La aniversară

NOTA 1: Am impresia că din postarea asta n-or să înţeleagă mare lucru decât foştii mei colegi.
NOTA 2: Am impresia că n-o să mă pot abţine de la a spune lucrurilor, organelor şi funcţiilor asociate respectivelor organe pe nume. Fără false pudori.

Nu, nu e ziua mea încă şi oricum nu am de gând să-mi dedic postări cu ocazia asta. E irelevant că fac nush câţi ani, că blogul meu a împlinit un an sau că am ajuns la a o suta postare. Nici măcar pt mine nu mai contează chestiunile astea, pt alţii cu atât mai puţin.
Doar că mi-am adus aminte subit că fix acum un an mi-am schimbat locul de muncă. Mai celebrează vreun tâmpiţel aşa ceva sau sunt singura tâmpiţică? Nu aştept răspuns.
De fapt, cred că am folosit cam impropriu noţiunile "aniversare" şi "celebrare". Deşi ţin minte fără efort datele când mă angajez sau când plec de la vreun loc de muncă, nu fac din asta un eveniment.
Nush cum mi-am adus aminte de data asta. Cred că datorită faptului că am citit zilele astea pe un blog de profil cum o altă colegă de la fostul loc de muncă şi-a luat un şut în cur de la angajator, aşa cum şi-au mai luat încă vreo 6 oameni în decursul anului trecut, pe motiv de restructurare, reorganizare sau, evident, neperformanţă :)). Btw, prieteni, io nu pricep neam asta cu neperformanţa. Cum puii mei să-i reproşezi unuia că e neperformant, când i-ai dat să semneze un contract în care avea prevăzută o perioadă de probă, care variază de la o lună la trei luni? Adică în perioada aia nu eşti în stare tu, angajator, să-ţi dai seama că omu' ala e pafarist, e antitalent, e paralel cu meseria? Îl ţii pe post cu anii şi dintr-odată ai revelaţia neperformanţei lui? Atunci cine are o problemă??????????
În fine, nu despre asta vreau să vorbesc, că am tot vorbit şi inventariat şi, în consecinţă, m-am plictisit foarte, foarte, foarte rău. Vreau să vorbesc strict despre motivele pt care am scris postul ăsta.
Recunosc, am regrete legate de fostul loc de muncă. Regret fisele de cafea. Ei, nu, nu aveam timp de stat la cafea, dar aveam timp de câte o gură de cafea între două ţipete şi două invocări ale organelor reproducătoare masculine şi funcţiilor acestora, venite din partea colegilor de pe la alte departamente pe motiv că nu ne mişcam cu viteza luminii, care tot timpul erau în întârziere paginile, care tipografia, care tirajul, care ediţiile, care oricum ce bip, bip, bip, bip, bip fac alea? Dorm?
Al doilea regret: ţipetele şi înjurăturile sus-amintite. Păi fără ţipete şi înjurături, viaţa e pustiu şi monoton. Cum să trăieşti aşa, fără să auzi tu un reproş asezonat cu octave înalte şi cu un ton strident? Te tâmpeşti, ţi se atrofiază simţurile, ai impresia că eşti al nimănui.
Al treilea regret: aveam ocazia să fiu vedetă, să fiu spio... asta... cum îi zice... protejată, să mă văd pe camere. Acum, de unde camere, de unde vedetă, de unde spio... ăăă... protecţie? So sad :(
Al patrulea regret: trăiam basmul meu, eu fiind Făt-Frumoasa, căci precum Făt-Frumos creştea într-un an cât alţii în şapte, tot aşa şi eu îmbătrâ... ăăă... mă maturizam:)) într-o lună cât alţii într-un an. Aşa încât n-am putut mai mult de zece luni. E mult, e foarte mult zece luni dacă încerci să-ţi imaginezi că ai putea simţi pe piele, sau în piele, sau în creier, sau în celelalte organe interne cum se scurge fiecare secundă din cele 60 ale unui minut, din cele 60 de minute ale unei ore, din cele 24 de ore ale unei zile, din cele 7 zile ale unei săptămâni, din cele 4 săptămâni ale unei luni. Iar când în jurul tău toţi sunt stresaţi, supăraţi pe viaţă, nemulţumiţi, nesuferiţi şi alte ne-uri, când oale se sparg în capul tău pt că nu eşti în stare să te resetezi şi să devii robot, e atât de uşor să simţi presiunea fiecărei secunde care trece.

P.S. A se observa că nu m-am plâns de munca în sine. Nu fug de muncă, îmi place munca (altfel nu mi-ar fi trecut nicio secundă prin cap că aş putea să mă duc să culeg trufandale sau să spăl podele şi veceuri în UE - btw, am făcut primii paşi în întocmirea dosarului de candidat pt muncă în afară), da' fără garnitură de futere la icre că nu mai dau randament. Nu mai vorbesc de situaţia în care garnitura îmi e servită pe post de fel principal zi de zi.

Exodul către lumea făr' de durere, întristare şi suspin

Iertaţi-mi cinismul, dar nu pot să las ziua să treacă fără să întreb: azi chiar nu mai moare nimeni/nimic? Un om, un ziar, o speranţă... ceva. Păi, şi ce-o să facă OTV-ul diseară? Misterul cărei morţi îl va mai elucida? Va continua oare cu subiectul început aseară: "Misterul morţii actorului care i-a imitat pe Năstase şi Vadim"? Pt că e un mister, clar. Nimic altceva decât o blasfemie care nu a rămas nepedepsită. Cel puţin, eu asta am dedus în cele 10 secunde în care am zăbovit pe OTV, suficient cât să-mi dau seama care e subiectul senzaţional al serii. Forţa ocultă AH1N1 s-a abătut asupra defăimătorului de tribuni.
Dacă-i aşa, am şi eu un pont: clasa politică din România anului 2010. O imitaţie ieftină a clasei politice de altădată, cea consemnată în istorie. Nu, nu mă aştept şi nici nu vreau să dea porcina în ei, oricât de mult i-aş urî. Din partea mea, să se bucure şi pe mai departe de beneficiile forţei oculte a flamurii violet. De fapt, n-am nicio îndoială că virusul ăsta porcin suferă de boala numită "solidaritate". Păi, cum ar putea să dea iama în porci? Nici vorbă. Dă iama doar în oameni. Păcat că unii-s mult, mult prea tineri.
Îmi plăcea Toni Tecuceanu. Era talentat. Mă amuza teribil. Dar nu a spus nimeni că viaţa e dreaptă. Altfel cum ar fi putut răpune un virus un munte de om în doar câteva zile?
Moartea lui a survenit la câteva ore după cea a cântăreţei Lhasa de Sela (37 ani) şi la câteva zile după cea a actriţei Brittany Murphy (32 de ani). Cauzele au fost diferite: cancer, atac de cord. Spre ruşinea mea, nu am auzit de niciuna din ele. M-a şocat însă graba cu care şi-au încheiat socotelile cu viaţa. Fie-le ţărâna uşoară!

Şi pt că numai noi, românii, puteam începe anul în modul ăsta, rămânem tot în sfera sucombării subite. A ziarelor. Ei, impropriu spus "subit"; la cât de lungă le-a fost agonia, numai subită nu li se poate numi dispariţia. Plus că prohodul li se cântă de când a început criza să dea cu România de toţi pereţii. Dar, nu-i aşa, "Ziua" şi "Gardianul" nu sunt decât nişte nume printre alte defuncte care-au fost ("Cotidianul", "Business Standard", "Compact" - ca să mă opresc doar asupra titlurilor centrale) şi care vor mai urma.
Cât despre oamenii rămaşi fără locuri de muncă, ce să zic? Dumnezeu cu mila. Măcar de s-ar simţi mai bine piaţa forţei de muncă din afară, să ne susţină şi pe noi ăştia care, vorba cântecului, "nu ne-am născut în locul potrivit". Bine, eu oricum sunt de părere că nici coordonata temporală nu ne-a fost prea favorabilă. Personal, tind să cred că m-aş fi simţit mai bine dacă m-aş fi născut nu în anii '80, ci undeva pe la 1800, 1900. În niciun caz în viitor.
Revenind la dispariţii, apariţii şi alte fenomene fireşti într-o ţară care-o ţine tot într-o criză, am convingerea că cei mai buni vor supravieţui. Uitaţi-vă numai cum înfloresc "Click", "Libertatea" şi "Cancan". Şi nici măcar n-au nevoie de inserturi.

Nu-mi place să constat asta, dar anul 2010 pare să-şi râdă de noi. Şi e abia la început.

PS: La mulţi ani! Ar fi trebuit s-o spun la început, dar nu mi s-a părut c-ar da prea bine imediat după titlul referitor la "lumea făr' de durere, întristare şi suspin".

Aşa. Şi-acum?

Nebunia e pe cale să se termine. Jenant, penibil, jegos, ridicol, mizerabil, pueril - posibil să mă fi repetat în epitete - cam aşa s-a văzut campania asta electorală. Sigur, eu nu am dreptul să-mi dau prea mult cu părerea şi să mă lamentez pt că, nu-i aşa?, eu nu am votat. Şi totuşi, în nesimţirea mea tipic românească, am să-mi dau cu părerea atât cât mă vor lăsa timpul, memoria şi nervii.

Deci, cum ziceam, circotecă în toată regula. Băse, pt care faptul de a se da popular prin târg e a doua natură, a întins coarda în ritm de bungee-jumping şi s-a înfrăţit cu cine s-a arătat mai disponibil (sau mai fomist?!?). Explicabil, ţinând cont de faptul că singura alianţă care-i mai rămăsese de făcut era cea cu poporul, deci trebuia să facă pe dracu' în patru şi să atragă de partea lui orice poporean cu drept de vot. Ce dacă poporeanu' în discuţie e ascultător de manele? Votul nu are standarde culturale. În urnă, votul unui academician stă la fel de bine lângă votul unui manelist, esenţial e ca pe amândouă să fie ştampilat numele "Băsescu". Deci atragem maneliştii, că-s majoritari micuţii. Aşa că pompăm bani în rege şi-n prinţeasă ca să ne susţină printr-o manea. Bine, fie, două, că-i campanie electorală şi suntem generoşi. Da' a doua nu chiar cu aceiaşi cantautori că, de, românu' se plictiseşte repede, vrea varietate. Deci schimbăm featuringu': rămâne prinţeasa, da' pleacă regele. Nu-i bai, avem Salam.

I-am rezolvat pe manelişti, trecem la otevişti. La fel de majoritari ca primii. Ce dacă până deunăzi Diaconescu ne era antipatic rău, ce dacă OTV nu era o televiziune care să se ridice la standardele înalte ale unui prezidenţiabil (excepţii: Vadim - veşnicul prezidenţiabil, veşnicul câştigător, veşnicul fraudat - şi Becali - odinioară şi el prezidenţiabil, astăzi decât cuvântător de PE; sigur, în cazul lor, ar trebui să revin asupra sintagmei "standarde înalte")? Nu e vreme să ne gândim la vechi răfuieli. E cazul să ne gândim la poporul care încă mai aşteaptă cu sufletul la gură ca "în seara asta" să fie găsită Elodia - vie sau moartă, nici nu mai contează, la poporul care se uită în gura clarvăzătoarei Ildiko ca la sfintele moaşte - doar, doar "în seara asta" ne va dezvălui misterul dispariţiei aceleiaşi sus-numite Elodia, la poporul care dansează pe masă alături de Magda sau de Pamela, la poporul care se bucură sau suferă - după caz - alături de Naomi, la poporul care traversează cele mai intense momente de emoţie pt că, nu-i aşa?, "în seara asta" Nikita din Romană se sinucide "în direct şi-n exclusivitate", la poporul căruia i se face inima cât un purice la gândul că Diaconescu n-o să aibă pe unde să respire dacă tomberonul e închis ermetic. Etc, că nu-mi mai vin altele în minte acum.

Deci toţi aceşti fideli telespectatori ai televiziunii poporului sunt aducători de multe voturi pe care e musai să scrie "Băsescu". Aşa că lăsăm mândria la o parte şi mergem la OTV, şi ne aşezăm pe scaunul pe care au stat Cioacă şi Ogică, şi ne întreţinem cu DD până în zori, ba mai facem şi-o extragere - că avem mână bună - şi-i dăm votantului o maşină.
Maneliştii - checked, oteviştii - checked, mai rămân cârcotaşii şi bloggerii. Aaa, simplu. Ne introducem delicat în emisiunea celor mai cârcotaşi dintre cârcotaşi - ce dacă e emisiune de divertisment? Una mică, cât să-şi mai reconsidere nişte zeci sau sute de votanţi opţiunea de vot, merge.

Bloggerii... daaa... o comunitate destul de influentă. Păi să ne tragem de şireturi cu Zoso, zic, că doar el e ăl mai de seamă reprezentant al breslei. Unde mai pui că e şi pedel... echidistant. Acu' trag şi io nădejde că n-o să ajungă Zoso să citească rândurile astea - trăi-mi-ar traficu' mic! -, că altfel mi-o iau; şi, sincer, ultimul lucru pe care mi-l doresc e să devin subiect de postare în care să descopăr ce frustrată proastă sunt (frustrată sunt fiindcă zic eu, nu fiindcă zic nişte unii; cât despre prostie... mă situez în limitele admise:))) şi câtă lipsă de diferite organe duc eu şi alte complimente d-astea tipice şi originale.

De partea cealaltă, interfaţa Mircea are altă tactică pt că are şi alte atuuri. Poporul a văzut deja ce poate Băse şi i s-a cam luat (fie vorba între noi, poporul a avut ocazia să vadă şi ce poate pesedeu', da' asta a fost demult şi marşăm pe faptu' că omu' mai uită ce s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă, dar memoria nu-i joacă atât de multe feste când vine vorba de ce s-a întâmplat cu câteva luni în urmă). Pe acest fundal de lehamite generalizată, să punem nişte paie pe foc. Care paie n-or fi contribuind ele la îmbunătăţirea imaginii noastre, da' ştiu sigur că-şi aduc contribuţia la deteriorarea imaginii ăluilalt. Ceea ce e la fel de bine. Deci scoatem filmuleţe, având susţinerea celui mai credibil dintre oamenii de afaceri (:))).
Şi mai strecurăm în discursuri keywordu' "locuri de muncă" (btw, acu' câteva zile l-am întrebat pe gugăl despre niscai locuri de muncă şi care credeţi că a fost primul rezultat indexat? Site-ul oficial al lui Mircea Geoană, corect. Vorba aia: "Tagul inspirat la prezidenţiale se cunoaşte". Regret că nu am făcut un printscreen pe moment, pt că ulterior căutarea nu mi-a mai dat aceleaşi rezultate) şi - îl citez din nou pe maestrul Badea - cu asta "am prostit proştii".

Personal, faza cu apariţia filmuleţului cu copilul lovit într-un moment în care altele erau priorităţile mi s-a părut cea mai jegoasă din toată campania electorală. Din cauza asta, pt o fracţiune de secundă m-am gândit că, dacă prin cine ştie ce conjuncturi mă răzgândesc şi merg la vot, o să "pun ştampila pe Băsescu", vorba cântecului. Mi-am păstrat opţiunea electorală până în ziua alegerilor. Am păstrat-o atât de bine încât nu am dat-o nimănui :)), nici măcar cui trebuia. Aşa mi-s eu, consecventă. Am jurat că n-o să mai votez până n-o să... trăiesc bine şi de vreo 5 sau 6 ani (de când cu revizuirea Constituţiei) nu mai merg la niciun fel de alegeri.

Aseară am avut o satisfacţie de câteva momente când a fost declarat Geoană câştigător. Mi-ar fi plăcut să văd cum sunt "pălmuite" nişte mutre de pedelişti incompetenţi şi interesaţi: Eba, Udrea, Boc, Berceanu, Videanu. Azi-dimineaţă, după răsturnarea situaţiei, am resimţit aceeaşi satisfacţie de câteva momente. De data asta, pt că Băse era dat câştigător şi pt că faza cu filmuleţul a avut efect de bumerang. C-o fi sau că n-o fi trucat, n-aş şti să spun şi nici nu găsesc că e relevant într-o campanie electorală în care candidaţii ar trebui să prezinte soluţiile concrete pe care le au pt scoaterea ţării din kkt şi nu să-şi canalizeze eforturile în sensul dezvăluirii de cât mai multe mizerii despre contracandidat. Aşa că, indiferent de numele prezidentelui, mie mi-e la fel de egal.

Şi aş mai zice ceva şi cu asta închei. Ceva referitor la cât a contat opţiunea diasporei. Se pare că a contat enorm. Mă întreb dacă, în febra pregătirilor minciunilor de campanie, candidaţii nu sunt cumva luaţi de val şi uită ce înseamnă de fapt diaspora. Diaspora înseamnă oamenii ăia plecaţi la mii de kilometri depărtare de casă. Şi nu să-şi satisfacă un moft, nici să-şi petreacă concediul, ci ca să strângă bani s-o ducă bine pt că în ţară nimeni nu-i va ajuta în sensul ăsta. Dacă aş fi politician, mie, personal, mi-ar fi ruşine să-i cer amărâtului ăluia să meargă la vot, ştiind că din cauza mea şi a altora ca mine amărâtul nu mai ştie ce e aia familie. Dar lucrurile astea nu pot mişca pe nimeni atât timp cât noţiunea "străinătate" înseamnă pt el, politicianul, nu Spania şi Italia - astea-s numai pt căpşunarul ordinar -, ci sejururi în Dubai, Saint-Tropez, Miami sau Maldive, înseamnă, eventual, universităţile de renume pe unde îşi trimite loazele la studii.

Clasa politică în campania electorală îţi provoacă milă (de scârbă n-are rost să mai pomenesc, că scârba faţă de clasa politică se manifestă permanent, nu doar în campanii), nişte căţeluşi gudurându-se pe lângă stăpânul electorat. Marele meu regret este însă că poporul e suveran doar o dată la 5 ani şi atunci preţ de câteva zile, între cele două tururi.

De meserie, român

De ceva timp, îmi pute totul. Iniţial, am dat vina pe criza economică. Mă cuprindea panica ori de câte ori îmi trecea pe lângă ureche cuvântul "restructurare".
După aia, m-am gândit că mă uit prea mult la televizor şi că dătătorii cu părerea, gen Mircea Badea, mă intoxică cu jde mii de imagini ale unei ţări care nu mai are scăpare. Am fost tentată să fac o cură de detoxifiere şi să-mi setez pe telecomandă doar Hallmark, AXN, MGM şi Cartoon Network. Însă mi-am dat seama că bieţii Mirci nu-mi bagă nicio prostie în cap, că asta e realitatea pe care o trăiesc şi că, aplicând tactica struţului, nu schimb lucrurile. O să-mi scot capul din nisip la un moment dat şi o să găsesc aceeaşi mizerie veche de 20 de ani.
În final, m-am uitat la mine şi la câte am realizat eu în 28 de ani. Şi m-a pufnit râsul. Şi apoi plânsul isteric. Păi, ce-am realizat? După nişte mulţi ani de cursuri universitare şi postuniversitare (cei mai frumoşi ani, pe care regret că i-am pierdut în felul ăsta), am ajuns... profesor. O experienţă mult prea amară.
Şi apoi mi-am schimbat domeniul de activitate. Şi oraşul. Nu şi norocul. Şi am avut destule full-time-uri şi part-time-uri. Şi am întâlnit... fenomene, că altfel nu le pot spune. Şi multă incompetenţă. Şi a dracu' de multă prostie. Şi multă aroganţă. Şi multă superioritate gratuită. Şi mult pupincurism. Şi multă desconsideraţie faţă de plebe. Şi veşnicul salariu mediu pe economie. Şi veşnica neputinţă de a avansa în lipsă de PCR (!!!). Şi frustrări. Şi cică abia după alegeri o să se arate dracu' în toată splendoarea lui neagră. Şi cred cu tărie că aşa va fi.
În atari condiţii, cum naiba să nu îmi pun întrebarea: cine mă mai angajează pe mine în caz de... necaz? Păi, dacă mă uit la sutele de CV-uri depuse pe "genialele" platforme e-jobs şi BestJobs, dacă socotesc că am fost chemată la interviuri doar de o zecime dintre angajatorii care defilau cu joburi pe site-urile sus-numite, dacă mă mai gândesc că circa un sfert dintre angajatorii pt ale căror posturi aplicasem nici măcar nu mi-au vizualizat CV-ul, aş zice că şansele de a mă angaja undeva tind spre zero (dacă nu chiar spre minus infinit:))).
Da, ştiu, pregătirea de filolog e de toată jena în zilele noastre. Dar atât m-a dus capul să fac şi nu mai pot schimba mare lucru acum.
Dar oare nu face parte din fişa postului de român să fii nemulţumit de multe, să aştepţi să se schimbe ceva în bine, să speri c-o să se schimbe ceva în bine, să te laşi amăgit de maeştrii demagogiei? Ba da, de-asta eşti român, ca să fii uşor de manipulat. La naiba cu speranţa!!! A mea e de mult moartă, formolizată, îngropată şi cu parastasele rânduite. Unde, bre, speranţă, în România?!? Speranţă că ce? Speranţă c-o să-ţi vină într-un târziu mintea la cap şi-o să te cari naibii din mocirlă.
Acu', sigur, nu mă refer la ăia ai căror părinţi sunt demnitari, sau înalţi funcţionari, sau mai ştiu io ce alţi mâncători degeaba de bani publici. Nici io n-aş pleca din România dacă tata ar fi ministru. Unde să mă duc? Să mă duc într-o ţară unde să mă bage ăia la bulău dacă omor pe cineva pe trecerea de pietoni, când pot să dau liniştit cu maşina peste cine vrea muşchiu' meu în Românica? Doar tata e demnitar şi pe mine poa' să mă doară fix la başcheţi de răposatu'. Ziceam aşa.
Dacă ar fi posibil ca relaţia mea cu viaţa de pământean să înceteze (sună cam emo, dar nu e ce pare a fi) cu acordul părţilor, mi-aş dori să fiu extraterestru. Ei, n-am de unde să ştiu cât de bine o duc extratereştrii, dar cel puţin ei n-au un TBA la conducere şi o EBA - reprezentantă a tinerei generaţii - în PE.
Şi pt că nu pot să opresc planeta şi să cobor pur şi simplu, m-am gândit să-mi reziliez contractul cu eterna şi fascinanta Românie. Acu' aştept un mail. Îl aştept de 10 zile. Un mail cu formulare prin care îmi dau acordul să fac ceva cu viaţa mea. Să plec dracului din cocină. E grea rău aşteptarea asta. Pe tasta de refresh odată scria F5. Acum nu mai scrie nimic. Scrie, în schimb, pe degetul meu. Dar nu e niciun bai dacă nu-l primesc. Până în primăvară am tot timpul. Şi nu cred să mă răzgândesc. Eu, una, am obosit să mai am toleranţă faţă de nulităţile ridicate la rang de valori.