No hope, no chance, no choice. Just Romania. Şi natura

Sâmbătă. Perspective sumbre. Adică plictiseală şi net. Şi curăţenie. Uneori şi parc. De data asta, însă, am zis să ies din tipare. Şi cum io sunt omul deciziilor de moment, nu mi-a trebuit prea mult să mă hotărăsc să plec din Bucureşti. Cea mai apropiată destinaţie, şi ieftină, şi ofertantă: Sinaia. Aşa că am luat primul tren de dimineaţă (bine, fie, nu era primul, era al doilea) şi la 9 jumate am fost în Sinaia. Mă rog, 9 jumate scria pe bilet, în Sinaia am fost la 10 fix, dar asta nu a fost nimic pe lângă întârzierea de care am avut baftă la întoarcere.

N-am mai văzut Sinaia de 10 ani. E neschimbată. Ici-colo a mai apărut câte un sediu de bancă. În rest, e la fel. Frumoasă. Foarte frumoasă.

M-am plimbat în lung..., apoi în lat, am vizitat Mănăstirea Sinaia, după care am apucat-o spre Peleş cu intenţia de a-l vizita şi pe el. Şi dacă n-am făcut-o a fost doar din cauza asta

Acu' chiar să dau 50 de lei pe un tur complet (asta însemnând parterul şi etajul 1; turul de 20 de lei era doar al parterului) al castelului nu m-am îndurat. Şi chiar am fost uimită de mulţimea de turişti care procedau exact ca mine, adică făceau cale întoarsă de la casa de bilete. Majoritatea celor care se încolonau la intrarea în muzeu erau străinii. Românii fie se rezumau, ca mine, la plimbarea pe terasa castelului, fie, dacă erau în grupuri de 3-4 persoane, nu intrau toţi, cei care renunţau să intre mulţumindu-se să zică: "Intraţi doar voi, eu/noi l-am mai văzut şi acum x ani".

Dar, nu-i aşa, land of choice ca a noastră nu mai are nimeni. Ce dacă nu ne dă mâna să plătim intrările la obiectivele turistice? Las' că plimbările în aer liber sunt mai benefice.

N-am plecat însă de la Peleş fără a imortaliza una, alta

Vârfurile munţilor, pierdute printre nori

Cota 1.400, pierdută printre aceiaşi nori

Poza asta n-ar fi existat dacă n-aş fi auzit discuţia purtată de un grup de turişti francezi în apropierea mea. Unul dintre ei, bănuiesc că era român pt că el era cel care le dădea celorlalţi detalii despre ce au în faţa ochilor, le-a indicat "buda" care se vede în colţul din stânga sus al pozei, zicându-le că buda a devenit un fel de element arhitectural al românilor, apare şi când e cazul, şi când nu e cazul. Probabil că avea dreptate, doar că "buda" respectivă nu e o budă, ci un post de observaţie, altfel n-ar fi avut geamuri. N-am considerat însă necesar să-i atrag atenţia, m-am amuzat doar de chestia cu "elementu' arhitectural" şi am făcut poza.

După care mi-am adus aminte că există o curte interioară a castelului cu o fântână a dorinţelor, unde cică arunci o monedă stând cu spatele spre fântână şi îţi pui o dorinţă, iar dacă moneda nimereşte în fântână şi nu pe lângă, ţi se împlineşte dorinţa. Acu' nush cât adevăr are în ea credinţa asta, că io mi-am pus dorinţe de câte ori am trecut prin Sinaia, da' degeaba că tot cu 102-ul circul, tot nemăritată şi neconsolată :)), tot fără bani de spart pe excursii la fiecare sfârşit de săptămână (era să zic şi de vilă, da' n-o mai zic şi p-asta, că măcar am casa mea PP şi mă mulţumesc cu atât). În fine, m-am dus în curtea interioară să văz cum mai stă treaba cu fântâna şi, când colo, ce găsii? Fântână închisă pe perioada crizei. Ei, nici fântânile dorinţelor nu mai sunt ce-au fost... Dac-ar exista un FMI, pardon, un FDI şi pentru fântâni... cum s-ar mai împrumuta statul de miliarde de dorinţe nerambursabile... Da' aşa... naşpa... pe criza asta nici să-ţi doreşti ceva nu se mai cade... Revin. Deci fântâna a fost acoperită de o chestie finalizată cu un felinar în vârf şi arată fix aşa

Am plecat la Pelişor. Tariful era cât de cât de bun simţ - "doar" 10 lei turul complet, adică parter şi cele două etaje. M-au şocat în schimb taxele de poze şi filmare - 30 lei, respectiv 50 lei!?! Dar să nu uităm că ne aflăm în land of choice, unde imposibilul devine posibil.

Şi am plecat. Nu ştiam exact unde, că mai aveam vreo 3 ore până la trenul de întoarcere. Pe drum, am cumpărat fructe de pădure... la ofertă :)). Adică, paharul de zmeură - 3 lei, paharul de mure - 3 lei, dacă luai un coşuleţ mai măricel cu ambele sortimente - acu' se presupune că în coşuleţul ăla nu se aflau doar un pahar cu zmeură şi unul cu mure, ci ceva mai mult din fiecare - plăteai 10 lei, plus un păhărel de mure/zmeură pe care îl primeai drept bonus. Deh, d'ale comerţului... aşa că am făcut afacerea. Şi m-am ales şi cu un coşuleţ în care o să-mi pun scoicile de le-am pescuit în concediu, la mare.

Mai aveam destul pân' la tren'. Doar că se-apucă să plouă. Da' ploaie, nu aşa. D-aia de te udă pân' la piele, cu tot cu umbrelă, iar pe stradă te iau şuvoaiele. Iar Sinaia are un sistem de canalizare că-n douăj' de minute de plouat intens erau acoperite străzile şi scările alea de te duc spre mănăstire şi spre Peleş. Aşa că am luat-o spre gară. Pân' am ajuns la gară, se opri şi ploaia. Da' am îngheţat de frig. Rău de tot. Îmi luasem io un pulover de acasă, da' aşa cu jind mă uitam la oamenii din gară pe care îi dusese capul să-şi ia geci... Şi trenul a avut juma' de ora întârziere. Din cauza lucrărilor la linia ferată de pe Valea Prahovei, nu din alt motiv, că altfel nu întârzie ele... îs mai punctuale decât TGV-urile, de obicei:)). Ei, zic, vine la 5 jumate în loc de 5, asta înseamnă că nu mai ajung la 7 în Bucureşti, ajung la 7 jumate. Tot e bine. Da' de ce m-oi fi grăbit io să ajung în Bucureşti nu ştiu. CFR-u' avea, ca de obicei, alte planuri cu mine. De exemplu, să mă debarce pe peronul din capitala frumoasei noastre land of choice la 8 jumate.

Şi nush cum se face, că aşa o companie plăcută avui în tren... pfui..., dar despre bărbaţi numai de bine. În fine, ideal ar fi fost să nu fie beat p*** şi să cadă peste mine când a vrut să deschidă uşa la compartiment să iasă afară. Şi cel puţin la fel de ideal ar fi fost dacă nu şi-ar fi aprins ţigara în compartiment, în condiţiile în care nici măcar pe culoar nu se mai fumează. Păi, io să fi fost în locu' nevesti-sii, o femeie foarte curăţică şi foarte educată, de altfel, în primu' rând că aş fi băgat divorţ după prima beţie pe care ar fi comis-o, în al doilea rând că, dacă totuşi n-aş fi băgat divorţ, în veci nu aş fi mai scos jivina în lume să mă facă de râs şi, în al treilea rând, dacă totuşi eram atât de încuiată la minte încât să suport animalu' lângă mine, i-aş fi aplicat nişte şuturi în cur de scoteam toată berea din el. Dar o land of choice avem şi noi. Se cade să nu aibă şi ea countrymenii ei?

Una peste alta, Sinaia este o destinaţie pe care o ador. Rămân cu regretul că n-am avut timp să ajung la cota 1.400 şi nici să mă dau cu telegondola, dar nu rămân lucrurile aşa. O să revin.