24 martie 2011

De-a râsu' plânsu'

Pot să fac un mişto mic, mic de tot chiar dacă tocmai am fost disponibilizată? Acu'... să fim serioşi... cam de cât noroc e nevoie să fii anunţat că ai fost restructurat fix în ziua în care împlineşti nişte frumoşi ani (frumoşi pe dracu'; bine că-s mulţi)? Cam de atâta noroc cât am avut şi eu :)
Primesc de la Bestjobs în dimineaţa zilei de 24 martie - recte my birthday - frumos email

Şi mi se urează:

1. "Să îţi crească salariul". Intră cu tupeu în birou la şef, trânteşte uşa de perete, dă cu pumnul în masă şi cere o mărire.
Mulţumesc de urare, da' n-am putut cu tupeu', trântitu', pumnu' şi mărirea... căci deoarece atmosfera decât că a fost de priveghi - şoapte, regrete, capete plecate.


2. "Să fii ridicat în slăvi de colegi". Fă cinste azi, te vor iubi toţi! După ce îi cinsteşti, cere-le recomandări. Nu vor putea să te refuze tocmai acum!
Recomandările să le iau oare de la gaşca aia de oameni disponibilizaţi odată cu mine? Ok, promit să mă gândesc la asta. Cât despre cinste... cam riscant. Păi dacă după sinistrul "ne pare rău, dar trebuie să încetăm colaborarea", veneam io şi întrebam: "da' o prăjiturică nu vreţi? un suculeţ? o alună? o sărăţică?", nu riscam să mă trezesc cu prăjiturica/suculeţu'/aluna/sărăţica fix în pifometru? Mneah, n-am vrut să-mi asum avalanşa de sărăţele... Sunt o laşă, ştiu. Întotdeauna am fost :)


3. "Să ai o zi minunată şi un an la fel"
Adevăru-i că am simţit instantaneu cum m-au pătruns fiorii acestei zile minunate. Acu' aştept să mă pătrundă şi fiorii unui an poate un pic mai minunat decât ziua în cauză.
P.S. Uoffffffff, care mi-o fi stricat fengşuiu anu' ăsta? Da' las' că la anu' pe vremea asta n-o să mai plâng ascunsă-n budă, o să fiu mai zen aşa.

22 martie 2011

Ultimele 5 din ultimii 30

Dacă nu ar fi existat ultimele 5 luni, aş fi putut spune fără să exagerez că am trăit 30 de ani degeaba. Multe sunt lucrurile pe care nu le-am înţeles de-a lungul vieţii. De multe ori nici măcar nu încercam s-o fac. Mi se părea că mi se cuvin, deci ar fi fost inutil să zăbovesc asupra lor. Unul din lucrurile cu care nu am considerat necesar să-mi bat capul a fost sănătatea. Nu e vorba că mi-ar fi prisosit, dar nici nu mi-a lipsit. A fost dozată exact aşa cum trebuie.

Doar că... acum vreo 5 luni am avut de-a face, pentru prima dată în viaţă, cu o problemă atât de serioasă încât a necesitat tot tacâmul ăla sinistru: spitalizare, operaţie, perfuzii etc. Cel mai şocant lucru pt mine a fost anestezia rahidiană (chestia aia din cauza căreia îţi amorţeşte jumătatea inferioară a corpului, dar rămâi conştient). Şi asta pt că am realizat că unul dintre cele mai rele lucruri care mi s-ar putea întâmpla în viaţa asta ar fi acela ca într-o zi să nu-mi mai pot controla muşchii, să nu mă mai asculte corpul şi să depind de alţii. Mai departe s-a întâmplat cam aşa: după ce m-am plictisit de uitat în tavanul sălii de operaţie având mintea golită de orice urmă de gând, m-am trezit punându-mi o singură dorinţă: să-mi reiau cât mai repede orele de aerobic. Activitatea dintr-o sală de gimnastică a fost pt mine în momentul ăla confirmarea supremă a faptului că încă sunt stăpâna propriului meu corp, a propriilor mei muşchi, a propriilor mele membre. Iar ăsta e cel mai bun lucru care mi se poate întâmpla.
La sală am revenit după trei săptămâni de la operaţie. Am aşteptat momentul ăla cu bucuria cu care aştepţi un copil. Mă rog, pe-acolo :).

Îmi amintesc cât de ridicolă mi se părea, până nu demult, urarea: "Sănătate". O auzeam pe stradă folosită în loc de "rămas bun" şi mă amuza teribil pt că nici nu era nevoie să întorc capul să văd cine se desparte de cine. În mod sigur trebuiau să fie bătrâni sau bătrâne. La tineri n-am auzit-o (excepţie au făcut cei câţiva tineri pe care i-am cunoscut în spital). Nah, fiecare cu priorităţile lui. Eu o foloseam doar când scriam SMS-uri obligatorii, cu ocazia sărbătorilor sau a aniversărilor. Ştiţi, clişee d-alea tâmpite fără nicio încărcătură emoţională, gen "Sănătate, fericire şi numai împliniri". Automatisme de doi bani, care nu mă făceau să vibrez de emoţie nici când le uram eu altora, nici când le primeam de la alţii.

Astăzi merg pe stradă şi mă întreb, uitându-mă la oameni, dacă sunt conştienţi cât sunt de norocoşi că pot merge, că pot căra sacoşe în mâini, că pot vedea, auzi şi vorbi. Probabil că puţini sunt cei care conştientizează şi, prin urmare, apreciază aceste beneficii. Apoi mă întristez din cauză că-mi lipsesc diferite lucruri, materiale sau mai puţin materiale: bani, apreciere, o familie, prieteni, activităţi care să mă responsabilizeze etc. După care îmi amintesc ce sentiment de neputinţă am trăit în momentul în care unul dintre medici m-a întrebat dacă-mi pot ridica picioarele pe masa de operaţie - după ce anestezia fusese făcută -, iar eu nu am fost în stare s-o fac. Şi doar cu câteva minute mai înainte, să-mi mişc picioarele era pt mine cel mai banal lucru din lume. Prin urmare îmi amintesc, în fiecare zi, să mă bucur că pot să merg. Că pot să-mi mişc mâinile. Că pot să văd, să aud şi să vorbesc.

Şi nu mai consider că puterea de a mă mişca este un drept ce mi se cuvine, ci că este cel mai de preţ dar din viaţa mea.


P.S.: În lumina celor spuse mai sus, faptul că am fost restructurată fix de ziua mea de naştere parcă nu mai atârnă atât de greu. Iar dacă astăzi am plâns în câteva rânduri ascunsă-n budă nu e pt că mă despart de un job, ci pt că mă despart de nişte supercolegi. În rest... nu-i aşa că ăsta nu-i cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla?