De meserie, român

De ceva timp, îmi pute totul. Iniţial, am dat vina pe criza economică. Mă cuprindea panica ori de câte ori îmi trecea pe lângă ureche cuvântul "restructurare".
După aia, m-am gândit că mă uit prea mult la televizor şi că dătătorii cu părerea, gen Mircea Badea, mă intoxică cu jde mii de imagini ale unei ţări care nu mai are scăpare. Am fost tentată să fac o cură de detoxifiere şi să-mi setez pe telecomandă doar Hallmark, AXN, MGM şi Cartoon Network. Însă mi-am dat seama că bieţii Mirci nu-mi bagă nicio prostie în cap, că asta e realitatea pe care o trăiesc şi că, aplicând tactica struţului, nu schimb lucrurile. O să-mi scot capul din nisip la un moment dat şi o să găsesc aceeaşi mizerie veche de 20 de ani.
În final, m-am uitat la mine şi la câte am realizat eu în 28 de ani. Şi m-a pufnit râsul. Şi apoi plânsul isteric. Păi, ce-am realizat? După nişte mulţi ani de cursuri universitare şi postuniversitare (cei mai frumoşi ani, pe care regret că i-am pierdut în felul ăsta), am ajuns... profesor. O experienţă mult prea amară.
Şi apoi mi-am schimbat domeniul de activitate. Şi oraşul. Nu şi norocul. Şi am avut destule full-time-uri şi part-time-uri. Şi am întâlnit... fenomene, că altfel nu le pot spune. Şi multă incompetenţă. Şi a dracu' de multă prostie. Şi multă aroganţă. Şi multă superioritate gratuită. Şi mult pupincurism. Şi multă desconsideraţie faţă de plebe. Şi veşnicul salariu mediu pe economie. Şi veşnica neputinţă de a avansa în lipsă de PCR (!!!). Şi frustrări. Şi cică abia după alegeri o să se arate dracu' în toată splendoarea lui neagră. Şi cred cu tărie că aşa va fi.
În atari condiţii, cum naiba să nu îmi pun întrebarea: cine mă mai angajează pe mine în caz de... necaz? Păi, dacă mă uit la sutele de CV-uri depuse pe "genialele" platforme e-jobs şi BestJobs, dacă socotesc că am fost chemată la interviuri doar de o zecime dintre angajatorii care defilau cu joburi pe site-urile sus-numite, dacă mă mai gândesc că circa un sfert dintre angajatorii pt ale căror posturi aplicasem nici măcar nu mi-au vizualizat CV-ul, aş zice că şansele de a mă angaja undeva tind spre zero (dacă nu chiar spre minus infinit:))).
Da, ştiu, pregătirea de filolog e de toată jena în zilele noastre. Dar atât m-a dus capul să fac şi nu mai pot schimba mare lucru acum.
Dar oare nu face parte din fişa postului de român să fii nemulţumit de multe, să aştepţi să se schimbe ceva în bine, să speri c-o să se schimbe ceva în bine, să te laşi amăgit de maeştrii demagogiei? Ba da, de-asta eşti român, ca să fii uşor de manipulat. La naiba cu speranţa!!! A mea e de mult moartă, formolizată, îngropată şi cu parastasele rânduite. Unde, bre, speranţă, în România?!? Speranţă că ce? Speranţă c-o să-ţi vină într-un târziu mintea la cap şi-o să te cari naibii din mocirlă.
Acu', sigur, nu mă refer la ăia ai căror părinţi sunt demnitari, sau înalţi funcţionari, sau mai ştiu io ce alţi mâncători degeaba de bani publici. Nici io n-aş pleca din România dacă tata ar fi ministru. Unde să mă duc? Să mă duc într-o ţară unde să mă bage ăia la bulău dacă omor pe cineva pe trecerea de pietoni, când pot să dau liniştit cu maşina peste cine vrea muşchiu' meu în Românica? Doar tata e demnitar şi pe mine poa' să mă doară fix la başcheţi de răposatu'. Ziceam aşa.
Dacă ar fi posibil ca relaţia mea cu viaţa de pământean să înceteze (sună cam emo, dar nu e ce pare a fi) cu acordul părţilor, mi-aş dori să fiu extraterestru. Ei, n-am de unde să ştiu cât de bine o duc extratereştrii, dar cel puţin ei n-au un TBA la conducere şi o EBA - reprezentantă a tinerei generaţii - în PE.
Şi pt că nu pot să opresc planeta şi să cobor pur şi simplu, m-am gândit să-mi reziliez contractul cu eterna şi fascinanta Românie. Acu' aştept un mail. Îl aştept de 10 zile. Un mail cu formulare prin care îmi dau acordul să fac ceva cu viaţa mea. Să plec dracului din cocină. E grea rău aşteptarea asta. Pe tasta de refresh odată scria F5. Acum nu mai scrie nimic. Scrie, în schimb, pe degetul meu. Dar nu e niciun bai dacă nu-l primesc. Până în primăvară am tot timpul. Şi nu cred să mă răzgândesc. Eu, una, am obosit să mai am toleranţă faţă de nulităţile ridicate la rang de valori.