Roboata de Văcăreşti

Nu-i înţeleg neam p-ăştia de caută scandal cu orice preţ. Cam ce-ar putea să-i mâne-n lupta replicilor agresive, mă-ntreb.

Luni, 13 (nici măcar marţi, 13), dimineaţă, soare, frumos afară, un 634 semiaglomerat. Cele 4 scaune rezervate invalizilor/bătrânilor/mamelor cu copii (de mână sau în burtă) - ocupate. Urcă o mamaie şi cu încă o tanti cu veleităţi de avocat. Nu m-am prins dacă erau împreună, că n-au vorbit deloc preţ de-o staţie, cât am mai mers io cu autobuzu'. Mamaie se postează lângă cele 4 scaune ocupate, o tipă de pe scaun o întreabă dacă vrea să stea jos. Până s-apuce mamaie să dea vreun răspuns, răbufneşte tanti cu veleităţile: "Păi da, şi dacă din bun-simţ ea-ţi zice acum că nu vrea să stea jos, tu ce faci? Nu-i dai locu', nu? E bătrână, n-o vezi că abia merge? Normal că vrea să stea jos. La ce-o mai întrebi?" "Păi am întrebat, doamnă... vreau să-i dau locu'". "Dă-i-l şi n-o mai întreba. La ce mai întrebi? Vrei să-ţi spună nu şi să stai în continuare pe scaun şi ea să meargă-n picioare? Nu te uiţi la ea că-i în baston şi merge greu? Las-o să stea şi nu-i mai pune atâtea întrebări. Da, vrea să stea jos, îţi spun io că vrea să stea jos. Eşti mulţumită acum că ţi-am răspuns la întrebare?" "Nu vă crizaţi aşa, mă ridicam oricum." "Nu mă crizez deloc, da' voi n-aveţi niciun pic de educaţie... (straight face). Auzi, pune întrebări... Tu cam ce crezi de pui întrebări din astea? Speri să te refuze să stai în continuare pe scaun şi omu' bătrân în picioare lângă tine, nu?"

Am întors capu' cu gândul să ignor tentativa de dialog dintre cele două. Da' tanti cea locvace şi redundantă decât că aşa se convertise ea în războinica luminii reloaded, şi aşa multe cuvinte scotea pe fracţiune de secundă, şi aşa înalte şi zgârietoare de timpane octave arunca pe guriţă, încât singurul lucru bun pe care l-am putut face pt mine atunci a fost să mă refugiez în replica lu' Mona: "Ce, tu, adică io-s proastă, mă faci grasă, io umblu strâmb pe tocuri, io nu ştiu parca, io nu-s fotogenică, sau hau bau sau hau sau ce tot latri acolo, dragă?".

Şi pân' la urmă, de când nivelul de educaţie se măsoară într-o întrebare care precedă un gest politicos?

În rarele ocazii în care stau pe scaun în RATB şi se iveşte câte-un nene/o tanti posesori de ani mulţi, şi io obişnuiesc să întreb înainte de a mă ridica. Îndelungata experienţă de utilizator al transportului în comun m-a învăţat că sunt cel puţin trei motive pentru care o persoană în vârstă preferă să rămână în picioare: 1. coboară la prima; 2. suferă de afecţiuni ano-rectale (aham!!! lol); 3. întâmpină greutăţi la ridicarea de pe scaun şi atunci, pentru 3-4 staţii, nu se mai aşază.

Regret sincer că n-am fost io aia care să-i ofer locu' mamaii şi să-i pun întrebarea provocatoare de tunete şi fulgere, că aş fi ştiut să i-o retez cum trebuie lu' tanti cea locvace: "Păi întreb, doamnă, că poate are hemoroizi prolabaţi şi nu poate să stea în poziţie şezândă".

Câinele moare de drum lung şi votanţii lu' Băsescu de grija altora. Şi o clasificare

Notă: Postul nu este în niciun caz despre Băsescu sau despre vreun alt portocaliu (şi nici despre Victor, Crin sau Daniel), ci doar despre votanţii lui şi ale lor preocupări cotidiene.

Sâmbătă. Se făcea că eram în autobuz într-o semiaglomeraţie. Inevitabil, aud discuţia de lângă mine dintre două doamne si doi domni, doamnele şi unul dintre domni - ceva mai în vârstă, celălalt... domn (punctele de suspensie sunt menite a înlocui exclamaţia "wow, ce unghii murdare avea") - ceva mai puţin în vârstă. Cel din urmă vorbea cu patimă şi cu aerul de atoateştiutor despre cum se face partajul, cât îi revine fiecăruia dacă ajung la o înţelegere, despre cum va fi copilul pus să aleagă între mamă şi tată că deja e mare şi are discernământ etc. Fără nume pomenite în cursul disertaţiei, ai fi crezut că personajele tocmai ce se întorc de pe la vreun tribunal sau de pe la vreun notar ceva.
Până când... vorbăreţul se decide să aducă în discuţie şi alte date precum: diferenţă de vârstă extrem de mare, aventuri extraconjugale şi sume foarte, foarte mari. Deja începea să le sune cunoscut tuturor călătorilor din autobuz.
''Haide, frate, par oameni serioşi, n-ar putea să aibă discuţii futile", gândeam eu, şi cu mine, probabil, o gândeau şi alţii.
Dacă mai aveam vreo urmă de îndoială, mi-a fost spulberată în momentul în care una dintre doamne a venit cu nume. Şi iar începură să curgă părerile: "Păi, aşa-i trebuie dacă a luat-o la 19 ani. Ce, nu mai erau femei frumoase mai de vârsta lui? Chiar vedete mai la 40 de ani, 40 şi ceva de ani, dacă voia vedete", "Clar, el a făcut prostia", "Păi, da' aia cât să stea cu el?", "Da' şi ea l-a-nşelat în timpu' ăsta", "Amândoi au înşelat" etc.
A trebuit să cobor, dar tare aş fi fost curioasă sa aflu dacă, după părerea lor, Irinuca avea să rămână cu Monica sau cu Iri.

De ce am zis că-s votanţi ai lui Băsescu?
În primul rând, îs votanţi soto. La vârsta lor, în mod sigur apreciază faptul că au drept de vot şi, în mod la fel de sigur, şi-l şi exercită.
În al doilea rând, aveau o sclipire aparte în ochi. "E aşa cum spun io, că io ştiu" gen :). Îs adorabili ăia de-şi dau cu părerea despre absolut orice. Ceva genu' "ştie tot". Păi, votantul "ştie tot" l-a ales pe Băse. (Şi de-aici încep să divaghez niţel). Mai există şi votantul "ştie multe". Ăsta-i votant de opoziţie. La fel de adorabil şi ăsta... Cei mai adorabili, după umila-mi părere, sunt cei din categoria "miserupiştilor". Votează orice şi cu oricine, numai să-şi exercite dreptu' la vot. Ăştia-s cei care ori votează candidatul cu cele mai mici şanse, ori îşi votează propriul candidat, pe care şi-l scriu singuri cu pixu' pe buletinu' de vot :), ori se adresează direct unuia dintre candidaţii deja înscrişi pe buletinul de vot, făcând (ab)uz de substantive comune care încep cu "m", "p", "f". Şi, în fine, ultima categorie e cea a "miserupiştilorrăudetot" (grupare la care şi io mi-am depus adeziunea de foaaaaaarteeeeeee multă vreme), care găsesc o mie de activităţi mai importante în ziua alegerilor, altele decât mersul la vot.

Nu în ultimul rând, nici nu încape discuţie că vorbim despre otevişti. Păi, nu oteviştii fură cei care votară portocaliu? (Mă rog, acum probabil că s-au sucit).

Acelaşi traseu, cu doi ani în urmă. Cum ar veni, condiţiile socio-economice s-au schimbat, actorii aşijderea, doar românului pare să îi ţină în continuare de foame grija pt capra vecinului.

Iaurtul antiagaţament şi familia instant

Avertisment:
În urma citirii acestei postări, s-ar putea să vă schimbaţi părerea despre mine. E un risc pe care mi-l asum pt că mi se pare mult prea amuzantă păţania mea de astă-seară ca să nu v-o povestesc.

Ca în fiecare sâmbătă, îmi luai cartea în poşetă şi mă îndreptai către unul din parcurile bucureştene, unde, de obicei, îmi place să-mi pierd câteva ore pe vreo bancă, citind. Nu de alta, da' mi se cam ia după o săptămână de stat între patru pereţi (ai casei sau ai biroului).
Of course, nici n-am apucat să intru bine în parc, că-mi iese în cale un individ d-ăla de vinde reviste gratuite. Da, da, unu d-ăla de zice că e de la casa de copii şi că n-a mâncat de x zile şi că să-i dai cât te lasă inima. Iuţesc pasu', că pe mine nu mă lasă inima să le dau ăstora de au două mâini şi două picioare, da' nu s-ar duce la muncă nici de-ai naibii şi mă îndrept spre o bancă.
Abia apuc să-mi scot cartea din geantă, că apare unu care strânge bani pt nush ce persoană grav bolnavă şi care, fireşte, vrea şi el bani. Îi spun că nu am mărunt şi nici nu vreau să schimb 500.000. Evident, zice că îmi dă rest :)) şi mă întreabă cum mă cheamă. Ca să scap de el (sunt o idioată, ştiu, aşa fac mereu), îi zic că-i spun cum mă cheamă numai dacă găsesc mărunt, că altfel nu schimb 500.000. Evident, cum era de aşteptat, găsesc ceva mărunt, mă întreabă cum mă cheamă, îi zic şi dispare în secunda a doua. Dacă ăla a avut timp să scrie în două secunde, cât a mai stat pe lângă mine, cele 10 litere ale numelui meu, io îmi fac harakiri.
Dispare ăsta, apare din nou vânzătorul de reviste gratuite (mă gândeam că am fost distribuită în "Ziua cârtiţei" şi io habar nu am avut). Îi zic şi ăstuia că nu am mărunt şi că nu-i dau 500.000 pt o revistă, la care, ce credeţi că-mi zice? Că-mi dă rest!?!?! Huh?!?!? Adică, ăla care n-a mâncat de x zile are să-mi dea mie rest la 500.000?
În fine, îi zic să-şi vadă de treabă, tipu' pleacă, în timp ce eu îmi adun faţa picată pe jos şi citesc o pagină din carte. Am uitat să spun că, în dorinţa mea de a scăpa de kilogramele pe care am avut grijă să le depun în concediu, încerc să nu mai mănânc după ora 7 - 7.30 seara. Când ştiu că ora asta mă apucă în oraş, vărs conţinutul unui pahar de iaurt într-o sticlă d-aia, cu gura lată, de Nestea şi îmi bag sticla în geantă. Mi-e mult mai uşor să beau din sticlă stând pe o bancă decât să mănânc cu linguriţa dintr-un borcan stând pe aceeaşi bancă. Revin. După ce plecă vânzătorul de gratuităţi, apucai să-mi scot sticla din geantă şi s-o pun pe bancă, lângă mine.
Dar distracţia abia acum începe. Apare un al treilea. Un tip curăţel, nu dintre ăia de mai înainte. O să redau dialogul dintre mine şi el - care a durat cam o oră :)) - cu linii de dialog, iar gândurile mele o să le redau în paranteză. Jur că tot ce povestesc acum chiar mi s-a întâmplat cu doar câteva ore în urmă.
El: - Săru'mâna.
Eu: - Bună. Vrei bani? Să ştii că nu mai am. Am dat tot măruntul pe care l-am avut prin geantă.
El (vizibil jenat): - A, nu, nici vorbă, voiam să vă spun că sunteţi foarte... şi foarte... şi foarte (şi-aici urmează o serie de complimente pe care le-a mai repetat de încă patru ori pe parcursul acelei ore).
Îmi pică faţa pt a doua oară în decurs de 10 minute, mă întreb în sinea mea ce dracu' vrea ăsta de la mine - că toţi vor ceva, nu te abordează nimeni degeaba -, dar sunt în stare să adopt o atitudine defensivă, pe care mi-am păstrat-o pe tot parcursul discuţiei cu el. Îmi zice că ar vrea să ne cunoaştem :)), io-i zic că nu cred că-i cazul (accentuez "nu cred că e cazul"), iar mintea mea deja începe să lucreze la planul de eliminare a "agăţătorului". În fine, facem cunoştinţă, îmi pupă mâna :)) (ulterior mi-am dat seama că a făcut gestul ăsta doar ca să vadă dacă nu cumva port verighetă pe mâna dreaptă, pt că stânga o văzuse) şi îmi cere voie să se aşeze lângă mine. Mă întreabă ce carte citesc şi începe să vorbească despre cărţile pe care le-a citit el în ultima vreme.
El: - Şi tu, de obicei, cu ce te ocupi?
(Here we go)
Eu: - Serviciu, casă, familie (ce-o fi înţeles el din "familie" nu ştiu, dar sigur nu ceea ce am vrut io să-i sugerez).
El: - Unde locuieşti?
Eu: (iote că n-am să-ţi spun că stau fix în spate la Rin Grand Hotel, cum fac de obicei) În Vitan.
El: - Nu vrei să mergem la un suc, o cafea? E terasa x chiar aici.
Eu: - Nu, mersi, prefer să stau pe loc. Plus că, ştii, preţurile de la terasele astea de prin parcuri... hm...
Mai vorbim (de fapt, mai vorbeşte) despre câinele pe care îl are acasă, despre faptul că vrea să vândă una dintre case (nota bene!!!), despre maşina lui, despre faptul că n-a avut nicio relaţie mai lungă de câteva luni (la faza asta l-am luat, la mine relaţiile ţin cu zilele, nu cu lunile :))), despre cum îşi caută el partenere la matrimoniale şi pe reţelele de socializare (ooo, dar cât iubesc eu reţelele de socializare) etc.
În timpul ăsta, mă rugam cu cerul şi cu pământul să-mi sune şi mie telefonul. Altfel, sună de mă zăpăceşte, dar acum, când chiar aveam nevoie de un pretext să dispar din peisaj, nu suna niciunul din cele două. Dar suferindă de scenarită cronică cum mă aflu, am reuşit să trec şi peste una din cele mai penibile ore din viaţa mea şi... am intrat în scenă.
El: (remarcând că citesc o carte din colecţia "Adevărul") - Şi citeşti şi ziare, de obicei, sau numai cărţi?
Eu: - Ar fi culmea să nu citesc ziare. Chiar lucrez la un ziar.
Urmează o discuţie print vs online :))
El: - Şi vii des prin parc?
Eu: - Numai sâmbăta, că în restul săptămânii lucrez, inclusiv duminica.
El: - Şi cam cum arată programul tău?
Eu: (hai că mă apropii) - Păi, încep programul pe la 12 şi termin pe la 9 jumate - 10 (sanchi), deci pe la 11 noaptea ajung şi io acasă.
El: - E destul de aiurea. Dacă ai avea un prieten, ar fi cam greu cu întâlnirile.
Eu: (da, buey, iesact) (râd) - Noroc că nu e cazul.
El: - Ce nu e cazul?
Eu: - Păi, asta cu prietenul. Norocul meu că nu mai sunt în căutare de prieten de ceva ani.
El: - Să nu-mi spui că eşti măritată.
Eu: (yes, thanks God) - Te-ai uitat că nu port verighetă şi ai tras concluzia cum că aş fi singură? Dap, nu port verighetă (sper să nu mă întrebi de ce pt că n-aş şti ce să-ţi zic), da' sunt, totuşi, măritată.
El: - Mă gândeam că eşti singură, d-aia am intrat în vorbă cu tine. Să nu-mi spui că ai şi copii.
Eu: (oh, my God, dar cât de bine mă descurc... neaşteptat de bine; mă uit spre sticla mea de iaurt de pe bancă şi mă gândesc ce replică să-i dau) - Aaa, ai văzut sticla de... lapte şi ţi-a picat fisa că am şi copil (de unde, săracu', nici prin cap nu-i trecea să fi făcut vreo legătură între iaurtul meu şi vreun copil). Păi, uite, am băgat sticluţa lui de lapte în geantă la mine şi acum mi-am adus aminte de ea şi am scos-o că mi-era să nu se verse.
El: - Să nu-mi spui că trebuie să-ţi apară copilu' de pe undeva...
Eu: (îi puteam răspunde liniştită cu un "ba da" că oricum s-a tirat în următoarele secunde, deci nu era niciun pericol c-ar putea sta cu mine până-mi apare "copilu'", plecat, desigur, cu bunica) - Aaa, nu, el a plecat cu soacră-mea spre casă (lol, lol, lol, lol, lol).
Mai avem timp de o întrebare, un răspuns, un alt compliment. Hai că deja m-am plictisit, ştiu că sunt irezistibilă - da' îmi place să mi-o spună şi alţii (precum lui Ciutacu), am ochi frumoşi şi privire pătrunzătoare :))), da', totuşi, mă aştepta un "copil" acasă.
El: - Oare de ce nu mai poartă lumea verighetă? (lol).
Eu: - Nu ştiu, toţi cei pe care îi cunosc eu poartă (şi sper să nu te ducă mintea să mă întrebi de ce port, totuşi, două inele, dar verighetă nu).
Sigur, i-a făcut plăcere să mă cunoască, mi-a dat numărul lui de telefon, în caz de apare vreo dorinţă din partea mea de evadare din... cotidian sau ceva (ya, right).
Concluzii:
- mă încântă complimentele, pe care vi le doresc şi vouă, da', sincer, mă lipsesc de ele dacă e vorba să le obţin în urma vreunui "agaţament" prin parc sau pe stradă;
- în mai puţin de un minut am reuşit să am familia instant: un tată care lucrează unde altundeva decât în presă - că, dacă tot avem program aiurea, măcar să-l avem amândoi la fel; un copil băutor de laptele uitat la mă-sa-n poşetă; ba chiar şi o soacră care are grijă de plod când mă-sa intră în vorbă cu necunoscuţi; ceea ce nu vă doresc şi vouă - adică, puneţi mâna şi faceţi-vă familii, nu faceţi ca mine, că io m-am măritat cu independenţa, nu pot trăi fără ea, d-asta n-am chef de "cuplaje", deşi, mâine, poimâine, schimb prefixu';
- la vârsta mea, mă enervează teribil să mai fiu "agăţată" (şi nu, n-am să renunţ la a ieşi singură în parc; îmi place la nebunie să mă plimb şi e singura plăcere pe care mi-o pot face fără să scot bani din buzunar); pentru asta s-au inventat piţipoancele şi japiţele; iar faze de genu' "vreau să mă aşez la casa mea", "relaţie serioasă", "familie" mă cam lasă rece deocamdată; cum ziceam, io m-am măritat cu independenţa; şi la nevoie, io am ma famille de poche; sigur, poate peste câţiva ani, n-o să mai gândesc aşa, da' pt moment mi-e suficient ce am şi cât am.