seră în Belgia" (io am depăşit faza de reprezentare a simbolului falic, depăşiţi-o şi voi, pls!!!). Ooo, perfect, îmi zic, nu-i greu, culegeam castraveţi în grădină la ţară, se culeg mai uşor decât strugurii. Plus că e Belgia, franceza o vorbesc binişor, n-o să-mi fie prea greu. Dau să aplic, da'-mi pică ochii pe condiţiile puse de firmă, alea de le-am înroşit io.
Doar bărbaţi?!?!?!?!?! Păi de ce doar bărbaţi? O fi vreo diferenţă radicală între castraveţii de Belgia şi cei de Rumeinia? Asistăm la vreo reinventare a castravetelui? Ceva de genu' "cucumber reloaded" (pardon, je m'excuse, concombre rechargé)? S-au schimbat datele poveştii, nu mai e "ridichea uriaşă", acum e "castravetele uriaş"? Neuronu' meu încă se zbate într-o ceaţă densă. Da' de faza cu "înălţime de la 1,80, vârsta cuprinsă între 30 şi 48 de ani" ce ziceţi? Şi totuşi, îmi scapă mie ceva?
Ei, uite un deziderat demn de blonda din mine: sper să descopăr în viaţa asta şi taina castravetelui belgian.

18 august 2009

Între noi, talentaţii



Tânăru' Alin Fărcaş, alias Pamflezistu', mă face "talentată" şi mă pocneşte cu "Blogu' de Oro". Acu', nush cât talent real zace în mine, da' uite că de data asta am chef să-l cred pe Alin, motiv pt care îi foarte mulţumesc pt distincţie şi mă repet, executând un copy-paste după comentu' pe care l-am lăsat la el: "aprecierea îmi merge drept la suflet şi cântăreşte cu atât mai greu cu cât vine de la cineva infinit mai talentat decât mine".
Acu' vine partea cea mai grea: se presupune că io ar trebui să-i fericesc cu un "Blog de Oro" pe blogeraşii pe care-i consider merituoşi. Ei bine, n-o să nominalizez pe nimeni din blogrollu' meu şi o să şi explic de ce (nu, nu pt că urlă egoismul în mine :))).
Fiind filolog prin formaţie, cu tot cu patalama la mână, am învăţat să apreciez textele bine scrise, atât din punctul de vedere al conţinutului, cât şi din cel al folosirii corecte a limbii române. În blogrollu' meu o să găsiţi, în majoritate, doar oameni care au ceva de spus, şi nu personaje obscure care pun traficul înaintea conţinutului şi care postează de enşpe ori pe zi având drept unic scop creşterea numărului de vizitatori. Din acest motiv, blogrollu' meu nu este unul interminabil, nu conţine mai mult de 20 de bloguri, bloguri pe care le accesez zilnic, deşi unii autori postează cu o frecvenţă mai redusă.
Filologului din mine îi place la nebunie să-i citească pe cei care spun lucrurilor pe nume sau care împărtăşesc din experienţa lor de viaţă şi care musai scriu corect, coerent, cu subiect şi predicat (eventual, fără virgulă între ele:)))
http://www.alinfarcas.ro/
http://alisbobe.blogspot.com/
http://nastasecatalin.blogspot.com/
Presarul din mine (adicătelea ăla de lucrează în presă, şi totuşi nu e ziarist) urmăreşte cu înfrigurare noutăţile, analizele, dar şi luptele care se dau în interiorul sistemului
http://www.reportervirtual.ro/
http://www.paginademedia.ro/
http://www.jurnalismonline.ro/
http://cristianbotez.wordpress.com/
http://busylancer333.wordpress.com/
http://catalink-mediablog.blogspot.com/
Cât despre omul Oana Anghel, ei bine, omul vrea mai multe:
- să afle bârfele din showbiz şi să fie mai aproape de vedete
http://divedecarton.blogspot.com/
http://www.yodablog.info/
http://www.mircea-badea.ro/blog/
http://mihaibendeac.ro/
http://www.serbanhuidu.ro/
- să ştie câte puţin din toate cele care se întâmplă prin a noastră land of choice (ştiu, am făcut o fixaţie pt sintagma asta începând încă de la postarea trecută, despre Sinaia)
http://contact.romania-inedit.ro/
- să afle cum gândeşte tânăra generaţie
http://kaloo.info/
http://incasha.blogspot.com/
- să vadă cum o duc alţii care au avut curajul să-şi ia viaţa în mâini şi să dea cu flit land of choice-ului de toate zilele
http://dielda.blogspot.com/
- să se minuneze de cât de populari se dau politicienii
http://danvoiculescu.net/blog/
Ocazional, citesc şi blogurile "persoanelor interesate" care nu se află deja în blogroll. Repet, dacă există cineva în blogroll, există pt că eu consider că am ce citi la el, şi nu pt că vreau să-mi aducă vizitatori. Nu m-am împrietenit până acum cu AdSense-ul, am blog doar pt că îmi place să scriu. Nu fac link exchange-uri în mod nejustificat. Nu obişnuiesc să anunţ persoanele atunci când decid să le bag în blogroll: se află acolo pt că îmi place să le citesc, nu pt că aştept să-mi întoarcă gestul.
În concluzie, eu nu ştiu cui să dau distincţia şi, evident, nu voi alege între ei. Poate, tuturor.

15 august 2009

No hope, no chance, no choice. Just Romania. Şi natura

Sâmbătă. Perspective sumbre. Adică plictiseală şi net. Şi curăţenie. Uneori şi parc. De data asta, însă, am zis să ies din tipare. Şi cum io sunt omul deciziilor de moment, nu mi-a trebuit prea mult să mă hotărăsc să plec din Bucureşti. Cea mai apropiată destinaţie, şi ieftină, şi ofertantă: Sinaia. Aşa că am luat primul tren de dimineaţă (bine, fie, nu era primul, era al doilea) şi la 9 jumate am fost în Sinaia. Mă rog, 9 jumate scria pe bilet, în Sinaia am fost la 10 fix, dar asta nu a fost nimic pe lângă întârzierea de care am avut baftă la întoarcere.
N-am mai văzut Sinaia de 10 ani. E neschimbată. Ici-colo a mai apărut câte un sediu de bancă. În rest, e la fel. Frumoasă. Foarte frumoasă.
M-am plimbat în lung..., apoi în lat, am vizitat Mănăstirea Sinaia, după care am apucat-o spre Peleş cu intenţia de a-l vizita şi pe el. Şi dacă n-am făcut-o a fost doar din cauza asta


Acu' chiar să dau 50 de lei pe un tur complet (asta însemnând parterul şi etajul 1; turul de 20 de lei era doar al parterului) al castelului nu m-am îndurat. Şi chiar am fost uimită de mulţimea de turişti care procedau exact ca mine, adică făceau cale întoarsă de la casa de bilete. Majoritatea celor care se încolonau la intrarea în muzeu erau străinii. Românii fie se rezumau, ca mine, la plimbarea pe terasa castelului, fie, dacă erau în grupuri de 3-4 persoane, nu intrau toţi, cei care renunţau să intre mulţumindu-se să zică: "Intraţi doar voi, eu/noi l-am mai văzut şi acum x ani".
Dar, nu-i aşa, land of choice ca a noastră nu mai are nimeni. Ce dacă nu ne dă mâna să plătim intrările la obiectivele turistice? Las' că plimbările în aer liber sunt mai benefice.
N-am plecat însă de la Peleş fără a imortaliza una, alta


Vârfurile munţilor, pierdute printre nori

Cota 1.400, pierdută printre aceiaşi nori


Poza asta n-ar fi existat dacă n-aş fi auzit discuţia purtată de un grup de turişti francezi în apropierea mea. Unul dintre ei, bănuiesc că era român pt că el era cel care le dădea celorlalţi detalii despre ce au în faţa ochilor, le-a indicat "buda" care se vede în colţul din stânga sus al pozei, zicându-le că buda a devenit un fel de element arhitectural al românilor, apare şi când e cazul, şi când nu e cazul. Probabil că avea dreptate, doar că "buda" respectivă nu e o budă, ci un post de observaţie, altfel n-ar fi avut geamuri. N-am considerat însă necesar să-i atrag atenţia, m-am amuzat doar de chestia cu "elementu' arhitectural" şi am făcut poza.
După care mi-am adus aminte că există o curte interioară a castelului cu o fântână a dorinţelor, unde cică arunci o monedă stând cu spatele spre fântână şi îţi pui o dorinţă, iar dacă moneda nimereşte în fântână şi nu pe lângă, ţi se împlineşte dorinţa. Acu' nush cât adevăr are în ea credinţa asta, că io mi-am pus dorinţe de câte ori am trecut prin Sinaia, da' degeaba că tot cu 102-ul circul, tot nemăritată şi neconsolată :)), tot fără bani de spart pe excursii la fiecare sfârşit de săptămână (era să zic şi de vilă, da' n-o mai zic şi p-asta, că măcar am casa mea PP şi mă mulţumesc cu atât). În fine, m-am dus în curtea interioară să văz cum mai stă treaba cu fântâna şi, când colo, ce găsii? Fântână închisă pe perioada crizei. Ei, nici fântânile dorinţelor nu mai sunt ce-au fost... Dac-ar exista un FMI, pardon, un FDI şi pentru fântâni... cum s-ar mai împrumuta statul de miliarde de dorinţe nerambursabile... Da' aşa... naşpa... pe criza asta nici să-ţi doreşti ceva nu se mai cade... Revin. Deci fântâna a fost acoperită de o chestie finalizată cu un felinar în vârf şi arată fix aşa

Am plecat la Pelişor. Tariful era cât de cât de bun simţ - "doar" 10 lei turul complet, adică parter şi cele două etaje. M-au şocat în schimb taxele de poze şi filmare - 30 lei, respectiv 50 lei!?! Dar să nu uităm că ne aflăm în land of choice, unde imposibilul devine posibil.
Şi am plecat. Nu ştiam exact unde, că mai aveam vreo 3 ore până la trenul de întoarcere. Pe drum, am cumpărat fructe de pădure... la ofertă :)). Adică, paharul de zmeură - 3 lei, paharul de mure - 3 lei, dacă luai un coşuleţ mai măricel cu ambele sortimente - acu' se presupune că în coşuleţul ăla nu se aflau doar un pahar cu zmeură şi unul cu mure, ci ceva mai mult din fiecare - plăteai 10 lei, plus un păhărel de mure/zmeură pe care îl primeai drept bonus. Deh, d'ale comerţului... aşa că am făcut afacerea. Şi m-am ales şi cu un coşuleţ în care o să-mi pun scoicile de le-am pescuit în concediu, la mare.

Mai aveam destul pân' la tren'. Doar că se-apucă să plouă. Da' ploaie, nu aşa. D-aia de te udă pân' la piele, cu tot cu umbrelă, iar pe stradă te iau şuvoaiele. Iar Sinaia are un sistem de canalizare că-n douăj' de minute de plouat intens erau acoperite străzile şi scările alea de te duc spre mănăstire şi spre Peleş. Aşa că am luat-o spre gară. Pân' am ajuns la gară, se opri şi ploaia. Da' am îngheţat de frig. Rău de tot. Îmi luasem io un pulover de acasă, da' aşa cu jind mă uitam la oamenii din gară pe care îi dusese capul să-şi ia geci... Şi trenul a avut juma' de ora întârziere. Din cauza lucrărilor la linia ferată de pe Valea Prahovei, nu din alt motiv, că altfel nu întârzie ele... îs mai punctuale decât TGV-urile, de obicei:)). Ei, zic, vine la 5 jumate în loc de 5, asta înseamnă că nu mai ajung la 7 în Bucureşti, ajung la 7 jumate. Tot e bine. Da' de ce m-oi fi grăbit io să ajung în Bucureşti nu ştiu. CFR-u' avea, ca de obicei, alte planuri cu mine. De exemplu, să mă debarce pe peronul din capitala frumoasei noastre land of choice la 8 jumate.
Şi nush cum se face, că aşa o companie plăcută avui în tren... pfui..., dar despre bărbaţi numai de bine. În fine, ideal ar fi fost să nu fie beat p*** şi să cadă peste mine când a vrut să deschidă uşa la compartiment să iasă afară. Şi cel puţin la fel de ideal ar fi fost dacă nu şi-ar fi aprins ţigara în compartiment, în condiţiile în care nici măcar pe culoar nu se mai fumează. Păi, io să fi fost în locu' nevesti-sii, o femeie foarte curăţică şi foarte educată, de altfel, în primu' rând că aş fi băgat divorţ după prima beţie pe care ar fi comis-o, în al doilea rând că, dacă totuşi n-aş fi băgat divorţ, în veci nu aş fi mai scos jivina în lume să mă facă de râs şi, în al treilea rând, dacă totuşi eram atât de încuiată la minte încât să suport animalu' lângă mine, i-aş fi aplicat nişte şuturi în cur de scoteam toată berea din el. Dar o land of choice avem şi noi. Se cade să nu aibă şi ea countrymenii ei?
Una peste alta, Sinaia este o destinaţie pe care o ador. Rămân cu regretul că n-am avut timp să ajung la cota 1.400 şi nici să mă dau cu telegondola, dar nu rămân lucrurile aşa. O să revin.

11 august 2009

The wind of change sau doar o adiere de briză?

Aflu de pe blogul lui Cătălin că ar fi niscai schimbări în bine pe la Adevărul, niscai sporuri recunoscute - nu se ştie exact ce reprezintă, da' tot e bine că există. Şi mai important decât faptul că există este faptul că i-au şi fost plătite. Sigur, e musai să faci valuri, altfel nu te ia în seamă nici dracu'.
Nu ştiu dacă să mă hazardez să afirm că prezentul sună bine. Mi-ar plăcea însă ca viitorul să sune mai bine decât prezentul, că de trecut nu sunt străină nici eu şi... ştiu prea bine cum a sunat.
Mi-ar plăcea să cred, de asemenea, că experienţele oamenilor ăstora le-au deschis ochii celor care lucrează încă la A.H. Poate sunt lucruri mai greu de obţinut, dar nu imposibil. Iar lucrurile astea greu de obţinut nu sunt altceva decât drepturile alea stipulate de Codul Muncii şi prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură. DREPTURILE ANGAJATULUI.
Oare câţi şi le cunosc? Oare or fi mulţi care gândesc că mai bine nu le află ca să nu se oftice? Într-adevăr, ce nu ştii nu are cum să te afecteze.

P.S. Aproape fără nicio legătură: tocmai am recitit de curând "Coliba unchiului Tom" (din colecţia Adevărul, cum altfel?). E cu negrişori. V-o recomand ;)

09 august 2009

Anonimului agramat

O bună perioadă de timp am moderat comentarii. Dintr-un singur motiv: mă temeam să nu supăr pe cineva într-atât de tare încât să arunce cu obscenităţi în mine. Cu criticile n-am absolut nicio problemă, le suport bine atât timp cât conţin cuvinte decente. Şi băgând io de seamă că vreo 5 luni de zile nu m-a înjurat nimeni, zic să scot moderarea. Şi n-a fost rău.
Da' i-am scăpat din vedere tocmai p-ăia cu care am o imensă, şi eternă, şi de nerezolvat problemă: agramaţii. Ce pot face dacă nu-i suport? Şi mai sunt şi fuduli pe deasupra.
Uitaţi-vă mostră de comentariu lăsat de un geniu, cum altfel decât anonim, la postarea despre indianul Fernando:


Anonim spunea...
nu este adevarat mai nimik ce scrie aiki nu stiti decat sa criticati da ei fac muzika asta ca le place dar si pt ca au nevoie de bani si daca lumea le da bani sau cumpara cd uri e pt ca merita ei si muzika lor si daca primeste cateva chesti fernando ce te deranjaza te oftici ca nu primesti tu sau doar iti place sa critici....si nu mai spune lucruri urate despre alte persoane poate nu ele sunt si esti tu nu fetele de acolo care le plac melodiile si danseaza esti sigura ca dansau pe indiana salsa????nu cumva era chiar salsa si nu stiu tu....mai gandestete....


Din motivul pe care l-aţi... citit mai sus, reintroduc moderarea. Nu de alta, da' genu' ăsta de comentarii vreau să le fac dispărute de îndată ce le primesc, nu vreau să le găzduiesc nici măcar o secundă în plus pe blogul meu. Cenzură s-o fi chemând asta, da' puţin îmi pasă. Avem dreptul să ne alegem musafirii pe care îi primim în casă. Discriminare?!? Nici vorbă. Ce, l-am pus io să nu se ducă la şcoală?


Şi, în final, un mesaj pt geniul anonim (şi pt alte genii agramate):
"Dragă geniu-le cu secs incert o să scriu pe limba ta ca să înţelegi shi tu pu-ne mâna shi învaţă să scri în limba romînă shi dupe acea poposeş-te la mine pe blog shi lasămi comentari şi tragemă de urechi dacă nuţi convine ce am scris până nu înveţi să scri corect româneshte scuteştemă de prezenţa ta paci că pe mine are cine să mă citească shi să mă comenteze shi dacă te mai prind a doua oară cu un coment desta o să aive soarta primului adică nul public mai înţeles??? hai pa, pa, pa, pa, pa". P.S.: Ei, acu' dacă şi al doilea o fi tot atât de expresiv ca primu'... o să-i dedic o altă postare ca să se mai amuze şi ai mei.

04 august 2009

Adevărul despre... Jurnala Naţională


După ani întregi în care a oscilat între cele două sexo-genuri, masculin şi feminin, rămânând... neutru, iată că "Jurnalul Naţional" pare să se fi decis. It iz, fainăli, ă gărl. Adică a dat -ulul pe -a. Vedeţi despre ce vorbesc în print screenu' aci de faţă.
Odată cu fixarea sexo-genului, "Jurnala Naţională" pare să fi inaugurat şi o nouă tehnică de scriitură, folosită până acum doar în operele literare. Este vorba despre cunoscuta mise en abîme, doar că nu mai face referire la romanul în roman, la tabloul în tablou, la prezentarea în oglindă, ci la... articolul în articol.

02 august 2009

Iaurtul antiagaţament şi familia instant

Avertisment:
În urma citirii acestei postări, s-ar putea să vă schimbaţi părerea despre mine. E un risc pe care mi-l asum pt că mi se pare mult prea amuzantă păţania mea de astă-seară ca să nu v-o povestesc.

Ca în fiecare sâmbătă, îmi luai cartea în poşetă şi mă îndreptai către unul din parcurile bucureştene, unde, de obicei, îmi place să-mi pierd câteva ore pe vreo bancă, citind. Nu de alta, da' mi se cam ia după o săptămână de stat între patru pereţi (ai casei sau ai biroului).
Of course, nici n-am apucat să intru bine în parc, că-mi iese în cale un individ d-ăla de vinde reviste gratuite. Da, da, unu d-ăla de zice că e de la casa de copii şi că n-a mâncat de x zile şi că să-i dai cât te lasă inima. Iuţesc pasu', că pe mine nu mă lasă inima să le dau ăstora de au două mâini şi două picioare, da' nu s-ar duce la muncă nici de-ai naibii şi mă îndrept spre o bancă.
Abia apuc să-mi scot cartea din geantă, că apare unu care strânge bani pt nush ce persoană grav bolnavă şi care, fireşte, vrea şi el bani. Îi spun că nu am mărunt şi nici nu vreau să schimb 500.000. Evident, zice că îmi dă rest :)) şi mă întreabă cum mă cheamă. Ca să scap de el (sunt o idioată, ştiu, aşa fac mereu), îi zic că-i spun cum mă cheamă numai dacă găsesc mărunt, că altfel nu schimb 500.000. Evident, cum era de aşteptat, găsesc ceva mărunt, mă întreabă cum mă cheamă, îi zic şi dispare în secunda a doua. Dacă ăla a avut timp să scrie în două secunde, cât a mai stat pe lângă mine, cele 10 litere ale numelui meu, io îmi fac harakiri.
Dispare ăsta, apare din nou vânzătorul de reviste gratuite (mă gândeam că am fost distribuită în "Ziua cârtiţei" şi io habar nu am avut). Îi zic şi ăstuia că nu am mărunt şi că nu-i dau 500.000 pt o revistă, la care, ce credeţi că-mi zice? Că-mi dă rest!?!?! Huh?!?!? Adică, ăla care n-a mâncat de x zile are să-mi dea mie rest la 500.000?
În fine, îi zic să-şi vadă de treabă, tipu' pleacă, în timp ce eu îmi adun faţa picată pe jos şi citesc o pagină din carte. Am uitat să spun că, în dorinţa mea de a scăpa de kilogramele pe care am avut grijă să le depun în concediu, încerc să nu mai mănânc după ora 7 - 7.30 seara. Când ştiu că ora asta mă apucă în oraş, vărs conţinutul unui pahar de iaurt într-o sticlă d-aia, cu gura lată, de Nestea şi îmi bag sticla în geantă. Mi-e mult mai uşor să beau din sticlă stând pe o bancă decât să mănânc cu linguriţa dintr-un borcan stând pe aceeaşi bancă. Revin. După ce plecă vânzătorul de gratuităţi, apucai să-mi scot sticla din geantă şi s-o pun pe bancă, lângă mine.
Dar distracţia abia acum începe. Apare un al treilea. Un tip curăţel, nu dintre ăia de mai înainte. O să redau dialogul dintre mine şi el - care a durat cam o oră :)) - cu linii de dialog, iar gândurile mele o să le redau în paranteză. Jur că tot ce povestesc acum chiar mi s-a întâmplat cu doar câteva ore în urmă.
El: - Săru'mâna.
Eu: - Bună. Vrei bani? Să ştii că nu mai am. Am dat tot măruntul pe care l-am avut prin geantă.
El (vizibil jenat): - A, nu, nici vorbă, voiam să vă spun că sunteţi foarte... şi foarte... şi foarte (şi-aici urmează o serie de complimente pe care le-a mai repetat de încă patru ori pe parcursul acelei ore).
Îmi pică faţa pt a doua oară în decurs de 10 minute, mă întreb în sinea mea ce dracu' vrea ăsta de la mine - că toţi vor ceva, nu te abordează nimeni degeaba -, dar sunt în stare să adopt o atitudine defensivă, pe care mi-am păstrat-o pe tot parcursul discuţiei cu el. Îmi zice că ar vrea să ne cunoaştem :)), io-i zic că nu cred că-i cazul (accentuez "nu cred că e cazul"), iar mintea mea deja începe să lucreze la planul de eliminare a "agăţătorului". În fine, facem cunoştinţă, îmi pupă mâna :)) (ulterior mi-am dat seama că a făcut gestul ăsta doar ca să vadă dacă nu cumva port verighetă pe mâna dreaptă, pt că stânga o văzuse) şi îmi cere voie să se aşeze lângă mine. Mă întreabă ce carte citesc şi începe să vorbească despre cărţile pe care le-a citit el în ultima vreme.
El: - Şi tu, de obicei, cu ce te ocupi?
(Here we go)
Eu: - Serviciu, casă, familie (ce-o fi înţeles el din "familie" nu ştiu, dar sigur nu ceea ce am vrut io să-i sugerez).
El: - Unde locuieşti?
Eu: (iote că n-am să-ţi spun că stau fix în spate la Rin Grand Hotel, cum fac de obicei) În Vitan.
El: - Nu vrei să mergem la un suc, o cafea? E terasa x chiar aici.
Eu: - Nu, mersi, prefer să stau pe loc. Plus că, ştii, preţurile de la terasele astea de prin parcuri... hm...
Mai vorbim (de fapt, mai vorbeşte) despre câinele pe care îl are acasă, despre faptul că vrea să vândă una dintre case (nota bene!!!), despre maşina lui, despre faptul că n-a avut nicio relaţie mai lungă de câteva luni (la faza asta l-am luat, la mine relaţiile ţin cu zilele, nu cu lunile :))), despre cum îşi caută el partenere la matrimoniale şi pe reţelele de socializare (ooo, dar cât iubesc eu reţelele de socializare) etc.
În timpul ăsta, mă rugam cu cerul şi cu pământul să-mi sune şi mie telefonul. Altfel, sună de mă zăpăceşte, dar acum, când chiar aveam nevoie de un pretext să dispar din peisaj, nu suna niciunul din cele două. Dar suferindă de scenarită cronică cum mă aflu, am reuşit să trec şi peste una din cele mai penibile ore din viaţa mea şi... am intrat în scenă.
El: (remarcând că citesc o carte din colecţia "Adevărul") - Şi citeşti şi ziare, de obicei, sau numai cărţi?
Eu: - Ar fi culmea să nu citesc ziare. Chiar lucrez la un ziar.
Urmează o discuţie print vs online :))
El: - Şi vii des prin parc?
Eu: - Numai sâmbăta, că în restul săptămânii lucrez, inclusiv duminica.
El: - Şi cam cum arată programul tău?
Eu: (hai că mă apropii) - Păi, încep programul pe la 12 şi termin pe la 9 jumate - 10 (sanchi), deci pe la 11 noaptea ajung şi io acasă.
El: - E destul de aiurea. Dacă ai avea un prieten, ar fi cam greu cu întâlnirile.
Eu: (da, buey, iesact) (râd) - Noroc că nu e cazul.
El: - Ce nu e cazul?
Eu: - Păi, asta cu prietenul. Norocul meu că nu mai sunt în căutare de prieten de ceva ani.
El: - Să nu-mi spui că eşti măritată.
Eu: (yes, thanks God) - Te-ai uitat că nu port verighetă şi ai tras concluzia cum că aş fi singură? Dap, nu port verighetă (sper să nu mă întrebi de ce pt că n-aş şti ce să-ţi zic), da' sunt, totuşi, măritată.
El: - Mă gândeam că eşti singură, d-aia am intrat în vorbă cu tine. Să nu-mi spui că ai şi copii.
Eu: (oh, my God, dar cât de bine mă descurc... neaşteptat de bine; mă uit spre sticla mea de iaurt de pe bancă şi mă gândesc ce replică să-i dau) - Aaa, ai văzut sticla de... lapte şi ţi-a picat fisa că am şi copil (de unde, săracu', nici prin cap nu-i trecea să fi făcut vreo legătură între iaurtul meu şi vreun copil). Păi, uite, am băgat sticluţa lui de lapte în geantă la mine şi acum mi-am adus aminte de ea şi am scos-o că mi-era să nu se verse.
El: - Să nu-mi spui că trebuie să-ţi apară copilu' de pe undeva...
Eu: (îi puteam răspunde liniştită cu un "ba da" că oricum s-a tirat în următoarele secunde, deci nu era niciun pericol c-ar putea sta cu mine până-mi apare "copilu'", plecat, desigur, cu bunica) - Aaa, nu, el a plecat cu soacră-mea spre casă (lol, lol, lol, lol, lol).
Mai avem timp de o întrebare, un răspuns, un alt compliment. Hai că deja m-am plictisit, ştiu că sunt irezistibilă - da' îmi place să mi-o spună şi alţii (precum lui Ciutacu), am ochi frumoşi şi privire pătrunzătoare :))), da', totuşi, mă aştepta un "copil" acasă.
El: - Oare de ce nu mai poartă lumea verighetă? (lol).
Eu: - Nu ştiu, toţi cei pe care îi cunosc eu poartă (şi sper să nu te ducă mintea să mă întrebi de ce port, totuşi, două inele, dar verighetă nu).
Sigur, i-a făcut plăcere să mă cunoască, mi-a dat numărul lui de telefon, în caz de apare vreo dorinţă din partea mea de evadare din... cotidian sau ceva (ya, right).
Concluzii:
- mă încântă complimentele, pe care vi le doresc şi vouă, da', sincer, mă lipsesc de ele dacă e vorba să le obţin în urma vreunui "agaţament" prin parc sau pe stradă;
- în mai puţin de un minut am reuşit să am familia instant: un tată care lucrează unde altundeva decât în presă - că, dacă tot avem program aiurea, măcar să-l avem amândoi la fel; un copil băutor de laptele uitat la mă-sa-n poşetă; ba chiar şi o soacră care are grijă de plod când mă-sa intră în vorbă cu necunoscuţi; ceea ce nu vă doresc şi vouă - adică, puneţi mâna şi faceţi-vă familii, nu faceţi ca mine, că io m-am măritat cu independenţa, nu pot trăi fără ea, d-asta n-am chef de "cuplaje", deşi, mâine, poimâine, schimb prefixu';
- la vârsta mea, mă enervează teribil să mai fiu "agăţată" (şi nu, n-am să renunţ la a ieşi singură în parc; îmi place la nebunie să mă plimb şi e singura plăcere pe care mi-o pot face fără să scot bani din buzunar); pentru asta s-au inventat piţipoancele şi japiţele; iar faze de genu' "vreau să mă aşez la casa mea", "relaţie serioasă", "familie" mă cam lasă rece deocamdată; cum ziceam, io m-am măritat cu independenţa; şi la nevoie, io am ma famille de poche; sigur, poate peste câţiva ani, n-o să mai gândesc aşa, da' pt moment mi-e suficient ce am şi cât am.

30 iulie 2009

Ghici cine vine la Casa Presei



După ce a poposit prin staţiile de autobuz, acu' Iisus cică vine şi la Casa Presei (or fi mai neduşi la biserică oamenii din presă?). Aşa zice comunicatul remis presarilor care-şi desfăşoară activitatea la Casa Presei. Un comunicat extrem de concis, afişat într-un loc unde beneficiază de maximă vizibilitate - soclul maestrului Lenin. Sigur, comunicatul e scris fie de un neortodox, fie de un agramat, fie de un ignorant, pt că, dacă n-ar face parte din categoriile enumerate aici, ar şti că la ortodocşi Iisus e Iisus, şi nu Isus. Jalnic.
N-am să înţeleg prea curând de ce nu şi-or vedea oamenii ăştia de treaba lor. Care o fi scopul lor până la urmă? Bun, au scris pe soclul din faţa Casei Presei "Isus vine". Aşa, şi? Io ce-ar trebui să fac? Că n-am nicio idee. Nu, nu mă pocăiesc. Sunt în continuare credincioasă în felul meu, nu în felul altora.

26 iulie 2009

ATAC online la limba română, în trei paşi

De azi am început să:
1. susţin făţiş limba română, cu banner, slogan şi toate cele;
2. scriu cu diacritice :))

Din ciclul "Nu faceţi ca ei", vă supun atenţiei trei moduri de a face praf limba română:
1. arhicunoscuta virgulă dintre subiect şi predicat (eventual în titlu, pentru o cât mai bună vizibilitate);
(ştiu că nu se încadrează la secţiunea "virgulă între subiect şi predicat", totuşi nu pot să trec peste "preşedenţie" - poate doar când "preşedente" va fi ales Marean)
2. confuzia;
2.1. adică atunci când nu+mai=love, rezultă adverbul "numai" având sensul de "doar", niciodată folosit înaintea unui verb; însă atunci când nu+mai=hate (adică "nu" este negaţie, iar "mai" - adverb cu sensul de "acum", "în continuare", "încă"), nu mai rezultă nimic, adică rămân aşa cum sunt, nelipite, necombinate, nesudate, neunificate, independente şi de capu' lor; folosite întotdeauna înaintea unui verb;
2.2. confuzia dintre starea de fapt şi persoană: "absenţa" este o stare de fapt, un eveniment, în timp ce "absenta" este o persoană; dacă Monica Columbeanu este o persoană - şi n-avem motive să ne îndoim de asta, nu-i aşa? - rezultă că Monica Columbeanu este o absentă, şi nu o absenţă. Sigur, à la rigueur, în dulcele stil jurnalistico-metaforic se pot debita multe inepţii lingvistice, doar că autorul cu sex incert, C.O., nu cred că ar trebui să jongleze prea mult cu limba română. Cel puţin până învaţă ce e un subiect şi ce e un predicat şi că între ele nu se pune niciodată virgulă.
3. "prafo-topica" (un concept by me, adicătelea, cum ar veni, topica făcută praf :)))
"Cea pentru care de la etaj s-a aruncat elevul său..." îmi sună a început de psalm, cântare bisericească, orice altceva în afară de titlu de articol. Nu mai zic de apoziţie care "se cere" musai între virgule. Cât despre "nu cred că vrea cineva...", nici eu nu cred că pe cititor îl interesează ce crede C.O., care nu scrie un reportaj, ci o simplă ştire de 500-600 de semne, în care relatarea se face la persoana a treia.

25 iulie 2009

Cat costa un pret in .ro?


Omg, omg, omg, omg! Sa-nteleg ca Tolo este intr-atat de prins in ultimul timp in meandrele concretului si-n sinergia faptelor comise de Ridzi incat nu mai are timp sa dea un BT pe-un articol? Ca altfel nu-mi explic tampenia din ditamai titlul. Nu stiu cat o costa un pret in .ro, dar sper din tot sufletul sa nu-i coste la imagine pe cei de la gsp. Nu de alta, da' mie trustu' Intact imi e simpatic rau. Pe bune.
Adica, din afara imi place ce vad: o gasca de jurnalisti foarte buni. Din interior... ma abtin, ca nu stiu prea multe, da' stim ce se intampla prin ograda altora si ne imaginam ca tre' sa fie cam la fel. Deh, ce ti-e si cu criza asta.

21 iulie 2009

Teroarea portocalie

Nu, nu este o postare cu implicatii politice. N-as vrea sa mai scriu texte despre politica si politicieni pana la prezidentiale - cand o sa-i mai iau pe distinsii domni la o tura de invective -, dar nu se stie niciodata ce mai apare pe parcurs.
Este o postare cu implicatii cat se poate de celulare, si de mobile, si de orange. Ati observat, cu siguranta, daca sunteti abonati Orange, ca de ceva vreme incoace abunda SMS-urile cu tot soiul de oferte promotionale. Primesc cel putin 3-4 SMS-uri pe zi (iar in zilele "bune", unul singur) in care mi se aduce la cunostinta ca pot beneficia de nush ce bonusuri daca imi incarc cartela cu X, Y, Z euro sau ca, daca activez nush ce optiune, care activare ma costa si aia de ma rupe, pot sa sun cu tarif preferential in colturi ale lumii unde nici cu gandul nu gandesti. Am prins ideea din prima. Problema e ca in fiecare zi sunt aceleasi mesaje, ca de unde sa aiba ei atatea oferte promotionale cate zile are un an? Nu, sunt aceleasi si aceleasi.
In primele zile in care tot primeam si primeam astfel de SMS-uri, ma plictiseam teribil. Dupa care am trecut prin faza de enervare grozava care culmineaza, de obicei, cu scosul fumului pe urechi. Imaginati-va cum e sa primesti aceleasi mesaje pe doua telefoane, ambele pe Orange!!! Adica imi sunau telefoanele a mesaj de 6-7 ori pe zi degeaba, de am ajuns sa fiu terorizata. Intr-un final, am renuntat sa mai tin doua telefoane deschise.
Acum, stau si ma intreb, astia ne iau de prosti? Io inteleg cum e cu criza si ca "e foame de bani/e foame de bani baetzi", da' nu ma terorizaaaaaaa!!!!!!! Daca mi se termina creditul si am nevoie sa vorbesc, imi cumpar singura cartela de reincarcare. Si cu bonus, si fara bonus. Hello!!! Am dreptul sa-mi satisfac o nevoie a mea, nu a ta, companie portocalie!!! Daca vreau sa vorbesc in Congo Brazaville, pot si singura sa ma interesez cat e tariful. Si cu bonus, si fara bonus. Daca am nevoie de orice alta informatie portocalie, pot si singura sa ma informez la un telefon sau la o reprezentanta. Si promit ca o sa nimeresc unde trebuie, adica la Orange, nu la Vodafone si nici la Cosmote. Si cu bonus, si fara bonus, desigur. Numai nu ma terorizaaaaaaati!!!!!!!! Si cu bonus pe deasupra.
Deci, ca idee, ma descurc in aproape orice situatie, is fata mare de-acum, POT SI SINGURAAAAAAA!!!!!!!

12 iulie 2009

Depresia unui ceausist

Procesul de imbatranire e firesc, da' e cel putin frustrant sa te apuce pe la 28 de ani. Adica, pana mea, io am fost soim al patriei, pionier, am avut o tovarasa educatoare si o tovarasa invatatoare si am fluturat stegulete in asteptarea lu' tovarasu' Nicolae Ceausescu de Ziua Recoltei. Nici prin cap nu-mi trecea ca, peste 19-20 de ani, o sa am posibilitatea sa socializez prin intermediul hafaivului, netlogului, tuitarului, taggedului, feisbucului, maispeisului, tepeuului si altor asemenea retele. Sau ca o sa scriu pe blog. Pe haifaiv si pe netlog, cel putin, m-am dat si io. Si pe tagged, o foarte, foarte scurta perioada. Pana azi. Cand m-am suparat. Adica mi-am dat seama ca nu am prea multe in comun cu oamenii care se afiseaza pe acolo.
Ma repet, pana mea (is un pic nervoasa si-n pragul depresiei, de unde redundanta), pe mine m-ar fi tinut o mare jena sa-i adresez comunitatii o intrebare de genu' aleia pe care o vedeti in printscreen. Dintr-un singur motiv: pe multi dintre oamenii aia nu-i cunosc. De unde as avea siguranta ca sunt sinceri si ca nu fac misto de mine?
(Fie vorba intre noi, io nici n-as fi avut motive sa intreb cum sa fac sa-mi creasca penisu')

Si nici sa dau raspunsuri de genu' alora pe care le vedeti in astalalt printscreen n-as fi fost in stare.


Drept urmare, din acest moment ma declar impotriva retelelor de socializare. Mi-am dezactivat contul de haifaiv si incerc sa fac acelasi lucru si cu netlogu', da' nu gasesc nicio optiune de stergere a contului. Ziceti-mi si mie cum se face, pls, ca de la atata incordare neuronu' meu a facut febra; plus ca de la o varsta te lasa toate. Nici nu stiu ce sa fac: sa rad de tampeniile din printscreenuri sau sa plang ca nu ma mai regasesc printre tinerii romani.
Uite d-aia n-am putut io sa fiu profa mai mult de trei ani. Tind sa-i dau dreptate lui Base: scoala romaneasca scoate tampiti. Io as reformula nitel: "scoala romaneasca scoate si tampiti" (sa nu generalizam, ies si destule genii de pe bancile scolilor din Romania, doar ca fug incotro vad cu ochii). Oare ce s-o fi ales de fostul meu elev care ma intreba daca domnisoara profesoara B (care avea o venerabila varsta) este domnisoara pt ca e nemaritata sau pt ca e nef..... sau de fosta mea eleva de 13 ani care ma intreba daca eu cred ca domnului profesor de istorie (aflat si el in pragul pensionarii) i se mai scoala. Nu le mai tin minte numele specimenelor ascultatoare de Nicolas Guta, ca in mod sigur le-as regasi pe hi5, netlog si altele asemenea. Asta daca nu si-au luat nickuri de genu': shmekeru69 sau badgirl69. As putea incerca un search dupa statusu': "am talent si sexapil, fata, spate si profil", dar nu tin cu tot dinadinsul sa-i regasesc.

08 iulie 2009

Cu gura plina pe banii contribuabilului

Din ciclul "Prietenu' meu, afepeu'" (pe care l-am inceput aici si l-am continuat aici), va relatez un alt episod (ep. 3) din contactul meu, mai mult sau mai putin protejat, cu institutiile statului. Si ma refer in special la AFP, unde functionarii au program de 8 ore si pauza de masa de 2 ore (!?!). Inclusa in programul de 8 ore, of course. Adica muncesc doar 6 ore/zi, ce s-o mai lungim.
Oamenii au o megapauza de pranz, intre orele 13.00 si 15.00. Evident ca am ajuns la 14.25 trecute fix (noroc ca n-am ajuns la 13.00), astfel incat, spre bucuria mea, n-a trebuit s-o frec decat vreo juma' de ora. Si al naibii peisaj la IMGB (ca la AFP IMGB avusei treaba), ca nici n-ai ce vedea, nici unde te plimba, asa incat am inconjurat de vreo doua ori masinile din parcare, am sprijinit gardul inca vreun sfert de ora si pe la 14.50 zic sa urc la birourile astora. Doar nu va-nchipuiti ca la ora 14.50 erau usile deschise. No way. Doar un gardian care ne spunea (ca eram mai multi pe-acolo) sa mai asteptam putin, ca nu se deschide chiar la secunda (a se intelege ca se deschide la cateva secunde dupa ora 15.00, nu inainte). Dar nu asta conteaza. Oricum, la mine a durat mai putin de 2 minute ca m-am dus cu toate completate ca la carte.
Revin. La ce le trebuie, fratie, pauza de masa de 2 ore? Ca banuiesc ca e vorba de pauza de masa, nu de pauza de odihna. Adica, nu vii la serviciu ca sa te odihnesti. Zic si io. Pai si la parastas termini de mancat in mai putin de 2 ore. Si presupunand ca mananca felul unu, felul doi si desert... 2 ore?!?!?! Adica, inteleg, poate de la 8 jumate, de cand incep programul, si pana la 13.00, e posibil sa dea foamea cu ei de toti peretii. Da' totusi... 2 ore?!?!?!
Iar la 16.30 oricum se termina programul. Adica dupa pauza de pranz, oamenii mai muncesc o ora jumate si o intind acasa. Unde mananca, eventual.
Ca sa nu mai zic ca oricum, cand am intrat in biroul in care aveam treaba, una din doamne inca devora constiincioasa o felie de pepene.
Io nu stiu decat cazul afepeului, da' or mai fi si alte institutii ale statului cu pauza de masa de 2 ore. Ca privatii nu-si permit decat cel mult una de o ora.
Si totusi, cat mama zmeilor poti sa mananci in 2 ore?

03 iulie 2009

Ridzipoanca din guvernul bocalarului

S-o dau... Sa n-o dau... Si nu ma refer la dilema fetei mari, ci la cea a uneia mai mici. Mica in cuget si-n simtiri. Pe fata o cheama Monica. Pe dilema o cheama Demisia.
Ea zice ca pardalnica de manifestare ocazionata de Ziua Tineretului sa tot fi costat vreo 600.000 de euroi. Tolo intra la banuieli si se apuca de investigatii. Moni se-ncurca in justificari, explicatii si aberatii si nu e in stare decat sa adopte cea mai infantila atitudine cu putinta: pe principiul "De ce va luati numai de mine, pe ailaltii nu-i vedeti?", Moni nu poate emite decat: "Alte ministere alocă de zece ori mai mulţi bani decât noi pentru serbări şi nu mai zice nimeni nimic!"
Se intrunira comisii, comitete si comitii, se incepura anchetele, se intocmira petitii, i se dedicara imnuri, toate avand un singur scop: scoaterea Ridzicai din peisaj. Da' ea nu si nu. Ce daca poporul n-o mai vrea in fruntea MTS? E suficient sa se vrea ea. Da' cica totusi daca i s-ar demonstra vinovatia si s-ar cere urmarirea penala, parca si-ar da-o nitel. Demisia.
Da' sa nu-l scoatem din schema pe dl. Cock... pardon, Boc, care o da pe articole din Constitutie: "Orice ministru în legătură cu care se va cere urmărirea penală va fi demis în acea zi. În rest, autorităţile să-şi facă datoria. Nimeni nu e mai presus de lege". (Acu', daca as vrea sa comit un rautacism, v-as ruga sa va aduceti aminte de tricourile alea inscriptionate cu "Nobody is perfect. I'm nobody". Do you know what I mean?)
Hai ca iar o luai pe aratura. De fapt care fu scopul vizitei mele in zona de conflict zamislita de Ridzipoanca? Ca fura toti, asta nu mai e o stire, e o certitudine. Si-n guvernul actual, si-n guvernul Tariceanu, si-n Nastase (ups, in guvernul Nastase), si-n care or fi mai fost, s-a furat. Da' macar, din respect pt procentul ala de 25-30% de rumani care se mai sinchisesc sa se duca la vot, nu s-ar putea sa se faca si furtu' asta mai discret, mai cu finete? Dle prim-ministru (si aici ma adresez atat actualului, cat si viitorilor), organizati, dom'le, niste cursuri de initiere in arta furtului discret ca mai sunt unii care vor, da' nu stiu cum, si va faceti, dom'le, de cacao, ditai guvernu' respectabil care este el pe persoana fizica. Pai se poate asa?


P.S. Luati si va delectati cu cantaretu' Florin si cu pamflezistu' Alin