Ultimele 5 din ultimii 30

Dacă nu ar fi existat ultimele 5 luni, aş fi putut spune fără să exagerez că am trăit 30 de ani degeaba. Multe sunt lucrurile pe care nu le-am înţeles de-a lungul vieţii. De multe ori nici măcar nu încercam s-o fac. Mi se părea că mi se cuvin, deci ar fi fost inutil să zăbovesc asupra lor. Unul din lucrurile cu care nu am considerat necesar să-mi bat capul a fost sănătatea. Nu e vorba că mi-ar fi prisosit, dar nici nu mi-a lipsit. A fost dozată exact aşa cum trebuie.

Doar că... acum vreo 5 luni am avut de-a face, pentru prima dată în viaţă, cu o problemă atât de serioasă încât a necesitat tot tacâmul ăla sinistru: spitalizare, operaţie, perfuzii etc. Cel mai şocant lucru pt mine a fost anestezia rahidiană (chestia aia din cauza căreia îţi amorţeşte jumătatea inferioară a corpului, dar rămâi conştient). Şi asta pt că am realizat că unul dintre cele mai rele lucruri care mi s-ar putea întâmpla în viaţa asta ar fi acela ca într-o zi să nu-mi mai pot controla muşchii, să nu mă mai asculte corpul şi să depind de alţii. Mai departe s-a întâmplat cam aşa: după ce m-am plictisit de uitat în tavanul sălii de operaţie având mintea golită de orice urmă de gând, m-am trezit punându-mi o singură dorinţă: să-mi reiau cât mai repede orele de aerobic. Activitatea dintr-o sală de gimnastică a fost pt mine în momentul ăla confirmarea supremă a faptului că încă sunt stăpâna propriului meu corp, a propriilor mei muşchi, a propriilor mele membre. Iar ăsta e cel mai bun lucru care mi se poate întâmpla.
La sală am revenit după trei săptămâni de la operaţie. Am aşteptat momentul ăla cu bucuria cu care aştepţi un copil. Mă rog, pe-acolo :).

Îmi amintesc cât de ridicolă mi se părea, până nu demult, urarea: "Sănătate". O auzeam pe stradă folosită în loc de "rămas bun" şi mă amuza teribil pt că nici nu era nevoie să întorc capul să văd cine se desparte de cine. În mod sigur trebuiau să fie bătrâni sau bătrâne. La tineri n-am auzit-o (excepţie au făcut cei câţiva tineri pe care i-am cunoscut în spital). Nah, fiecare cu priorităţile lui. Eu o foloseam doar când scriam SMS-uri obligatorii, cu ocazia sărbătorilor sau a aniversărilor. Ştiţi, clişee d-alea tâmpite fără nicio încărcătură emoţională, gen "Sănătate, fericire şi numai împliniri". Automatisme de doi bani, care nu mă făceau să vibrez de emoţie nici când le uram eu altora, nici când le primeam de la alţii.

Astăzi merg pe stradă şi mă întreb, uitându-mă la oameni, dacă sunt conştienţi cât sunt de norocoşi că pot merge, că pot căra sacoşe în mâini, că pot vedea, auzi şi vorbi. Probabil că puţini sunt cei care conştientizează şi, prin urmare, apreciază aceste beneficii. Apoi mă întristez din cauză că-mi lipsesc diferite lucruri, materiale sau mai puţin materiale: bani, apreciere, o familie, prieteni, activităţi care să mă responsabilizeze etc. După care îmi amintesc ce sentiment de neputinţă am trăit în momentul în care unul dintre medici m-a întrebat dacă-mi pot ridica picioarele pe masa de operaţie - după ce anestezia fusese făcută -, iar eu nu am fost în stare s-o fac. Şi doar cu câteva minute mai înainte, să-mi mişc picioarele era pt mine cel mai banal lucru din lume. Prin urmare îmi amintesc, în fiecare zi, să mă bucur că pot să merg. Că pot să-mi mişc mâinile. Că pot să văd, să aud şi să vorbesc.

Şi nu mai consider că puterea de a mă mişca este un drept ce mi se cuvine, ci că este cel mai de preţ dar din viaţa mea.


P.S.: În lumina celor spuse mai sus, faptul că am fost restructurată fix de ziua mea de naştere parcă nu mai atârnă atât de greu. Iar dacă astăzi am plâns în câteva rânduri ascunsă-n budă nu e pt că mă despart de un job, ci pt că mă despart de nişte supercolegi. În rest... nu-i aşa că ăsta nu-i cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla?

Aceeasi. Sau alta?!? Si totusi, aceeasi

Zilele trecute, un coleg de serviciu mi s-a adresat cu urmatoarea remarca: "Tu esti cea mai linistita de acolo." Scoasa din context, afirmatia asta nu spune mare lucru. Baiatul se referea la faptul ca sunt o fire echilibrata, care nu-si pierde calmul in nicio situatie. "Acolo" este biroul unde o gashca de oameni se baga in seama cu d-ale muncii: secretari de redactie, fotoreporteri, editori foto, detepisti, corectori, operatori.
Observatia lui n-ar fi avut mare insemnatate nici macar pt mine, daca nu m-ar fi dus cu gandul spre trecut.
Cu trei luni in urma: alt loc de munca, alti oameni, alta afirmatie care ma privea direct: "Stii care e problema ta? Esti prea impulsiva, te aprinzi prea repede."
Am stat si m-am intrebat cum se impaca "Tu esti cea mai linistita de acolo" cu "Esti prea impulsiva, te aprinzi prea repede". Pana la urma, e vorba despre una si aceeasi persoana: despre mine. Si uite asa am inceput sa reflectez. Deci - eu, deci - doua fetze ale mele, deci - de ce, deci - relatiile mele cu colegii. In relatiile cu colegii am aplicat intotdeauna principiile psihopedagogice pe care le-am invatat in facultate. Sigur, facultatea m-a pregatit sa fiu profesor si sa relationez intr-un anumit fel cu elevii. Doar ca elevii nu-s prea receptivi la modul de consolidare a relatiei profesor-elev, asa ca m-am gandit sa incerc sa relationez cu colegii asa cum as fi facut-o cu elevii. Aproape ca pot sa jur ca nu sunt multi colegi sau fosti colegi care sa-mi reproseze ceva. Or fi, nu zic nu, ca nu poti fi pe placul tuturor, dar de majoritatea am reusit sa ma apropii. Cum? Simplu: muncind si pt altii (nu recomand), vorbind frumos, dand lamuriri in cel mai amabil mod cu putinta, avand rabdare. Mare lucru rabdarea asta. E cunoscut faptul ca berbecii nu au cunostinta de starea asociata cuvantului "rabdare" (stiti bancul ala? un nativ din berbec se roaga lui Dumnezeu: Doamne, iti multumesc pt toate calitatile cu care m-ai inzestrat; un singur lucru imi lipseste insa, Doamne: rabdarea; Doamne, fii bun si da-mi si mie rabdare; si daca se poate, ACUM). Si barfind cu fetele, of course, ma recunosc guilty. In fine.
Am invatat la psihologie educationala ca asupra personalitatii actioneaza trei factori: ereditatea, mediul si educatia. Nu vorbesc despre bagajul genetic - nu e nimic in neregula cu el, nici macar despre educatie, care este suficienta si ea, zic io, vorbesc despre mediu. Pe mine m-a influentat al naibii de mult. L-am respectat si am vorbit frumos cu cel care a manifestat un minim respect fata de mine, atat in atitudine, cat si in limbaj. Cum as putea raspunde necuviincios unui om care stie sa se poarte? Mi-ar fi rusine de mine. Dar cum as putea sa ascult fara sa ripostez niste insulte venite din partea unor dubiosi? Si analfabeti pe deasupra. Nu agreez principiul "toti suntem egali in fata lui Dumnezeu, dar pe pamant unii sunt mai egali decat altii". Din care motiv ma pliez si eu pe caracterul aluia care imi sta in fata. Vorbesc cu fiecare pe limba lui. Asta este explicatia faptului ca pot fi si echilibrata, si impulsiva. Dupa cum o cere situatia.