Pas in doi pe marginea prapastiei

NOTA: Nu voi ataca oameni, ci doar comportamente; nu voi fi agresiva, ci doar critica

Anul trecut, cam pe vremea asta, ma pregateam sa fac un pas gresit. Aveam sa parasesc un loc de munca indreptandu-ma plina de speranta catre un altul. De fapt, nu stiu daca eram intr-adevar plina de speranta. Cat de naiv poti sa fii sa-ti faci sperante legate de un job de corector de ziar, oricat de quality ar fi el, ziaru'? Eram totusi dezamagita de fostul loc de munca si simteam nevoia de o schimbare. Am trecut pragul redactiei respective si mi-a placut: un open space, cu multe, multe calculatoare, cu multi, multi omuleti care pareau sa-si faca meseria cu multa, multa patima, un spatiu modern, unde tehnologia parea sa fie la ea acasa, un spatiu transparent (ce paradox!), cu multa sticla, cu multe "acvarii", ceea ce nu-mi displacea absolut deloc. Cuvantul de ordine era "mult". Mult din toate. Doar ca pana la urma tocmai acest "mult" m-a facut sa cedez. M-a impresionat primirea pe care colegii o faceau noilor-veniti, chiar si scrisoarea care mi-a fost inmanata la hr, in care eram instiintata ca firmei ii "face placere sa imi propuna postul de..." si ca are "convingerea ca voi fi un excelent membru al echipei".
M-am simtit cu mult mai bine dupa ce mi-am facut gashca. Eram gashca noilor-venite. Nu mai eram redactor (parasisem, practic, un post de redactor, conform ultimei incadrari din cartea de munca, in favoarea unui post de corector; oare se putea sa fac o miscare mai proasta?), eram un simplu corector, dar ma simteam bine si ma duceam cu drag la serviciu. Dar cum o minune nu tine decat trei zile, si la noi a durat tot trei... Luni, ce-i drept. Intre timp, "multul" a devenit "si mai mult". Dupa trei luni, am inceput sa inteleg ce inseamna cu adevarat "mult". Mult de lucru. Nu incepusem inca sa ne plangem. Ne descurcam si eram in regula. Dupa alte trei - patru luni, am cunoscut "si mai multul". Doar ca "multul" asta se referea exclusiv la volumul de munca, nu la salarii care, in aceste conditii, nu mai erau direct proportionale cu volumul de munca, nu la suplimentarea fortei de munca, suplimentare de care departamentul nostru chiar avea nevoie, caci macar un singur om in plus sa fi avut, si ne-ar fi ajutat foarte mult. Sa mai zic ca de multe ori corectura era sarita cand se anunta faptul ca se mareste numarul de pagini la nush ce supliment sau mai iese nush ce supliment si ca de cateva ori ne-am autosesizat ca sunt mai multe pagini de corectat decat pana in acel moment? Sigur, autosesizarea era fix egala cu zero, oricum aveam parte de aceeasi "atentie" si pe mai departe si cu urmatoarea ocazie faza se repeta. Cum ne puteam gandi noi ca o sa beneficiem vreodata de un om in plus, cand ni se transmitea constant ca nu e nevoie de noi, ca ziarul iese si fara corectori, ca oricum cuiva ii placea sa creada ca redactorii sunt destul de competenti incat sa fie in stare sa scrie corect? In conditiile astea, fie ne multumeam cu ce aveam, fie eram libere sa plecam unde vedeam cu ochii. Lesne de inteles ca cedam nervos.
Pana la sfarsitul anului 2008 au mai parasit "corabia" inca cinci oameni din departament. Pana in acel moment, noua oameni au demisionat in decurs de noua luni. Sigur, n-am mai pus-o la socoteala pe colega care a fost nevoita sa-si petreaca anul in spital, desi facuse sesizari in cateva randuri asupra conditiilor in care ne desfasuram activitatea: curent, curent, curent, foarte mult curent. Asa ca dupa aproape un an de spitalizare, cu actele de pensionare pe aproape, s-a adaugat la numaratoarea noastra si a zecea colega. Doar nu credeti ca si-a pus careva vreun semn de intrebare legat de faptul ca in noua luni au plecat zece oameni de la corectura. Doar noi, cei care ramaseseram si care mai aveam inca puterea sa ne amuzam ca redactorii in care cineva avea atat de multa incredere nu sunt in stare sa faca diferenta dintre tuberoza si tuberculoza.
Si cum aproape la fiecare luna venea cate o persoana noua in departament (nu, nu se suplimentase numaru' de corectori, pur si simplu pleca unu' venea altu'), nu aveam timp sa ne consolidam ca echipa. Lucrul asta ni se reprosa. "Nu sunteti o echipa, nu stiti sa fiti o echipa, nu sunteti in stare sa fiti o echipa." Dupa unii, asta ar fi fost motivul pt care nu mai faceam fata volumului de munca - nu eram capabile sa lucram in echipa, ba chiar ne puneam bete in roate una celeilalte. Asta era doar parerea unora. Nu a noastra, a corectorilor. Si cum ar fi putut sa gandeasca cineva ca ne puneam bete in roate una celeilalte, cand, dimpotriva, saream in apararea cui avea nevoie chiar si daca ar fi fost sa ne luam de gat cu sefii? E adevarat ca nu toate aveau curajul sa se puna rau cu sefii, mai ales cand nu erau direct implicate, dar referindu-ma strict la mine, eu am avut curajul (sau poate nebunia, inconstienta, ratacirea?!?) sa ripostez si sa iau apararea unei colege, repet, a unei colege, nu a unei prietene, atunci cand am considerat ca i s-a facut o nedreptate. "Nu stiti cu cine va puneti", cam asta auzeam dupa ce, sustinandu-ne cauza, aveam discutii in contradictoriu cu vreun sef. Daca termenul "mult" nu se rostea, ci doar se vedea, cuvantul "echipa" era pronuntat cu mandrie si trait cu intensitate maxima la nivel inalt. Nu ca ar fi ajuns careva dintre noi sa vada cum se manifesta intensitatea maxima la nivel inalt, doar ca, din cand in cand, ni se aducea aminte via intranet ca trebuie sa intelegem ca suntem o echipa si sa actionam in consecinta.
Dar cum ar fi putut corectorii sa faca echipa cu restul angajatilor cand nu eram egali in drepturi? Si cum sa fi fost egali in drepturi, daca asupra problemelor noastre nu se apleca nimeni? Noi eram doar echipa corectorilor si atat. Nu puteam face echipa cu redactorii, nu puteam face echipa nici macar cu DTP-ul, din motivul pe care l-am spus mai sus. Nu eram egali in drepturi. "Nu va tine nimeni cu forta." Ce sens mai aveau discutiile daca intotdeauna primeam acelasi raspuns, daca totul se reducea la aceste sase cuvinte? Incepusem deja sa nu ne mai plangem de munca, ne deranja mai mult atitudinea asa-zisilor colegi care ne "acuzau" de rea-vointa: "- e foarte tarziu, pagina trebuia sa fie plecata de mult, da-mi materialele; - am pus materialele de trei ore in necorectate, baga-mi-as p**a, dar stau la corectura", "iar a disparut materialu'? sunt sigura ca l-am pus. ce dracu' fac alea de la corectura?", "femeile astea nu vor deloc sa munceasca", "de ce nu-i in stare sa-si asume greseala? a gresit? sa plateasca. si noi avem mult de lucru, doar nu va inchipuiti ca noi suntem odihniti, asta nu e o scuza sa gresesti, nu sunteti sindicat sa va cereti drepturile". Era atat de greu de inteles ca nu era rea-vointa, ci ca fizic eram depasite? Ca de psihicu' nostru nu se interesa nici dracu'.
Cand am inceput sa ne informam asupra drepturilor pe care le aveam ca angajati, ne-am luat cu mainile de cap. Nu am facut decat sa ne rasucim cutitul in rana. In conditiile descrise mai sus, cum sa fi avut noi pretentia sa ni se respecte demnitatea si integritatea stipulate de Codul Muncii (art. 5, alin. 1 "[egalitatea de tratament] În cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii"; art. 6, alin1. "[protecţia salariaţilor] Orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiţii de muncă adecvate activităţii desfăşurate, de protecţie socială, de securitate şi sănătate în muncă, precum şi de respectarea demnităţii şi a conştiinţei sale, fără nici o discriminare")? Ultima incercare, ultima lupta pierduta. Am vrut sa depunem un memoriu. Scrisesem in el despre faptul ca plecasera zece corectori in noua luni, ca venirea noilor oameni presupunea formarea lor, ceea ce ne ingreuna munca, ca salariile corectorilor nu mai fusesera marite de x ani si solicitam recalcularea lor, ca in conditiile volumului de munca din acea perioada am fi mai avut nevoie de x oameni in plus, ca ne sunt incalcate niste drepturi elementare in raporturile de munca. Memoriul nu a ajuns la destinatie pt ca mai intai am fost sfatuita sa intreb in stanga si-n dreapta daca e bine sa-l depun. Bineinteles ca mi s-a spus ca e o miscare extrem de riscanta, ca n-ar fi trebuit sa incepem noi sa ne cautam dreptatea (oare se temea cineva ca aveam sa o si gasim?), ca niciunui sef nu-i place sa i se ceara socoteala (era evident, doar ca eram atat de disperata incat asta era ultima mea problema, ce-i place si ce nu-i place sefului). Aproape ca eram convinsa ca asta mi se va spune, dar am vrut s-o incerc si p-asta. A fost mai mult pt linistea mea sufleteasca. Anticipam raspunsul, dar nu ma simteam impacata cu mine insami daca nu incercam sa depun acel memoriu. Am fost sfatuita sa nu-l depun, oricum n-as fi schimbat perceptia despre corectura. "Corectura e vazuta la fel de prost peste tot." Asta am inteles-o de mult. "E o meserie solicitanta si ingrata." Si cu asta eram perfect de acord, doar adunasem si eu vreo doi ani si ceva pe postul de corector.
Cat despre criza... invocarea ei a stat la loc de cinste, alaturi de alte fraze-cheie: "Ziceti mersi ca aveti un loc de munca sigur" (ulterior s-a dovedit ca afirmatia asta nu era valabila pt corectori, corectorii erau din nou "sariti" din schema; pt a cata oara?), "Nu va tine nimeni cu forta", "Sunt vremuri grele in presa, voi nu stiti sa apreciati ce aveti". Si, da, sa nu uit: "O sa fie bine". Ni s-a spus si asta, ca doar de incurajari nu duceam lipsa, plus ca nu te costa nimic sa bagi un text intru prosteala corectorilor.
Acum, reintoarsa fiind la locul de munca pe care l-am parasit in favoarea unei companii mari, pot spune ca foarte mult conteaza atmosfera. Castig mai putin in momentul de fata, dar nu m-am mai intors acasa plangand, nu m-am mai certat cu nimeni la serviciu, n-am mai auzit nicio jignire la adresa mea. Imi lipseste doar gashca, dar supravietuiesc. Oricum, multumita gashtii, stiu toate miscarile de la fostul loc de munca. Si continui sa ma indignez. Ba chiar mai rau decat o faceam cand lucram acolo. Multi ma intreaba cum ma simt la locul de munca pe care l-am parasit pt ca eram dezamagita si cautam schimbarea. Ma simt bine si cred ca nu am gresit ducandu-ma inapoi. Sigur, nu aveam alternativa, ideal ar fi fost sa rup orice legatura cu presa (ceea ce voi face cu prima ocazie), dar am fost primita inapoi si asta ma bucura. Cineva imi spunea: "Bine ca ai plecat, te-ai intors la ai tai". Mi se pare cam mult spus, "ai mei" s-au mai schimbat si ei de cand am plecat eu, din aprilie anul trecut, dar ma simt in largul meu. Nu ma monitorizeaza nimeni (Big Brother a devenit o trista amintire), nu ma terorizeaza nimeni, nu ma provoaca nimeni, nu mai injur decat la misto si fara cuvinte obscene (adica am trecut de la p**a la "pana"), nu mai fumez cinci tigari pe zi, ci una singura la cinci saptamani. E adevarat, am mai putini bani in buzunar, dar sunt intreaga la minte.
Altadata as fi spus ca a fost si asta o experienta si ca din orice experienta am ceva de invatat. Nu cred ca as mai putea trece a doua oara printr-o astfel de experienta. Nu ma mai tin nervii. Mi-a lasat un gust mult, mult prea amar. Exista insa si Oameni care au fost in stare sa treaca de la vorbe la fapte. Aproape ca-i invidiez pe cei care au stiut sa puna, la modul concret, problema drepturilor pe care ar fi trebuit sa le aiba ca angajati, dar nu le-au avut. Ei sunt idolii mei. Dar poate a fost mai bine asa. Psihic, nu mai rezistam mult. Sustin demersul lor si, daca va fi nevoie, am s-o fac nu doar din umbra si nu doar cu vorbe aruncate pe blog. Am fost impreuna martorii unor lucruri nefiresti si sunt de acord ca multe dintre aceste lucruri trebuie remediate pe viitor. Asa cum spuneam cateva randuri mai sus, ceea ce nu regret din acea perioada este faptul ca am cunoscut si Oameni. De data asta ma refer la acei Oameni, persoane publice care apar frecvent pe la TV, pe care o tara intreaga ii cunoaste, Oameni fara fitze si care "se injosesc" sa te salute. Sa te salute, subliniez, nu sa astepte sa fie salutati. Cum ziceam, Oameni. Am cunoscut si... unii care nu catadicsesc nici macar sa-ti raspunda la salut, desi nu se bucura de o atat de mare notorietate. Poate doar in breasla.
Am refuzat sa rostesc numele ziarului, desi probabil ca multi stiu deja despre ce vorbesc. Asa am simtit eu. Contrastul dintre aparenta si esenta m-a socat si m-a indignat. Dar ce e mai rau e ca perioada asta de zece luni in care am deservit interesele respectivei companii, in limitele atributiilor care-mi reveneau, a scos la suprafata tot ce-i mai urat din mine. Am plans, am injurat, am urlat, m-am certat si m-am apucat de fumat. Ce n-am facut in 28 de ani, am facut in 10 luni. Recunosc ca in primele luni m-am lasat usor dusa cu zaharelul pt ca nu cunosteam cum stau lucrurile si nici despre oameni nu aveam o parere formata. Peste alte cateva luni continuam sa ma las amagita doar pt ca aveam nevoie sa cred in ceva si sa mai sper la ceva. Credeam ca imi face bine, dar a fost exact pe dos. In cele din urma am inteles ca era o reactie generalizata. Era greu, poate imposibil, sa tii in frau cateva sute bune de angajati daca nu ii duceai cu vorba din cand in cand. Doar ca la noi, la corectura, "din cand in cand-ul" se repeta cu o frecventa care ma bulversa si ma termina nervos. In cele din urma am inteles ca, timp de zece luni, n-am facut decat sa fiu spectatorul unei piese de teatru (si spun "spectator" pt ca piesa se juca la nivel inalt si nu mi s-a parut a fi interactiva, adica noi, cei mici, nu puteam decat sa asistam si, eventual, sa ne constientizam neputinta de a interveni in vreun fel), din care am inteles ca atingerea scopului cu orice mijloace e mai fireasca decat ne-am fi asteptat, dar nu este accesibila decat "celor alesi".


P.S. Mi-a fost extrem de greu sa scriu aceasta postare. Am adunat mult venin in mine de-a lungul celor zece luni in care am prestat la cotidianul quality si am vrut sa mi-l vars aici, incercand in acelasi timp sa nu fiu agresiva si mai ales sa nu calomniez. Repet ce am zis si in nota de inceput: nu imi indrept degetul spre oameni, ci spre comportamente. Recunosc ca am fost tot timpul inconjurata de noua sute si ceva de profesionisti. Nu voi contesta competenta colegilor mei, fie ei corectori, DTP-isti, redactori sau sefi. Nu am caderea s-o fac si nu am nici motive. Cu riscul ca ma voi repeta, recunosc o data in plus faptul ca nu e usor sa conduci peste noua sute de oameni. E o provocare, dar ma intreb daca nu s-ar putea face in asa fel incat sa multumesti pe toata lumea. Cu atat mai mult cu cat resurse exista. Poate ca e greu, dar nu imposibil, mai ales daca respecti litera legii. Dar nu am cum sa nu fiu deranjata de faptul in cele zece luni cat am lucrat eu acolo, nu s-a manifestat nici cel mai mic interes fata de problemele noastre. Si continui sa ma intreb unde am gresit noi.