Ultimele 5 din ultimii 30

Dacă nu ar fi existat ultimele 5 luni, aş fi putut spune fără să exagerez că am trăit 30 de ani degeaba. Multe sunt lucrurile pe care nu le-am înţeles de-a lungul vieţii. De multe ori nici măcar nu încercam s-o fac. Mi se părea că mi se cuvin, deci ar fi fost inutil să zăbovesc asupra lor. Unul din lucrurile cu care nu am considerat necesar să-mi bat capul a fost sănătatea. Nu e vorba că mi-ar fi prisosit, dar nici nu mi-a lipsit. A fost dozată exact aşa cum trebuie.

Doar că... acum vreo 5 luni am avut de-a face, pentru prima dată în viaţă, cu o problemă atât de serioasă încât a necesitat tot tacâmul ăla sinistru: spitalizare, operaţie, perfuzii etc. Cel mai şocant lucru pt mine a fost anestezia rahidiană (chestia aia din cauza căreia îţi amorţeşte jumătatea inferioară a corpului, dar rămâi conştient). Şi asta pt că am realizat că unul dintre cele mai rele lucruri care mi s-ar putea întâmpla în viaţa asta ar fi acela ca într-o zi să nu-mi mai pot controla muşchii, să nu mă mai asculte corpul şi să depind de alţii. Mai departe s-a întâmplat cam aşa: după ce m-am plictisit de uitat în tavanul sălii de operaţie având mintea golită de orice urmă de gând, m-am trezit punându-mi o singură dorinţă: să-mi reiau cât mai repede orele de aerobic. Activitatea dintr-o sală de gimnastică a fost pt mine în momentul ăla confirmarea supremă a faptului că încă sunt stăpâna propriului meu corp, a propriilor mei muşchi, a propriilor mele membre. Iar ăsta e cel mai bun lucru care mi se poate întâmpla.
La sală am revenit după trei săptămâni de la operaţie. Am aşteptat momentul ăla cu bucuria cu care aştepţi un copil. Mă rog, pe-acolo :).

Îmi amintesc cât de ridicolă mi se părea, până nu demult, urarea: "Sănătate". O auzeam pe stradă folosită în loc de "rămas bun" şi mă amuza teribil pt că nici nu era nevoie să întorc capul să văd cine se desparte de cine. În mod sigur trebuiau să fie bătrâni sau bătrâne. La tineri n-am auzit-o (excepţie au făcut cei câţiva tineri pe care i-am cunoscut în spital). Nah, fiecare cu priorităţile lui. Eu o foloseam doar când scriam SMS-uri obligatorii, cu ocazia sărbătorilor sau a aniversărilor. Ştiţi, clişee d-alea tâmpite fără nicio încărcătură emoţională, gen "Sănătate, fericire şi numai împliniri". Automatisme de doi bani, care nu mă făceau să vibrez de emoţie nici când le uram eu altora, nici când le primeam de la alţii.

Astăzi merg pe stradă şi mă întreb, uitându-mă la oameni, dacă sunt conştienţi cât sunt de norocoşi că pot merge, că pot căra sacoşe în mâini, că pot vedea, auzi şi vorbi. Probabil că puţini sunt cei care conştientizează şi, prin urmare, apreciază aceste beneficii. Apoi mă întristez din cauză că-mi lipsesc diferite lucruri, materiale sau mai puţin materiale: bani, apreciere, o familie, prieteni, activităţi care să mă responsabilizeze etc. După care îmi amintesc ce sentiment de neputinţă am trăit în momentul în care unul dintre medici m-a întrebat dacă-mi pot ridica picioarele pe masa de operaţie - după ce anestezia fusese făcută -, iar eu nu am fost în stare s-o fac. Şi doar cu câteva minute mai înainte, să-mi mişc picioarele era pt mine cel mai banal lucru din lume. Prin urmare îmi amintesc, în fiecare zi, să mă bucur că pot să merg. Că pot să-mi mişc mâinile. Că pot să văd, să aud şi să vorbesc.

Şi nu mai consider că puterea de a mă mişca este un drept ce mi se cuvine, ci că este cel mai de preţ dar din viaţa mea.


P.S.: În lumina celor spuse mai sus, faptul că am fost restructurată fix de ziua mea de naştere parcă nu mai atârnă atât de greu. Iar dacă astăzi am plâns în câteva rânduri ascunsă-n budă nu e pt că mă despart de un job, ci pt că mă despart de nişte supercolegi. În rest... nu-i aşa că ăsta nu-i cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla?

Uimiri

Prima uimire

Cel mai minunat medic (n-aş greşi nici dac-aş spune "cel mai foarte excelent medic" :)) pe care l-am cunoscut în ultima perioadă, posesor de CMI, nu numai că m-a tratat ca la carte şi s-a purtat cu mine de parcă aş fi fost cel mai important pacient de pe planetă, dar nici n-a ţinut cu tot dinadinsul să facă prea mulţi bani de pe urma mea. De la el n-am auzit, ca de la alţii: "Uite, ar mai fi problema asta. Costă cam mult, dar e musai s-o rezolvăm urgent", ci, dimpotrivă: "Costă cam mult. Trebuie avută în vedere, dar nu e nicio urgenţă. O putem rezolva peste 6 luni sau un an."

Mai mult, când mi-am exprimat dorinţa de a urma la el un tratament care mă costa în jur de 1.000 de lei, mi-a indicat alternativa unui tratament care m-a costat cam de 10 ori (!!!) mai puţin, cu rezultate nu identice, că nu s-ar mai justifica diferenţa mare de preţ, dar, per total, excelente.

Mă întreb din ce motiv un medic care are propriul business nu i-ar recomanda pacientului cele mai costisitoare proceduri? De ce ar face asta, când în România totul e comerţ, totul e înşelătorie? Să fie corectitudine? Entuziasm? Onoare? Naivitate? Ce să fie? N-am găsit încă răspuns.

A doua

Un psihoterapeut care îţi spune: "Nu mai e nevoie să ne vedem. Ţi-ai însuşit foarte bine tehnicile discutate la cabinet. Te-ai vindecat" mi se pare la fel de neverosimil în România anului 2011 ca un medic care nu vrea să câştige de pe urma ta. De ce ar renunţa la o sursă de venit când te-ar putea transforma în eternul pacient, când ar putea să-ţi inventeze diagnostice şi să te stoarcă de bani?

Oare ei nu realizează în ce ţară trăiesc? Cum să acţionezi contra curentului? Dacă nu mi-ar fi dragi rău, i-aş numi "inadaptaţi". Dar îmi sunt dragi de mor, aşa încât nu-i pot numi decât "tineri cutezători".

A treia

Nu vreau să-i ignor nici pe cei trecuţi de prima tinereţe. Mă fascinează cei preocupaţi de condiţia fizică. Mă opresc în loc să-i privesc pe posesorii de păr alb care fac jogging, merg pe role sau se plimbă cu bicicleta. Merg la sală de mai bine de jumătate de an. Cele mai consecvente sunt doamnele trecute de un anumit număr de ani. Nu, nu mă duc la o sală populată de babe. Mă duc chiar la una de fiţe, situată central, cu instructor celebru şi cam scumpă. Vin multe tinere, observasem doar că doamnele sunt cu mult mai conştiincioase decât domnişoarele.

Ce mă amuză foarte tare este faptul că doamnele şi domnişoarele vin să ardă calorii la sală, dar până la sală îşi transportă fizicul cu maşina proprietate personală sau cu taxiul. În fine, probabil din raţiuni de preţiozitate a timpului, una dintre doamne se prezintă într-o zi la sală înveşmântată într-o haină de blană care nu ascundea cine ştie ce deux, trois sau quatre piece-uri, ci doar desuuri. Era o practică frecventă, din ce am înţeles eu. Adică doamna oricum venea cu maşina, ce rost avea să-şi pună pantaloni/fustă/bluză pe sub haină dacă oricum la sală se schimba în echipament de sport? Sigur, condiţia de bază era să nu-şi uite echipamentul de sport acasă :). Cât de... relaxat să fii? Sau nu de relaxare era vorba? Aaa, poate era vorba de zicala aia: "Cap ai, minte ce-ţi mai trebuie?"

Uite, vezi, un avantaj al faptului că circul cu transportul în comun. Pierd mai mult timp, ce-i drept, dar măcar nu mă complac într-o relaxare soră cu nesimţirea. Păi, pe mine care sar din autobuz în autobuz, şi-n tramvai, şi retur, n-ai să mă vezi că-mi arunc geaca peste chiloţi, îmi bag picioarele în cizme şi fuga după 135.

Conştiinţa de pe urmă a bugetarului din spatele uşilor blocului operator

M-am sucit. Am zis că n-o să ajung prea curând într-un spital de stat fiindcă într-o astfel de instituţie nu-ţi este respectat dreptul de a nu fi tratat cu dosu' şi fiindcă n-am nici chef să mă duc să mă tratez de una şi să mă trezesc c-o nozocomială. La asta mai adaug şi stresul de a nu şti cu exactitate cât "se dă" la medici, asistente, infirmiere, brancardieri etc şi de a sta cu grijă dacă "or fi mulţumiţi". Ok, îmi torn cenuşă-n cap.

Ei, se întâmplă că mă luă prin surprindere urgenţa şi nu mai avusei timp să-mi mobilizez resursele financiare în scopul de a achita pe factură niscai servicii medicale private. Ce să zic? Pot să zic doar că unii/unele sunt în stare să aibă grijă de tine şi fără să-i/să le motivezi în prealabil. E adevărat că nici io nu m-am dus în spital având la mine doar replica "plătesc CAS-ul", dar am fost plăcut surprinsă să constat că unii medici nu primesc şpagă, că în sala de operaţie toată lumea care se agită în jurul tău e extrem de binevoitoare şi-ţi explică ce şi cum, deşi nu i-ai băgat mai nimic prin buzunare, sau că asistentele îţi schimbă perfuzia, îţi administrează calmante şi te pansează fără să le mituieşti (că eşti mulţumit de serviciul prestat şi că le bagi ceva în buzunar după, asta e deja altă poveste). Şi toate astea nu le fac cu un minus de 25%!!!

Dar altceva m-a amuzat - dacă mai poate fi vorba de amuzament când eşti într-o atare situaţie. Fiindcă până în momentul în care a început operaţia n-am ştiut care e al doilea medic care mă operează (!) - că primul îmi refuzase politicos banii -, am luat cu mine plicul la sala de operaţie, conştientă fiind că e posibil să n-am cum să-l plasez cui trebuie şi că s-ar putea "să se rătăcească" dacă rămâne la mine. Ei bine, plicul nu s-a rătăcit, doar ceva-ceva din conţinutul lui :). Adică, după operaţie, m-am întors cu el în rezervă, l-am văzut, dar verificarea conţinutului lui n-a fost prioritară în momentele alea. Şi, oricum, durerea pricinuită de dispariţia completă a conţinutului nu putea fi mai mare decât durerea fizică. Din fericire, n-a fost vorba de o dispariţie completă a conţinutului, ci doar de dispariţia unei bancnote amărâte de 50 de lei. Aşa încât n-am putut să nu apreciez faptul că sustrăgătorul n-a fost total lipsit de conştiinţă şi s-a gândit un pic şi la faptul că, fiind în spital, aveam nevoie de bani. Şi apoi, eram aproape şocată de faptul că personalul medical care mă avea în grijă era destul de conştiincios în relaţie cu mine - contrar ideilor mele preconcepute - încât n-am avut prea multe regrete legate de faptul că în drumul dintre sala de operaţie şi rezervă am... pierdut 50 de lei.
Ca să nu mai zic că o mână de brancardier care-ţi mângâie cu compasiune părul te face să uiţi de toate relele şi durerile :)