Profilul candidatului ideal...

...în viziunea angajatorului incult



"Persoană energetică", cum ar veni care să producă energie? Io aş fi vrut să ştiu dacă au nevoie de un om care să producă energie electrică, sau de unul care să producă din aia eoliană, sau solară.
La aia electrică mă pricep binişor. Io curentez când sunt foarte stresată şi supărată, adică atunci când îs încărcată cu energie negativă, cum se zice :). Pe bune, fără mişto. Deci aş corespunde întrucâtva profilului candidatului ideal, schiţat de nenii ăştia de la compania lu' fish.
Băi frate, deci angajatorii ăştia sunt de-o rigurozitate ceva de speriat. Mă gândesc cu groază la momentul în care le-o veni ideea să angajeze femei bionice sau ceva de genu'.

Ultimele 5 din ultimii 30

Dacă nu ar fi existat ultimele 5 luni, aş fi putut spune fără să exagerez că am trăit 30 de ani degeaba. Multe sunt lucrurile pe care nu le-am înţeles de-a lungul vieţii. De multe ori nici măcar nu încercam s-o fac. Mi se părea că mi se cuvin, deci ar fi fost inutil să zăbovesc asupra lor. Unul din lucrurile cu care nu am considerat necesar să-mi bat capul a fost sănătatea. Nu e vorba că mi-ar fi prisosit, dar nici nu mi-a lipsit. A fost dozată exact aşa cum trebuie.

Doar că... acum vreo 5 luni am avut de-a face, pentru prima dată în viaţă, cu o problemă atât de serioasă încât a necesitat tot tacâmul ăla sinistru: spitalizare, operaţie, perfuzii etc. Cel mai şocant lucru pt mine a fost anestezia rahidiană (chestia aia din cauza căreia îţi amorţeşte jumătatea inferioară a corpului, dar rămâi conştient). Şi asta pt că am realizat că unul dintre cele mai rele lucruri care mi s-ar putea întâmpla în viaţa asta ar fi acela ca într-o zi să nu-mi mai pot controla muşchii, să nu mă mai asculte corpul şi să depind de alţii. Mai departe s-a întâmplat cam aşa: după ce m-am plictisit de uitat în tavanul sălii de operaţie având mintea golită de orice urmă de gând, m-am trezit punându-mi o singură dorinţă: să-mi reiau cât mai repede orele de aerobic. Activitatea dintr-o sală de gimnastică a fost pt mine în momentul ăla confirmarea supremă a faptului că încă sunt stăpâna propriului meu corp, a propriilor mei muşchi, a propriilor mele membre. Iar ăsta e cel mai bun lucru care mi se poate întâmpla.
La sală am revenit după trei săptămâni de la operaţie. Am aşteptat momentul ăla cu bucuria cu care aştepţi un copil. Mă rog, pe-acolo :).

Îmi amintesc cât de ridicolă mi se părea, până nu demult, urarea: "Sănătate". O auzeam pe stradă folosită în loc de "rămas bun" şi mă amuza teribil pt că nici nu era nevoie să întorc capul să văd cine se desparte de cine. În mod sigur trebuiau să fie bătrâni sau bătrâne. La tineri n-am auzit-o (excepţie au făcut cei câţiva tineri pe care i-am cunoscut în spital). Nah, fiecare cu priorităţile lui. Eu o foloseam doar când scriam SMS-uri obligatorii, cu ocazia sărbătorilor sau a aniversărilor. Ştiţi, clişee d-alea tâmpite fără nicio încărcătură emoţională, gen "Sănătate, fericire şi numai împliniri". Automatisme de doi bani, care nu mă făceau să vibrez de emoţie nici când le uram eu altora, nici când le primeam de la alţii.

Astăzi merg pe stradă şi mă întreb, uitându-mă la oameni, dacă sunt conştienţi cât sunt de norocoşi că pot merge, că pot căra sacoşe în mâini, că pot vedea, auzi şi vorbi. Probabil că puţini sunt cei care conştientizează şi, prin urmare, apreciază aceste beneficii. Apoi mă întristez din cauză că-mi lipsesc diferite lucruri, materiale sau mai puţin materiale: bani, apreciere, o familie, prieteni, activităţi care să mă responsabilizeze etc. După care îmi amintesc ce sentiment de neputinţă am trăit în momentul în care unul dintre medici m-a întrebat dacă-mi pot ridica picioarele pe masa de operaţie - după ce anestezia fusese făcută -, iar eu nu am fost în stare s-o fac. Şi doar cu câteva minute mai înainte, să-mi mişc picioarele era pt mine cel mai banal lucru din lume. Prin urmare îmi amintesc, în fiecare zi, să mă bucur că pot să merg. Că pot să-mi mişc mâinile. Că pot să văd, să aud şi să vorbesc.

Şi nu mai consider că puterea de a mă mişca este un drept ce mi se cuvine, ci că este cel mai de preţ dar din viaţa mea.


P.S.: În lumina celor spuse mai sus, faptul că am fost restructurată fix de ziua mea de naştere parcă nu mai atârnă atât de greu. Iar dacă astăzi am plâns în câteva rânduri ascunsă-n budă nu e pt că mă despart de un job, ci pt că mă despart de nişte supercolegi. În rest... nu-i aşa că ăsta nu-i cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla?

La aniversară

NOTA 1: Am impresia că din postarea asta n-or să înţeleagă mare lucru decât foştii mei colegi.
NOTA 2: Am impresia că n-o să mă pot abţine de la a spune lucrurilor, organelor şi funcţiilor asociate respectivelor organe pe nume. Fără false pudori.

Nu, nu e ziua mea încă şi oricum nu am de gând să-mi dedic postări cu ocazia asta. E irelevant că fac nush câţi ani, că blogul meu a împlinit un an sau că am ajuns la a o suta postare. Nici măcar pt mine nu mai contează chestiunile astea, pt alţii cu atât mai puţin.
Doar că mi-am adus aminte subit că fix acum un an mi-am schimbat locul de muncă. Mai celebrează vreun tâmpiţel aşa ceva sau sunt singura tâmpiţică? Nu aştept răspuns.
De fapt, cred că am folosit cam impropriu noţiunile "aniversare" şi "celebrare". Deşi ţin minte fără efort datele când mă angajez sau când plec de la vreun loc de muncă, nu fac din asta un eveniment.
Nush cum mi-am adus aminte de data asta. Cred că datorită faptului că am citit zilele astea pe un blog de profil cum o altă colegă de la fostul loc de muncă şi-a luat un şut în cur de la angajator, aşa cum şi-au mai luat încă vreo 6 oameni în decursul anului trecut, pe motiv de restructurare, reorganizare sau, evident, neperformanţă :)). Btw, prieteni, io nu pricep neam asta cu neperformanţa. Cum puii mei să-i reproşezi unuia că e neperformant, când i-ai dat să semneze un contract în care avea prevăzută o perioadă de probă, care variază de la o lună la trei luni? Adică în perioada aia nu eşti în stare tu, angajator, să-ţi dai seama că omu' ala e pafarist, e antitalent, e paralel cu meseria? Îl ţii pe post cu anii şi dintr-odată ai revelaţia neperformanţei lui? Atunci cine are o problemă??????????
În fine, nu despre asta vreau să vorbesc, că am tot vorbit şi inventariat şi, în consecinţă, m-am plictisit foarte, foarte, foarte rău. Vreau să vorbesc strict despre motivele pt care am scris postul ăsta.
Recunosc, am regrete legate de fostul loc de muncă. Regret fisele de cafea. Ei, nu, nu aveam timp de stat la cafea, dar aveam timp de câte o gură de cafea între două ţipete şi două invocări ale organelor reproducătoare masculine şi funcţiilor acestora, venite din partea colegilor de pe la alte departamente pe motiv că nu ne mişcam cu viteza luminii, care tot timpul erau în întârziere paginile, care tipografia, care tirajul, care ediţiile, care oricum ce bip, bip, bip, bip, bip fac alea? Dorm?
Al doilea regret: ţipetele şi înjurăturile sus-amintite. Păi fără ţipete şi înjurături, viaţa e pustiu şi monoton. Cum să trăieşti aşa, fără să auzi tu un reproş asezonat cu octave înalte şi cu un ton strident? Te tâmpeşti, ţi se atrofiază simţurile, ai impresia că eşti al nimănui.
Al treilea regret: aveam ocazia să fiu vedetă, să fiu spio... asta... cum îi zice... protejată, să mă văd pe camere. Acum, de unde camere, de unde vedetă, de unde spio... ăăă... protecţie? So sad :(
Al patrulea regret: trăiam basmul meu, eu fiind Făt-Frumoasa, căci precum Făt-Frumos creştea într-un an cât alţii în şapte, tot aşa şi eu îmbătrâ... ăăă... mă maturizam:)) într-o lună cât alţii într-un an. Aşa încât n-am putut mai mult de zece luni. E mult, e foarte mult zece luni dacă încerci să-ţi imaginezi că ai putea simţi pe piele, sau în piele, sau în creier, sau în celelalte organe interne cum se scurge fiecare secundă din cele 60 ale unui minut, din cele 60 de minute ale unei ore, din cele 24 de ore ale unei zile, din cele 7 zile ale unei săptămâni, din cele 4 săptămâni ale unei luni. Iar când în jurul tău toţi sunt stresaţi, supăraţi pe viaţă, nemulţumiţi, nesuferiţi şi alte ne-uri, când oale se sparg în capul tău pt că nu eşti în stare să te resetezi şi să devii robot, e atât de uşor să simţi presiunea fiecărei secunde care trece.

P.S. A se observa că nu m-am plâns de munca în sine. Nu fug de muncă, îmi place munca (altfel nu mi-ar fi trecut nicio secundă prin cap că aş putea să mă duc să culeg trufandale sau să spăl podele şi veceuri în UE - btw, am făcut primii paşi în întocmirea dosarului de candidat pt muncă în afară), da' fără garnitură de futere la icre că nu mai dau randament. Nu mai vorbesc de situaţia în care garnitura îmi e servită pe post de fel principal zi de zi.

Exodul către lumea făr' de durere, întristare şi suspin

Iertaţi-mi cinismul, dar nu pot să las ziua să treacă fără să întreb: azi chiar nu mai moare nimeni/nimic? Un om, un ziar, o speranţă... ceva. Păi, şi ce-o să facă OTV-ul diseară? Misterul cărei morţi îl va mai elucida? Va continua oare cu subiectul început aseară: "Misterul morţii actorului care i-a imitat pe Năstase şi Vadim"? Pt că e un mister, clar. Nimic altceva decât o blasfemie care nu a rămas nepedepsită. Cel puţin, eu asta am dedus în cele 10 secunde în care am zăbovit pe OTV, suficient cât să-mi dau seama care e subiectul senzaţional al serii. Forţa ocultă AH1N1 s-a abătut asupra defăimătorului de tribuni.
Dacă-i aşa, am şi eu un pont: clasa politică din România anului 2010. O imitaţie ieftină a clasei politice de altădată, cea consemnată în istorie. Nu, nu mă aştept şi nici nu vreau să dea porcina în ei, oricât de mult i-aş urî. Din partea mea, să se bucure şi pe mai departe de beneficiile forţei oculte a flamurii violet. De fapt, n-am nicio îndoială că virusul ăsta porcin suferă de boala numită "solidaritate". Păi, cum ar putea să dea iama în porci? Nici vorbă. Dă iama doar în oameni. Păcat că unii-s mult, mult prea tineri.
Îmi plăcea Toni Tecuceanu. Era talentat. Mă amuza teribil. Dar nu a spus nimeni că viaţa e dreaptă. Altfel cum ar fi putut răpune un virus un munte de om în doar câteva zile?
Moartea lui a survenit la câteva ore după cea a cântăreţei Lhasa de Sela (37 ani) şi la câteva zile după cea a actriţei Brittany Murphy (32 de ani). Cauzele au fost diferite: cancer, atac de cord. Spre ruşinea mea, nu am auzit de niciuna din ele. M-a şocat însă graba cu care şi-au încheiat socotelile cu viaţa. Fie-le ţărâna uşoară!

Şi pt că numai noi, românii, puteam începe anul în modul ăsta, rămânem tot în sfera sucombării subite. A ziarelor. Ei, impropriu spus "subit"; la cât de lungă le-a fost agonia, numai subită nu li se poate numi dispariţia. Plus că prohodul li se cântă de când a început criza să dea cu România de toţi pereţii. Dar, nu-i aşa, "Ziua" şi "Gardianul" nu sunt decât nişte nume printre alte defuncte care-au fost ("Cotidianul", "Business Standard", "Compact" - ca să mă opresc doar asupra titlurilor centrale) şi care vor mai urma.
Cât despre oamenii rămaşi fără locuri de muncă, ce să zic? Dumnezeu cu mila. Măcar de s-ar simţi mai bine piaţa forţei de muncă din afară, să ne susţină şi pe noi ăştia care, vorba cântecului, "nu ne-am născut în locul potrivit". Bine, eu oricum sunt de părere că nici coordonata temporală nu ne-a fost prea favorabilă. Personal, tind să cred că m-aş fi simţit mai bine dacă m-aş fi născut nu în anii '80, ci undeva pe la 1800, 1900. În niciun caz în viitor.
Revenind la dispariţii, apariţii şi alte fenomene fireşti într-o ţară care-o ţine tot într-o criză, am convingerea că cei mai buni vor supravieţui. Uitaţi-vă numai cum înfloresc "Click", "Libertatea" şi "Cancan". Şi nici măcar n-au nevoie de inserturi.

Nu-mi place să constat asta, dar anul 2010 pare să-şi râdă de noi. Şi e abia la început.

PS: La mulţi ani! Ar fi trebuit s-o spun la început, dar nu mi s-a părut c-ar da prea bine imediat după titlul referitor la "lumea făr' de durere, întristare şi suspin".

De meserie, român

De ceva timp, îmi pute totul. Iniţial, am dat vina pe criza economică. Mă cuprindea panica ori de câte ori îmi trecea pe lângă ureche cuvântul "restructurare".
După aia, m-am gândit că mă uit prea mult la televizor şi că dătătorii cu părerea, gen Mircea Badea, mă intoxică cu jde mii de imagini ale unei ţări care nu mai are scăpare. Am fost tentată să fac o cură de detoxifiere şi să-mi setez pe telecomandă doar Hallmark, AXN, MGM şi Cartoon Network. Însă mi-am dat seama că bieţii Mirci nu-mi bagă nicio prostie în cap, că asta e realitatea pe care o trăiesc şi că, aplicând tactica struţului, nu schimb lucrurile. O să-mi scot capul din nisip la un moment dat şi o să găsesc aceeaşi mizerie veche de 20 de ani.
În final, m-am uitat la mine şi la câte am realizat eu în 28 de ani. Şi m-a pufnit râsul. Şi apoi plânsul isteric. Păi, ce-am realizat? După nişte mulţi ani de cursuri universitare şi postuniversitare (cei mai frumoşi ani, pe care regret că i-am pierdut în felul ăsta), am ajuns... profesor. O experienţă mult prea amară.
Şi apoi mi-am schimbat domeniul de activitate. Şi oraşul. Nu şi norocul. Şi am avut destule full-time-uri şi part-time-uri. Şi am întâlnit... fenomene, că altfel nu le pot spune. Şi multă incompetenţă. Şi a dracu' de multă prostie. Şi multă aroganţă. Şi multă superioritate gratuită. Şi mult pupincurism. Şi multă desconsideraţie faţă de plebe. Şi veşnicul salariu mediu pe economie. Şi veşnica neputinţă de a avansa în lipsă de PCR (!!!). Şi frustrări. Şi cică abia după alegeri o să se arate dracu' în toată splendoarea lui neagră. Şi cred cu tărie că aşa va fi.
În atari condiţii, cum naiba să nu îmi pun întrebarea: cine mă mai angajează pe mine în caz de... necaz? Păi, dacă mă uit la sutele de CV-uri depuse pe "genialele" platforme e-jobs şi BestJobs, dacă socotesc că am fost chemată la interviuri doar de o zecime dintre angajatorii care defilau cu joburi pe site-urile sus-numite, dacă mă mai gândesc că circa un sfert dintre angajatorii pt ale căror posturi aplicasem nici măcar nu mi-au vizualizat CV-ul, aş zice că şansele de a mă angaja undeva tind spre zero (dacă nu chiar spre minus infinit:))).
Da, ştiu, pregătirea de filolog e de toată jena în zilele noastre. Dar atât m-a dus capul să fac şi nu mai pot schimba mare lucru acum.
Dar oare nu face parte din fişa postului de român să fii nemulţumit de multe, să aştepţi să se schimbe ceva în bine, să speri c-o să se schimbe ceva în bine, să te laşi amăgit de maeştrii demagogiei? Ba da, de-asta eşti român, ca să fii uşor de manipulat. La naiba cu speranţa!!! A mea e de mult moartă, formolizată, îngropată şi cu parastasele rânduite. Unde, bre, speranţă, în România?!? Speranţă că ce? Speranţă c-o să-ţi vină într-un târziu mintea la cap şi-o să te cari naibii din mocirlă.
Acu', sigur, nu mă refer la ăia ai căror părinţi sunt demnitari, sau înalţi funcţionari, sau mai ştiu io ce alţi mâncători degeaba de bani publici. Nici io n-aş pleca din România dacă tata ar fi ministru. Unde să mă duc? Să mă duc într-o ţară unde să mă bage ăia la bulău dacă omor pe cineva pe trecerea de pietoni, când pot să dau liniştit cu maşina peste cine vrea muşchiu' meu în Românica? Doar tata e demnitar şi pe mine poa' să mă doară fix la başcheţi de răposatu'. Ziceam aşa.
Dacă ar fi posibil ca relaţia mea cu viaţa de pământean să înceteze (sună cam emo, dar nu e ce pare a fi) cu acordul părţilor, mi-aş dori să fiu extraterestru. Ei, n-am de unde să ştiu cât de bine o duc extratereştrii, dar cel puţin ei n-au un TBA la conducere şi o EBA - reprezentantă a tinerei generaţii - în PE.
Şi pt că nu pot să opresc planeta şi să cobor pur şi simplu, m-am gândit să-mi reziliez contractul cu eterna şi fascinanta Românie. Acu' aştept un mail. Îl aştept de 10 zile. Un mail cu formulare prin care îmi dau acordul să fac ceva cu viaţa mea. Să plec dracului din cocină. E grea rău aşteptarea asta. Pe tasta de refresh odată scria F5. Acum nu mai scrie nimic. Scrie, în schimb, pe degetul meu. Dar nu e niciun bai dacă nu-l primesc. Până în primăvară am tot timpul. Şi nu cred să mă răzgândesc. Eu, una, am obosit să mai am toleranţă faţă de nulităţile ridicate la rang de valori.

De pe BestJobs adunate. Sau misterul castravetelui de Belgia

De la o vreme tot accesez platformele de joburi în speranţa că s-o lega ceva mai acătării şi de mine. Şi cum în Rumeinia m-am lămurit de mult cum stă treaba, am dat-o pe search-urile de joburi din alte land of choice-uri. Evident că nu mi-a trecut prin cap să aplic direct pt job de manager şi nici pt unul de înalt funcţionar la PE. M-am orientat şi eu după ce mă pricep să fac: păi n-am pregătire nici de doctor, nici de asistent, că astea am văzut că se caută în draci, la calculator mă pricep atât cât să-mi verific mailul, să vorbesc pe mess, să accesez site-uri, să scriu pe blog şi să downloadez diverse - insuficient pt a aspira la statutul de subaltern al lui Gates, pt babysitting e răspunderea prea mare şi la construcţii/amenajări interioare mă pricep tot cât mă pricep şi la medicină. Aşa că... menaj? Da, asta merge. Poate agricultură? Cules de mandarine, portocale, măsline şi-alte trufandale? Şi la asta m-aş băga.

Şi tot trimiţând io CV-uri peste CV-uri pe la diverse companii de recrutare, dau de anunţul următor: "Recrutăm personal pt cules castraveţi în seră în Belgia" (io am depăşit faza de reprezentare a simbolului falic, depăşiţi-o şi voi, pls!!!). Ooo, perfect, îmi zic, nu-i greu, culegeam castraveţi în grădină la ţară, se culeg mai uşor decât strugurii. Plus că e Belgia, franceza o vorbesc binişor, n-o să-mi fie prea greu. Dau să aplic, da'-mi pică ochii pe condiţiile puse de firmă, alea de le-am înroşit io.

Doar bărbaţi?!?!?!?!?! Păi de ce doar bărbaţi? O fi vreo diferenţă radicală între castraveţii de Belgia şi cei de Rumeinia? Asistăm la vreo reinventare a castravetelui? Ceva de genu' "cucumber reloaded" (pardon, je m'excuse, concombre rechargé)? S-au schimbat datele poveştii, nu mai e "ridichea uriaşă", acum e "castravetele uriaş"? Neuronu' meu încă se zbate într-o ceaţă densă. Da' de faza cu "înălţime de la 1,80, vârsta cuprinsă între 30 şi 48 de ani" ce ziceţi? Şi totuşi, îmi scapă mie ceva?

Ei, uite un deziderat demn de blonda din mine: sper să descopăr în viaţa asta şi taina castravetelui belgian.

Pas in doi pe marginea prapastiei

NOTA: Nu voi ataca oameni, ci doar comportamente; nu voi fi agresiva, ci doar critica

Anul trecut, cam pe vremea asta, ma pregateam sa fac un pas gresit. Aveam sa parasesc un loc de munca indreptandu-ma plina de speranta catre un altul. De fapt, nu stiu daca eram intr-adevar plina de speranta. Cat de naiv poti sa fii sa-ti faci sperante legate de un job de corector de ziar, oricat de quality ar fi el, ziaru'? Eram totusi dezamagita de fostul loc de munca si simteam nevoia de o schimbare. Am trecut pragul redactiei respective si mi-a placut: un open space, cu multe, multe calculatoare, cu multi, multi omuleti care pareau sa-si faca meseria cu multa, multa patima, un spatiu modern, unde tehnologia parea sa fie la ea acasa, un spatiu transparent (ce paradox!), cu multa sticla, cu multe "acvarii", ceea ce nu-mi displacea absolut deloc. Cuvantul de ordine era "mult". Mult din toate. Doar ca pana la urma tocmai acest "mult" m-a facut sa cedez. M-a impresionat primirea pe care colegii o faceau noilor-veniti, chiar si scrisoarea care mi-a fost inmanata la hr, in care eram instiintata ca firmei ii "face placere sa imi propuna postul de..." si ca are "convingerea ca voi fi un excelent membru al echipei".
M-am simtit cu mult mai bine dupa ce mi-am facut gashca. Eram gashca noilor-venite. Nu mai eram redactor (parasisem, practic, un post de redactor, conform ultimei incadrari din cartea de munca, in favoarea unui post de corector; oare se putea sa fac o miscare mai proasta?), eram un simplu corector, dar ma simteam bine si ma duceam cu drag la serviciu. Dar cum o minune nu tine decat trei zile, si la noi a durat tot trei... Luni, ce-i drept. Intre timp, "multul" a devenit "si mai mult". Dupa trei luni, am inceput sa inteleg ce inseamna cu adevarat "mult". Mult de lucru. Nu incepusem inca sa ne plangem. Ne descurcam si eram in regula. Dupa alte trei - patru luni, am cunoscut "si mai multul". Doar ca "multul" asta se referea exclusiv la volumul de munca, nu la salarii care, in aceste conditii, nu mai erau direct proportionale cu volumul de munca, nu la suplimentarea fortei de munca, suplimentare de care departamentul nostru chiar avea nevoie, caci macar un singur om in plus sa fi avut, si ne-ar fi ajutat foarte mult. Sa mai zic ca de multe ori corectura era sarita cand se anunta faptul ca se mareste numarul de pagini la nush ce supliment sau mai iese nush ce supliment si ca de cateva ori ne-am autosesizat ca sunt mai multe pagini de corectat decat pana in acel moment? Sigur, autosesizarea era fix egala cu zero, oricum aveam parte de aceeasi "atentie" si pe mai departe si cu urmatoarea ocazie faza se repeta. Cum ne puteam gandi noi ca o sa beneficiem vreodata de un om in plus, cand ni se transmitea constant ca nu e nevoie de noi, ca ziarul iese si fara corectori, ca oricum cuiva ii placea sa creada ca redactorii sunt destul de competenti incat sa fie in stare sa scrie corect? In conditiile astea, fie ne multumeam cu ce aveam, fie eram libere sa plecam unde vedeam cu ochii. Lesne de inteles ca cedam nervos.
Pana la sfarsitul anului 2008 au mai parasit "corabia" inca cinci oameni din departament. Pana in acel moment, noua oameni au demisionat in decurs de noua luni. Sigur, n-am mai pus-o la socoteala pe colega care a fost nevoita sa-si petreaca anul in spital, desi facuse sesizari in cateva randuri asupra conditiilor in care ne desfasuram activitatea: curent, curent, curent, foarte mult curent. Asa ca dupa aproape un an de spitalizare, cu actele de pensionare pe aproape, s-a adaugat la numaratoarea noastra si a zecea colega. Doar nu credeti ca si-a pus careva vreun semn de intrebare legat de faptul ca in noua luni au plecat zece oameni de la corectura. Doar noi, cei care ramaseseram si care mai aveam inca puterea sa ne amuzam ca redactorii in care cineva avea atat de multa incredere nu sunt in stare sa faca diferenta dintre tuberoza si tuberculoza.
Si cum aproape la fiecare luna venea cate o persoana noua in departament (nu, nu se suplimentase numaru' de corectori, pur si simplu pleca unu' venea altu'), nu aveam timp sa ne consolidam ca echipa. Lucrul asta ni se reprosa. "Nu sunteti o echipa, nu stiti sa fiti o echipa, nu sunteti in stare sa fiti o echipa." Dupa unii, asta ar fi fost motivul pt care nu mai faceam fata volumului de munca - nu eram capabile sa lucram in echipa, ba chiar ne puneam bete in roate una celeilalte. Asta era doar parerea unora. Nu a noastra, a corectorilor. Si cum ar fi putut sa gandeasca cineva ca ne puneam bete in roate una celeilalte, cand, dimpotriva, saream in apararea cui avea nevoie chiar si daca ar fi fost sa ne luam de gat cu sefii? E adevarat ca nu toate aveau curajul sa se puna rau cu sefii, mai ales cand nu erau direct implicate, dar referindu-ma strict la mine, eu am avut curajul (sau poate nebunia, inconstienta, ratacirea?!?) sa ripostez si sa iau apararea unei colege, repet, a unei colege, nu a unei prietene, atunci cand am considerat ca i s-a facut o nedreptate. "Nu stiti cu cine va puneti", cam asta auzeam dupa ce, sustinandu-ne cauza, aveam discutii in contradictoriu cu vreun sef. Daca termenul "mult" nu se rostea, ci doar se vedea, cuvantul "echipa" era pronuntat cu mandrie si trait cu intensitate maxima la nivel inalt. Nu ca ar fi ajuns careva dintre noi sa vada cum se manifesta intensitatea maxima la nivel inalt, doar ca, din cand in cand, ni se aducea aminte via intranet ca trebuie sa intelegem ca suntem o echipa si sa actionam in consecinta.
Dar cum ar fi putut corectorii sa faca echipa cu restul angajatilor cand nu eram egali in drepturi? Si cum sa fi fost egali in drepturi, daca asupra problemelor noastre nu se apleca nimeni? Noi eram doar echipa corectorilor si atat. Nu puteam face echipa cu redactorii, nu puteam face echipa nici macar cu DTP-ul, din motivul pe care l-am spus mai sus. Nu eram egali in drepturi. "Nu va tine nimeni cu forta." Ce sens mai aveau discutiile daca intotdeauna primeam acelasi raspuns, daca totul se reducea la aceste sase cuvinte? Incepusem deja sa nu ne mai plangem de munca, ne deranja mai mult atitudinea asa-zisilor colegi care ne "acuzau" de rea-vointa: "- e foarte tarziu, pagina trebuia sa fie plecata de mult, da-mi materialele; - am pus materialele de trei ore in necorectate, baga-mi-as p**a, dar stau la corectura", "iar a disparut materialu'? sunt sigura ca l-am pus. ce dracu' fac alea de la corectura?", "femeile astea nu vor deloc sa munceasca", "de ce nu-i in stare sa-si asume greseala? a gresit? sa plateasca. si noi avem mult de lucru, doar nu va inchipuiti ca noi suntem odihniti, asta nu e o scuza sa gresesti, nu sunteti sindicat sa va cereti drepturile". Era atat de greu de inteles ca nu era rea-vointa, ci ca fizic eram depasite? Ca de psihicu' nostru nu se interesa nici dracu'.
Cand am inceput sa ne informam asupra drepturilor pe care le aveam ca angajati, ne-am luat cu mainile de cap. Nu am facut decat sa ne rasucim cutitul in rana. In conditiile descrise mai sus, cum sa fi avut noi pretentia sa ni se respecte demnitatea si integritatea stipulate de Codul Muncii (art. 5, alin. 1 "[egalitatea de tratament] În cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii"; art. 6, alin1. "[protecţia salariaţilor] Orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiţii de muncă adecvate activităţii desfăşurate, de protecţie socială, de securitate şi sănătate în muncă, precum şi de respectarea demnităţii şi a conştiinţei sale, fără nici o discriminare")? Ultima incercare, ultima lupta pierduta. Am vrut sa depunem un memoriu. Scrisesem in el despre faptul ca plecasera zece corectori in noua luni, ca venirea noilor oameni presupunea formarea lor, ceea ce ne ingreuna munca, ca salariile corectorilor nu mai fusesera marite de x ani si solicitam recalcularea lor, ca in conditiile volumului de munca din acea perioada am fi mai avut nevoie de x oameni in plus, ca ne sunt incalcate niste drepturi elementare in raporturile de munca. Memoriul nu a ajuns la destinatie pt ca mai intai am fost sfatuita sa intreb in stanga si-n dreapta daca e bine sa-l depun. Bineinteles ca mi s-a spus ca e o miscare extrem de riscanta, ca n-ar fi trebuit sa incepem noi sa ne cautam dreptatea (oare se temea cineva ca aveam sa o si gasim?), ca niciunui sef nu-i place sa i se ceara socoteala (era evident, doar ca eram atat de disperata incat asta era ultima mea problema, ce-i place si ce nu-i place sefului). Aproape ca eram convinsa ca asta mi se va spune, dar am vrut s-o incerc si p-asta. A fost mai mult pt linistea mea sufleteasca. Anticipam raspunsul, dar nu ma simteam impacata cu mine insami daca nu incercam sa depun acel memoriu. Am fost sfatuita sa nu-l depun, oricum n-as fi schimbat perceptia despre corectura. "Corectura e vazuta la fel de prost peste tot." Asta am inteles-o de mult. "E o meserie solicitanta si ingrata." Si cu asta eram perfect de acord, doar adunasem si eu vreo doi ani si ceva pe postul de corector.
Cat despre criza... invocarea ei a stat la loc de cinste, alaturi de alte fraze-cheie: "Ziceti mersi ca aveti un loc de munca sigur" (ulterior s-a dovedit ca afirmatia asta nu era valabila pt corectori, corectorii erau din nou "sariti" din schema; pt a cata oara?), "Nu va tine nimeni cu forta", "Sunt vremuri grele in presa, voi nu stiti sa apreciati ce aveti". Si, da, sa nu uit: "O sa fie bine". Ni s-a spus si asta, ca doar de incurajari nu duceam lipsa, plus ca nu te costa nimic sa bagi un text intru prosteala corectorilor.
Acum, reintoarsa fiind la locul de munca pe care l-am parasit in favoarea unei companii mari, pot spune ca foarte mult conteaza atmosfera. Castig mai putin in momentul de fata, dar nu m-am mai intors acasa plangand, nu m-am mai certat cu nimeni la serviciu, n-am mai auzit nicio jignire la adresa mea. Imi lipseste doar gashca, dar supravietuiesc. Oricum, multumita gashtii, stiu toate miscarile de la fostul loc de munca. Si continui sa ma indignez. Ba chiar mai rau decat o faceam cand lucram acolo. Multi ma intreaba cum ma simt la locul de munca pe care l-am parasit pt ca eram dezamagita si cautam schimbarea. Ma simt bine si cred ca nu am gresit ducandu-ma inapoi. Sigur, nu aveam alternativa, ideal ar fi fost sa rup orice legatura cu presa (ceea ce voi face cu prima ocazie), dar am fost primita inapoi si asta ma bucura. Cineva imi spunea: "Bine ca ai plecat, te-ai intors la ai tai". Mi se pare cam mult spus, "ai mei" s-au mai schimbat si ei de cand am plecat eu, din aprilie anul trecut, dar ma simt in largul meu. Nu ma monitorizeaza nimeni (Big Brother a devenit o trista amintire), nu ma terorizeaza nimeni, nu ma provoaca nimeni, nu mai injur decat la misto si fara cuvinte obscene (adica am trecut de la p**a la "pana"), nu mai fumez cinci tigari pe zi, ci una singura la cinci saptamani. E adevarat, am mai putini bani in buzunar, dar sunt intreaga la minte.
Altadata as fi spus ca a fost si asta o experienta si ca din orice experienta am ceva de invatat. Nu cred ca as mai putea trece a doua oara printr-o astfel de experienta. Nu ma mai tin nervii. Mi-a lasat un gust mult, mult prea amar. Exista insa si Oameni care au fost in stare sa treaca de la vorbe la fapte. Aproape ca-i invidiez pe cei care au stiut sa puna, la modul concret, problema drepturilor pe care ar fi trebuit sa le aiba ca angajati, dar nu le-au avut. Ei sunt idolii mei. Dar poate a fost mai bine asa. Psihic, nu mai rezistam mult. Sustin demersul lor si, daca va fi nevoie, am s-o fac nu doar din umbra si nu doar cu vorbe aruncate pe blog. Am fost impreuna martorii unor lucruri nefiresti si sunt de acord ca multe dintre aceste lucruri trebuie remediate pe viitor. Asa cum spuneam cateva randuri mai sus, ceea ce nu regret din acea perioada este faptul ca am cunoscut si Oameni. De data asta ma refer la acei Oameni, persoane publice care apar frecvent pe la TV, pe care o tara intreaga ii cunoaste, Oameni fara fitze si care "se injosesc" sa te salute. Sa te salute, subliniez, nu sa astepte sa fie salutati. Cum ziceam, Oameni. Am cunoscut si... unii care nu catadicsesc nici macar sa-ti raspunda la salut, desi nu se bucura de o atat de mare notorietate. Poate doar in breasla.
Am refuzat sa rostesc numele ziarului, desi probabil ca multi stiu deja despre ce vorbesc. Asa am simtit eu. Contrastul dintre aparenta si esenta m-a socat si m-a indignat. Dar ce e mai rau e ca perioada asta de zece luni in care am deservit interesele respectivei companii, in limitele atributiilor care-mi reveneau, a scos la suprafata tot ce-i mai urat din mine. Am plans, am injurat, am urlat, m-am certat si m-am apucat de fumat. Ce n-am facut in 28 de ani, am facut in 10 luni. Recunosc ca in primele luni m-am lasat usor dusa cu zaharelul pt ca nu cunosteam cum stau lucrurile si nici despre oameni nu aveam o parere formata. Peste alte cateva luni continuam sa ma las amagita doar pt ca aveam nevoie sa cred in ceva si sa mai sper la ceva. Credeam ca imi face bine, dar a fost exact pe dos. In cele din urma am inteles ca era o reactie generalizata. Era greu, poate imposibil, sa tii in frau cateva sute bune de angajati daca nu ii duceai cu vorba din cand in cand. Doar ca la noi, la corectura, "din cand in cand-ul" se repeta cu o frecventa care ma bulversa si ma termina nervos. In cele din urma am inteles ca, timp de zece luni, n-am facut decat sa fiu spectatorul unei piese de teatru (si spun "spectator" pt ca piesa se juca la nivel inalt si nu mi s-a parut a fi interactiva, adica noi, cei mici, nu puteam decat sa asistam si, eventual, sa ne constientizam neputinta de a interveni in vreun fel), din care am inteles ca atingerea scopului cu orice mijloace e mai fireasca decat ne-am fi asteptat, dar nu este accesibila decat "celor alesi".


P.S. Mi-a fost extrem de greu sa scriu aceasta postare. Am adunat mult venin in mine de-a lungul celor zece luni in care am prestat la cotidianul quality si am vrut sa mi-l vars aici, incercand in acelasi timp sa nu fiu agresiva si mai ales sa nu calomniez. Repet ce am zis si in nota de inceput: nu imi indrept degetul spre oameni, ci spre comportamente. Recunosc ca am fost tot timpul inconjurata de noua sute si ceva de profesionisti. Nu voi contesta competenta colegilor mei, fie ei corectori, DTP-isti, redactori sau sefi. Nu am caderea s-o fac si nu am nici motive. Cu riscul ca ma voi repeta, recunosc o data in plus faptul ca nu e usor sa conduci peste noua sute de oameni. E o provocare, dar ma intreb daca nu s-ar putea face in asa fel incat sa multumesti pe toata lumea. Cu atat mai mult cu cat resurse exista. Poate ca e greu, dar nu imposibil, mai ales daca respecti litera legii. Dar nu am cum sa nu fiu deranjata de faptul in cele zece luni cat am lucrat eu acolo, nu s-a manifestat nici cel mai mic interes fata de problemele noastre. Si continui sa ma intreb unde am gresit noi.

Meserii pe cale de disparitie vs meserii pe cale de aparitie

Inspirata de geniala postare a fostei mele colege de suferinta de la "Gandul", Mona, http://alisbobe.blogspot.com/2009/02/sa-fi-avut-baba-un-era-ministru-de.html, m-am gandit sa dizertez si eu asupra rolului femeii in societate. Si nu al oricarei femei, ci al femeii-sef. Ei, da, femeia-sef este o specie aparte. Si oare sa existe cineva care sa nu fi avut ocazia sa cunoasca aceasta specie? M-am intrebat intotdeauna cum ajung femeile sefe. Unele, probabil, au atat de multe cunostinte in domeniul lor si, deopotriva, abilitatea de a aplica aceste cunostinte in cel mai natural mod posibil, incat par facute pentru functii de conducere. Ele sunt competentele (si aici nu folosesc termenul "competent" in sens peiorativ). Dar cred ca astea sunt cele mai putine. Altele ajung in functii de conducere fiind numite tot pe criterii de competenta, dar nu din aia profesionala (si cred ca, daca in ultimele zile n-as fi citit, recitit si rascitit blogul unui alt "victim" al sistemului romanesc corporatist - http://cristianbotez.wordpress.com/2009/02/10/manifest-pentru-demnitatea-ziaristilor/ -, n-as fi stiut sa ma exprim cu atata "maiestrie", pt ca nu mi-ar fi trecut prin cap ca pot exista "criterii felationiste" de competenta - comentariile 65, 80. Recunosc, imi place cum suna). Ma feresc totusi sa aproximez cam cate femei ajung sus fiind "unse" exclusiv pe acest criteriu, dar cred ca... sa tot fie. Ei, dar exista si o a treia categorie: nevestele de manageri. "Manageritzele", cum imi place mie sa le spun. Ele nu tre sa fie competente, nu tre sa fie prezente la serviciu, nu e nici macar necesar sa fie prea responsabile. Lipsite de principii, sotiile-sefe isi manifesta autoritatea intr-un unic mod: la intervale regulate de timp, ele readuc la cunostinta angajatilor statutul lor, acela de neveste de manager. Lipsite de scrupule, dar avand veleitati de fiinte perfecte si perfectioniste, niciodata perfectibile caci autosuficienta este o trasatura sine qua non a personajelor noastre, ciudatele creaturi isi concentreaza atentia in doua directii: una este cea a limbajului si cealalta este cea a tonalitatii. Din vocabularul lor nu vor lipsi jignirile care ar trebui sa te faca sa intelegi ca tu, angajatule, esti un incompetent, incompetentule care esti tu incompetent, si care io ditai "manageritza" te tolerez, zau daca stiu de ce, motiv pt care tre sa-mi fii recunoscator ca datorita mie, "manageritza", ai un loc de munca decent intr-o companie de prestigiu. Iar tu, angajatule, ai sa ajungi incet-incet la concluzia ca nimic din ceea ce faci nu este bine, pt ca nimic din ceea ce faci nu este pe placul sefei-neveste-de-manager si sa-ti fie clar ca numai ce defineste ea ca fiind bine e bine cu adevarat, iar daca in conceptia ei tu nu faci niciodata nimic bine, inseamna ca ori esti prost ca n-ai cunostinte in domeniu, ori esti prost ca accepti sa te trateze ca pe un gunoi. Deci, oricum ai lua-o, esti prost, prostule, care esti tu prost, angajat prost care nu ai pic de demnitate, care te sacrifici prostituandu-te. Cat despre tonalitate... inalta, desigur, ca sa bagi frica in el de mojic.
Dar destul despre jobul de "manageritza", job pe cale de aparitie, desigur. De fapt, nu mai e pe nicio cale, ca deja a aparut, doar ca urmeaza sa mai fie consemnat si in nomenclatorul de meserii. Unde, pentru evitarea confuziilor, sper sa nu se numeasca "manageritza" pt ca, in afara de faptul ca as solicita DDA-ul aferent, ar mai exista si pericolul confuziei, caci, repet, "manageritza" nu inseamna "femeie manager", ci "nevasta de manager". Clar???
Hai sa bat putin campii si despre un alt job a carui existenta dateaza de zeci de ani, dar care se pare ca va disparea intr-un viitor nu prea indepartat: acela de corector. Sigur, doar trebuia sa scriu ceva si despre mine, nu? Ca doar nu degeaba am in spate fo doi ani de corectura (si cu ceva insertii de jurnalism autentic, desigur). LOL. Daca nu ma insala memoria si mai ales cultura generala, Caragiale, Nichita Stanescu sau Marin Preda au fost si ei corectori pe la inceputurile carierelor hartistice. Manageri inca n-au ajuns si cu atat mai putin "manageritze". Dar asta pt ca pe atunci nu se cunostea notiunea de "manager". Acu', numa' cine nu vrea nu ajunge manager (sau "manageritza"). Cat despre corectori, ce sa spun? Nu cred sa se mai inalte din randul corectorilor vreun Caragiale sau vreun Nichita, da' macar acolo un scriitoras de duzina poate o da si meseria asta. Nu de alta, da' daca s-or mai gasi vreo cativa corectori frustrati ca mine, maine-poimaine o sa inauguram "clubul corectorilor emoisti taietori de venele din dotare".
Da' vorba romanului frustrat: "Noi sa fim sanatosi", ca manageritze, pitipoance, cocalari, mamaitze porno, clanuri mafiote si alte produse made in Romanica o sa gasim la tot pasu'.

De bunavoie si nesilit de nimeni, te lasi exploatat de noi?

Cam asa s-ar traduce ofertele de angajare din ziua de azi. Sigur, semnezi un contract, unii te-ar sfatui sa iti iei si un avocat cand semnezi contractul colectiv de munca, doar ca, in practica, e ceva mai greu de realizat lucrul asta, pt ca, de regula, nu ti se lasa timp nici macar sa-l citesti ca lumea, daramite sa mai stai sa-i aprofundezi continutul. Plus ca e batut in cuie si nu multi angajatori (chiar ma intreb daca in Romania or exista angajatori din astia) sunt de acord sa adaugi nush ce clauze care, fireste, vor fi in favoarea ta si il vor dezavantaja pe el. Si uite asa, luandu-l pe "se poate si mai rau" in brate, semnezi. Da-mi voie sa-ti spun ca, in majoritatea cazurilor, ai pus-o. Cand ai un salariu bun, nu ti se pare o tragedie foarte mare faptul ca lucrezi zi-lumina si ca nu mai ai viata personala. Sigur, in timp, repercusiunile nu vor intarzia sa apara. Dar cand ai un salariu de kkt (a se citi invers proportional cu volumul de munca) si munCA CAT cuprinde, zau ca nu te mai incalzeste faptul ca lucrezi intr-o companie de prestigiu, recunoscuta la nivel national si poate international. Orgoliul personal nu tine de foame si nici nu-i doctor. Dupa doua-trei luni incepi sa-ti dai seama ca "actualul loc de munca e mai nashpa decat toate de pana acum", ca in realitate niciun angajator nu-i mai breaz ca altul. Prin urmare, nu te mai multumesti cu faptul ca lucrezi intr-un sediu utilat la standarde internationale, in timp ce mintea angajatorului se incapataneaza sa ramana "utilata" la standarde nationale, ba, mai mult decat atat, neaos comuniste. Si te mai si imbolnavesti pe deasupra. Si atunci, un binevoitor iti va aduce aminte ca "peste tot e la fel". Deci ce ti-ar mai ramane de facut? Ar fi ceva alternative: ori taci si inghiti (remember: "ciocul mic ca acum noi suntem la putere"), ori, daca esti un spirit mai intreprinzator, iti faci propria afacere si din abuzat (asta ca sa nu zic cuvantul ala care incepe cu "fu" si se termina cu "tut") devii abuzator, ori iti bagi cel mai de pret organ in ea de tara si te duci unde te-or purta picioarele, numa' sa te vezi dincolo de granita, ori prestezi bine in anumite pozitii si, cu putin noroc, devii un/o intretinut/a de toata stima si de tot respectul (asta daca nu esti prea pudibond/a si cu principii, lucru care, de altfel, dauneaza grav). In rest, toate bune. "Succesuri" fara numar si vant bun la pupa.