NOTA 1: Am impresia că din postarea asta n-or să înţeleagă mare lucru decât foştii mei colegi.
NOTA 2: Am impresia că n-o să mă pot abţine de la a spune lucrurilor, organelor şi funcţiilor asociate respectivelor organe pe nume. Fără false pudori.
Nu, nu e ziua mea încă şi oricum nu am de gând să-mi dedic postări cu ocazia asta. E irelevant că fac nush câţi ani, că blogul meu a împlinit un an sau că am ajuns la a o suta postare. Nici măcar pt mine nu mai contează chestiunile astea, pt alţii cu atât mai puţin.
Doar că mi-am adus aminte subit că fix acum un an mi-am schimbat locul de muncă. Mai celebrează vreun tâmpiţel aşa ceva sau sunt singura tâmpiţică? Nu aştept răspuns.
De fapt, cred că am folosit cam impropriu noţiunile "aniversare" şi "celebrare". Deşi ţin minte fără efort datele când mă angajez sau când plec de la vreun loc de muncă, nu fac din asta un eveniment.
Nush cum mi-am adus aminte de data asta. Cred că datorită faptului că am citit zilele astea pe un blog de profil cum o altă colegă de la fostul loc de muncă şi-a luat un şut în cur de la angajator, aşa cum şi-au mai luat încă vreo 6 oameni în decursul anului trecut, pe motiv de restructurare, reorganizare sau, evident, neperformanţă :)). Btw, prieteni, io nu pricep neam asta cu neperformanţa. Cum puii mei să-i reproşezi unuia că e neperformant, când i-ai dat să semneze un contract în care avea prevăzută o perioadă de probă, care variază de la o lună la trei luni? Adică în perioada aia nu eşti în stare tu, angajator, să-ţi dai seama că omu' ala e pafarist, e antitalent, e paralel cu meseria? Îl ţii pe post cu anii şi dintr-odată ai revelaţia neperformanţei lui? Atunci cine are o problemă??????????
În fine, nu despre asta vreau să vorbesc, că am tot vorbit şi inventariat şi, în consecinţă, m-am plictisit foarte, foarte, foarte rău. Vreau să vorbesc strict despre motivele pt care am scris postul ăsta.
Recunosc, am regrete legate de fostul loc de muncă. Regret fisele de cafea. Ei, nu, nu aveam timp de stat la cafea, dar aveam timp de câte o gură de cafea între două ţipete şi două invocări ale organelor reproducătoare masculine şi funcţiilor acestora, venite din partea colegilor de pe la alte departamente pe motiv că nu ne mişcam cu viteza luminii, care tot timpul erau în întârziere paginile, care tipografia, care tirajul, care ediţiile, care oricum ce bip, bip, bip, bip, bip fac alea? Dorm?
Al doilea regret: ţipetele şi înjurăturile sus-amintite. Păi fără ţipete şi înjurături, viaţa e pustiu şi monoton. Cum să trăieşti aşa, fără să auzi tu un reproş asezonat cu octave înalte şi cu un ton strident? Te tâmpeşti, ţi se atrofiază simţurile, ai impresia că eşti al nimănui.
Al treilea regret: aveam ocazia să fiu vedetă, să fiu spio... asta... cum îi zice... protejată, să mă văd pe camere. Acum, de unde camere, de unde vedetă, de unde spio... ăăă... protecţie? So sad :(
Al patrulea regret: trăiam basmul meu, eu fiind Făt-Frumoasa, căci precum Făt-Frumos creştea într-un an cât alţii în şapte, tot aşa şi eu îmbătrâ... ăăă... mă maturizam:)) într-o lună cât alţii într-un an. Aşa încât n-am putut mai mult de zece luni. E mult, e foarte mult zece luni dacă încerci să-ţi imaginezi că ai putea simţi pe piele, sau în piele, sau în creier, sau în celelalte organe interne cum se scurge fiecare secundă din cele 60 ale unui minut, din cele 60 de minute ale unei ore, din cele 24 de ore ale unei zile, din cele 7 zile ale unei săptămâni, din cele 4 săptămâni ale unei luni. Iar când în jurul tău toţi sunt stresaţi, supăraţi pe viaţă, nemulţumiţi, nesuferiţi şi alte ne-uri, când oale se sparg în capul tău pt că nu eşti în stare să te resetezi şi să devii robot, e atât de uşor să simţi presiunea fiecărei secunde care trece.
P.S. A se observa că nu m-am plâns de munca în sine. Nu fug de muncă, îmi place munca (altfel nu mi-ar fi trecut nicio secundă prin cap că aş putea să mă duc să culeg trufandale sau să spăl podele şi veceuri în UE - btw, am făcut primii paşi în întocmirea dosarului de candidat pt muncă în afară), da' fără garnitură de futere la icre că nu mai dau randament. Nu mai vorbesc de situaţia în care garnitura îmi e servită pe post de fel principal zi de zi.
