Conştiinţa de pe urmă a bugetarului din spatele uşilor blocului operator

M-am sucit. Am zis că n-o să ajung prea curând într-un spital de stat fiindcă într-o astfel de instituţie nu-ţi este respectat dreptul de a nu fi tratat cu dosu' şi fiindcă n-am nici chef să mă duc să mă tratez de una şi să mă trezesc c-o nozocomială. La asta mai adaug şi stresul de a nu şti cu exactitate cât "se dă" la medici, asistente, infirmiere, brancardieri etc şi de a sta cu grijă dacă "or fi mulţumiţi". Ok, îmi torn cenuşă-n cap.

Ei, se întâmplă că mă luă prin surprindere urgenţa şi nu mai avusei timp să-mi mobilizez resursele financiare în scopul de a achita pe factură niscai servicii medicale private. Ce să zic? Pot să zic doar că unii/unele sunt în stare să aibă grijă de tine şi fără să-i/să le motivezi în prealabil. E adevărat că nici io nu m-am dus în spital având la mine doar replica "plătesc CAS-ul", dar am fost plăcut surprinsă să constat că unii medici nu primesc şpagă, că în sala de operaţie toată lumea care se agită în jurul tău e extrem de binevoitoare şi-ţi explică ce şi cum, deşi nu i-ai băgat mai nimic prin buzunare, sau că asistentele îţi schimbă perfuzia, îţi administrează calmante şi te pansează fără să le mituieşti (că eşti mulţumit de serviciul prestat şi că le bagi ceva în buzunar după, asta e deja altă poveste). Şi toate astea nu le fac cu un minus de 25%!!!

Dar altceva m-a amuzat - dacă mai poate fi vorba de amuzament când eşti într-o atare situaţie. Fiindcă până în momentul în care a început operaţia n-am ştiut care e al doilea medic care mă operează (!) - că primul îmi refuzase politicos banii -, am luat cu mine plicul la sala de operaţie, conştientă fiind că e posibil să n-am cum să-l plasez cui trebuie şi că s-ar putea "să se rătăcească" dacă rămâne la mine. Ei bine, plicul nu s-a rătăcit, doar ceva-ceva din conţinutul lui :). Adică, după operaţie, m-am întors cu el în rezervă, l-am văzut, dar verificarea conţinutului lui n-a fost prioritară în momentele alea. Şi, oricum, durerea pricinuită de dispariţia completă a conţinutului nu putea fi mai mare decât durerea fizică. Din fericire, n-a fost vorba de o dispariţie completă a conţinutului, ci doar de dispariţia unei bancnote amărâte de 50 de lei. Aşa încât n-am putut să nu apreciez faptul că sustrăgătorul n-a fost total lipsit de conştiinţă şi s-a gândit un pic şi la faptul că, fiind în spital, aveam nevoie de bani. Şi apoi, eram aproape şocată de faptul că personalul medical care mă avea în grijă era destul de conştiincios în relaţie cu mine - contrar ideilor mele preconcepute - încât n-am avut prea multe regrete legate de faptul că în drumul dintre sala de operaţie şi rezervă am... pierdut 50 de lei.
Ca să nu mai zic că o mână de brancardier care-ţi mângâie cu compasiune părul te face să uiţi de toate relele şi durerile :)

Interpretabilitatea jurământului lui Hipocrat

Aţi avut vreodată curiozitatea să citiţi jurământul lui Hipocrat? La mine a venit curiozitatea asta aşa, dintr-odată. Hm, interpretabil. El, jurământul. Şi în două variante. Că, deh, aia originală nu mai era în tendinţe pe la anu' 1975. Adică cine mai jura pe zei în secolu' 20?
Aşa că s-au mobilizat elveţienii şi l-au adus pe Hipocrat mai aproape de zilele noastre. Bine, s-au mobilizat şi-ai noştri, nu-i vorbă, de au tradus ce ziseră elveţienii că zise Hipocrat. E drept că un pic cam stângace, da' mai contează că "viaţa ţi-o consacri umanităţii" sau "o pui în slujba umanităţii"? E bine şi cu "consacrarea în slujba umanităţii", oricum nu-l respectă decât medicii care lucrează la privat. Ştiu, ştiu, sunt aceiaşi care lucrează şi la stat, numai că statu' n-are pe ordinea de zi motivarea de natură financiară a medicilor. Şi nici reabilitarea unor spitale care arată ca după bombardament. Şi nici achiziţionarea de aparatură modernă.
Ce mai tura-vura? Ai nevoie de serviciile medicului, de cunoştinţele şi de experienţa lui şi mai ales de atenţia lui? N-ai decât să ţi-l motivezi. Te ia de la stomac când intri într-un spital de stat? Ete, fleoşc. Confortu' îl ai acasă. Mă rog, dacă vrei musai confort, s-au inventat spitalele private. Lipseşte aparatura modernă sau instrumentarul nu e sterilizat? Eh, riscurile încep din momentul în care te naşti, iar norocul e cel mai bun medic, până la urmă.
Desigur că avem mulţi medici buni. Doar că eu nu la competenţă mă refer, ci la firea umană care se vrea motivată. Am auzit că ar fi şi medici care nu iau şpagă, care îşi dau tot interesul să te facă bine total dezinteresaţi. Şi cred că sunt. Dar oare câţi dintr-ăştia or fi mai rămas în România?

Citez din jurământ:

"Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate" (mai ales dacă mă dă la televizor). Cu conştiinţa faptului că nu pot supravieţui doar cu salariul de la stat şi cu demnitatea familistului care vrea tot ce-i mai bun pt a lui familie.

"Sănătatea pacienţilor va fi pt mine obligaţie sacră". Ei, acu', dacă instrumentarul o fi nesterilizat, nu-i vina mea, că io am doar obligaţia să-l mânuiesc corespunzător, nu să-l şi curăţ de bacterii.

"Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic". "Toate mijloacele" presupunând, cum altfel, şi mijloace financiare. Că doar nu zice explicit "toate mijloacele, mai puţin şpaga de la pacienţi".

"Colegii mei vor fi fraţii mei". Normal, pt asta s-a inventat Colegiul Medicilor. Ca să-i redea unui Ciomu dreptul de a profesa.

"Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială". Da' consideraţii financiare se pot interpune? Răspuns final: da. Recunosc că m-am întrebat dacă nu cumva "consideraţiile de stare socială" se suprapun întrucâtva "consideraţiilor financiare". Cum ar veni, medicul nu are voie să facă diferenţa între un nabab şi un badea Gheorghe atunci când le prescrie un tratament. Şi pe bune că nici n-o face dacă marchează cum trebuie badea Gheorghe.

"Voi păstra respectul deplin pt viaţa umană de la începuturile sale chiar sub ameninţare...". Şi marmota învelea ciocolata în staniol...

Medicii ca medicii, da' de asistente ce ziceţi? Cam ele fac legea prin spitale, nu? Păi au mai multe drepturi decât ăi cu facultăţi, că ele pare-mi-se nu se iau după ce grăit-a Hipocrat, ele ştiu mai bine că România e o ţară cu nevoi speciale. Şi când ai nevoie de ceva, orice, marchezi banu', şi când n-ai nevoie de nimic, tot marchezi banu' că poate are nevoie de el altu' care-i mai şmecher ca tine.
Ce să zic? Am mai bine de 3 luni de zile de când mă tratez într-o clinică privată. Nu spun ce mă doare, că nu asta contează. Şi oricum, cea mai mare durere a fost pricinuită de suma pe care a trebuit s-o dau. Două salarii de-ale mele şi încă un milion peste. Noroc că s-a putut cu rate. Mă duc însă relaxată. Nici nu simt că mă duc la medic. Miroase a odorizant - din ăla care emană când treci prin faţa lui -, nu a seruri şi nici a dezinfectant ieftin. Aştept într-o recepţie unde am reviste, televizor, pereţi viu coloraţi şi tablouri, iar când îmi vine rândul, recepţionera mă conduce în cabinet. Într-o zi, doctorul s-a scuzat de vreo 4 ori faţă de mine pt că a întârziat şi pt că m-a făcut să-l aştept. Mi-a şi explicat motivele şi m-a rugat să-l înţeleg :). Oare pacienţii lui de la Elias l-or fi auzit vreodată cerându-şi scuze faţă de ei? Nu-s mofturi, dar pun mare preţ pe confortul meu psihic. Chiar dacă pt asta fac eforturi supraomeneşti.
Şi cum spuneam - sau cum n-am apucat să spun - am citit/văzut/auzit că se întâmplă atâtea nenorociri în clinicile şi spitalele de stat, că mulţi dintre purtătorii de halate albe par mai degrabă instruiţi să se ocupe de animale decât de oameni, încât n-o să ajung prea curând acolo, decât dacă, vreodată, voi fi în incapacitate de a lua decizii şi va trebui să decidă altul pt mine. Iar dacă n-o să am bani să merg la un spital privat, probabil că o să prefer să mor.

Prietenu' meu, afepeu' 3

Din ciclul "Niciun contact cu afepeu' fără o dudă demnă de consemnat" (aici, ep. 1 şi ep. 2), vă supun atenţiei, în cele ce urmează, fotografia de mai jos, executată la AFP IMGB.



E făcută pe fugă, în mişcare şi câş. Nu de alta, da' mişunau funcţionăreii pe acolo ca într-un furnicar şi mă cam ţinea o jenă să mă surprindă în flagrant cu... camera delictă în mână. Da' ce e de văzut, bănuiesc că se vede. Dacă nu se vede, vă spun eu ce scrie pe afişul care se găseşte pe absolut toate uşile birourilor din instituţie: "În acest birou nu se primesc atenţii" :)). Eu am mai avut treburi prin instituţia cu pricina şi prin primăvară, da' pe vremea aia nu era nici urmă de aşa mesaj (sau în primăvară nu era valabil ce scrie pe afiş?!? Iar sunt rea şi insinuantă, ştiu :)))
Şi altă fază faină. Aşteptând să intru unde aveam treabă, apare gardianul şi rupe afişul de pe uşa în faţa căreia aşteptam. Şi cum sunt posesoarea unei cantităţi generoase de mâncărici la limbă, nu pot să mă abţin de la a face constatări - fie ele asertive, sau interogative - în situaţii de genu' ăsta. Aşa că mă adresez domnului: "Gata, ridicaţi embargou'? Înţeleg că de-acu' se dau şi se iau atenţii la liber!?!" Şi ca şi cum ar fi luat în serios întrebarea/remarca/nedumerirea mea, îmi şi răspunde corespunzător: "A, nu, nici vorbă, era măzgălit cu pixu' afişu' şi îl înlocuiesc. N-o să ne mai civilizăm în veci" :))
Pe drumu' de întoarcere, cugetam la sensu' noţiunii "atenţie": o fi aceeaşi chestie ca şpaga sau o fi însemnând decât un cadou nevinovat, gen o cutie de bomboane, un buchet de flori, un parfum etc? Adică, io, una, mai degrabă aş denumi "şpagă" niscai mulţi bani introduşi în plic şi aş folosi pt flori, bomboane şi alte cadouri termenul "atenţie". Cum o fi?
Nu, serios, pe vremea când lucram în învăţământ, primeam şi io bomboane, flori, creme, boscheţi - na, ca tot profu' - şi mă gândesc totuşi că ceea ce primeam erau atenţii, nu şpagă. Că dacă şi asta ar fi şpagă, atunci m-aş suspecta ca fiind şi eu unul dintre omuleţii ăia care fraudează statu' şi nu m-aş simţi tocmai confortabil. De parcă un fraudator sau un evazionist s-ar simţi în vreun fel. Poate doar de la foarte bine în sus, că doar d-aia s-a făcut fraudator/evazionist de România, şi nu de Botswana.