De meserie, român

De ceva timp, îmi pute totul. Iniţial, am dat vina pe criza economică. Mă cuprindea panica ori de câte ori îmi trecea pe lângă ureche cuvântul "restructurare".
După aia, m-am gândit că mă uit prea mult la televizor şi că dătătorii cu părerea, gen Mircea Badea, mă intoxică cu jde mii de imagini ale unei ţări care nu mai are scăpare. Am fost tentată să fac o cură de detoxifiere şi să-mi setez pe telecomandă doar Hallmark, AXN, MGM şi Cartoon Network. Însă mi-am dat seama că bieţii Mirci nu-mi bagă nicio prostie în cap, că asta e realitatea pe care o trăiesc şi că, aplicând tactica struţului, nu schimb lucrurile. O să-mi scot capul din nisip la un moment dat şi o să găsesc aceeaşi mizerie veche de 20 de ani.
În final, m-am uitat la mine şi la câte am realizat eu în 28 de ani. Şi m-a pufnit râsul. Şi apoi plânsul isteric. Păi, ce-am realizat? După nişte mulţi ani de cursuri universitare şi postuniversitare (cei mai frumoşi ani, pe care regret că i-am pierdut în felul ăsta), am ajuns... profesor. O experienţă mult prea amară.
Şi apoi mi-am schimbat domeniul de activitate. Şi oraşul. Nu şi norocul. Şi am avut destule full-time-uri şi part-time-uri. Şi am întâlnit... fenomene, că altfel nu le pot spune. Şi multă incompetenţă. Şi a dracu' de multă prostie. Şi multă aroganţă. Şi multă superioritate gratuită. Şi mult pupincurism. Şi multă desconsideraţie faţă de plebe. Şi veşnicul salariu mediu pe economie. Şi veşnica neputinţă de a avansa în lipsă de PCR (!!!). Şi frustrări. Şi cică abia după alegeri o să se arate dracu' în toată splendoarea lui neagră. Şi cred cu tărie că aşa va fi.
În atari condiţii, cum naiba să nu îmi pun întrebarea: cine mă mai angajează pe mine în caz de... necaz? Păi, dacă mă uit la sutele de CV-uri depuse pe "genialele" platforme e-jobs şi BestJobs, dacă socotesc că am fost chemată la interviuri doar de o zecime dintre angajatorii care defilau cu joburi pe site-urile sus-numite, dacă mă mai gândesc că circa un sfert dintre angajatorii pt ale căror posturi aplicasem nici măcar nu mi-au vizualizat CV-ul, aş zice că şansele de a mă angaja undeva tind spre zero (dacă nu chiar spre minus infinit:))).
Da, ştiu, pregătirea de filolog e de toată jena în zilele noastre. Dar atât m-a dus capul să fac şi nu mai pot schimba mare lucru acum.
Dar oare nu face parte din fişa postului de român să fii nemulţumit de multe, să aştepţi să se schimbe ceva în bine, să speri c-o să se schimbe ceva în bine, să te laşi amăgit de maeştrii demagogiei? Ba da, de-asta eşti român, ca să fii uşor de manipulat. La naiba cu speranţa!!! A mea e de mult moartă, formolizată, îngropată şi cu parastasele rânduite. Unde, bre, speranţă, în România?!? Speranţă că ce? Speranţă c-o să-ţi vină într-un târziu mintea la cap şi-o să te cari naibii din mocirlă.
Acu', sigur, nu mă refer la ăia ai căror părinţi sunt demnitari, sau înalţi funcţionari, sau mai ştiu io ce alţi mâncători degeaba de bani publici. Nici io n-aş pleca din România dacă tata ar fi ministru. Unde să mă duc? Să mă duc într-o ţară unde să mă bage ăia la bulău dacă omor pe cineva pe trecerea de pietoni, când pot să dau liniştit cu maşina peste cine vrea muşchiu' meu în Românica? Doar tata e demnitar şi pe mine poa' să mă doară fix la başcheţi de răposatu'. Ziceam aşa.
Dacă ar fi posibil ca relaţia mea cu viaţa de pământean să înceteze (sună cam emo, dar nu e ce pare a fi) cu acordul părţilor, mi-aş dori să fiu extraterestru. Ei, n-am de unde să ştiu cât de bine o duc extratereştrii, dar cel puţin ei n-au un TBA la conducere şi o EBA - reprezentantă a tinerei generaţii - în PE.
Şi pt că nu pot să opresc planeta şi să cobor pur şi simplu, m-am gândit să-mi reziliez contractul cu eterna şi fascinanta Românie. Acu' aştept un mail. Îl aştept de 10 zile. Un mail cu formulare prin care îmi dau acordul să fac ceva cu viaţa mea. Să plec dracului din cocină. E grea rău aşteptarea asta. Pe tasta de refresh odată scria F5. Acum nu mai scrie nimic. Scrie, în schimb, pe degetul meu. Dar nu e niciun bai dacă nu-l primesc. Până în primăvară am tot timpul. Şi nu cred să mă răzgândesc. Eu, una, am obosit să mai am toleranţă faţă de nulităţile ridicate la rang de valori.

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu, între înlăturarea nu-ştiu-cui şi autosuspendare

Înţeleg că nea Nicu (fără ghilimele, că nu e poreclă, e dăcât o prescurtare a numelui) a făcut eforturi să înlăture pe cineva sau chiar pe el însuşi. Nu mi-e clar pe cine a vrut să înlăture, dar mi-e clar că eforturile au fost ale lui, şi nu ale oponenţilor, întrucât dacă eforturile nu erau ale lui, ci ale oponenţilor, atunci înlăturarea era sigur a lui.

Aţi înţeles ceva? Pt "da", treceţi la postarea următoare, pt "nu", treceţi pe la taraba cu tabloide.

"Oamenii timpului nostru" o pun între subiect şi predicat

Adică aşa



Canal TV: Antena 2
Emisiune: "Oamenii timpului nostru"
Realizator: Delia Budeanu
Invitat: Cristian Pârvulescu
Ideea subtitrată a emisiunii: Cine deţine informaţia, deţine puterea.
Subtitrarea corectă: Cine deţine informaţia deţine puterea.
Explicaţie: Subiectiva ("Cine deţine informaţia") se comportă ca un subiect. Aplicând operaţiunea numită contragere, înlocuim subiectiva respectivă cu ce vrea muşchiul nostru. Al meu vrea să înlocuiesc cu pronumele demonstrativ "acesta". Scriem "Acesta deţine informaţia", şi nu "Acesta, deţine informaţia", nu?!? Aşa am învăţat io la şcoală, da' bag seamă că multe s-au mai schimbat şi-or să se mai schimbe.
O virgulă care face cât un 5% dintr-un salariu de antenist.

Vitantis ALL STAR DRIFT & Tuning

Cum stăteam io azi aşa frumos în casă şi ascultam scârţâitul de roţi al maşinilor tunate care se rupeau în figuri pe platforma din faţa complexului Vitantis (vai de capul şi de urechile noastre, ale locatarilor din vecinătate!!!), zic să dau o fugă până-n Carrefour ca să-mi fac cumpărăturile de uichend. Ei, nu-s io pasionată de maşini - ba chiar deloc, le consider un accesoriu inutil -, dar îmi place spectacolul. Iar ALL STAR DRIFT & Tuning a oferit spectacol din plin. N-am stat mai mult de un sfert de oră - douăj' de minute, că mai aveam şi altele de făcut, da' mi-a plăcut. Concursul (că cică e concurs) continuă şi mâine. Aşa că, dacă nu aveţi altceva mai bun de făcut în uichend, daţi o fugă până la complexul Vitantis, de lângă târgul de maşini Autovit.

Câteva poze şi-un filmuleţ de 14 secunde, că dăcât atât mă ţine memoria.

Bancul patriotului

De multă vreme am remarcat balcoanele astea două din zona Tineretului, accesorizate cu câte un steag românesc. Abia după ce am făcut poza şi am mărit-o, am văzut că e vorba, de fapt, despre o agenţie imobiliară, ai cărei patroni, probabil, dat fiind faptul că au ocupat un spaţiu la un etaj superior, şi nu la parter, au simţit nevoia să atragă într-un fel atenţia. Corect. Puteau s-o facă şi în alt mod, cred. În fine, e opţiunea fiecăruia. Doar că am şi eu o părere: dacă cei care lucrează acolo sunt la fel de patrioţi pe cât vor să dea de înţeles... mi-e milă despre ei. Din motivul următor, pe care vi-l spun sub formă de banc:
Viermele-copil o întreabă pe maică-sa:
- Mamă, noi am putea locui într-un măr?
- Da, mamă, fireşte că am putea locui într-un măr.
- Mamă, dar noi am putea locui într-o cireaşă?
- Da, mamă, am putea locui şi într-o cireaşă.
- Mamă, şi totuşi de ce locuim într-un rahat?
- Pt că asta este patria noastră şi noi suntem patrioţi.

Mai munceşte careva la Cancan?

Nu de alta, da' am senzaţia că singurii care-şi mai fac treaba pe acolo sunt paparazzii (şi... cititorii care le trimit ponturi şi poze contra unor sume frumuşele). Adică mă gândesc că ar trebui să fie careva prin redacţia aia care să dea un ochi pe pagină înainte de trimiterea în tipografie sau de agăţarea pe site. Că-ţi scapă una-alta în text, asta este, se întâmplă şi la case mari, cum ziceam cu altă ocazie, da' chiar să nu vezi într-o explicaţie foto - scrisă întotdeauna cu corp de literă distinct (!!!) - cuvintele care prisosesc, asta e ignoranţă, sau nesimţire, sau lipsă de respect faţă de cititor, sau mircea fă-te că lucrezi. Nu-i nimic, români suntem, conform principiilor următoare trăim: "Timpul trece, leafa merge", "Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim".

Cum vine asta: "... cadoul pe care i l-a făcut prezentare"??? Aaaaaaaaaa, acum am înţeles. "Prezentare" e, de fapt, cuvântul-cheie de la fotoexplicaţia următoare. Şi nu l-a văzut nimeni că a zburat unde nu trebuie? Nu? Nu. De ce să fi văzut? Doar e tabloid. Tabloidele nu se citeşte. În tabloide dăcât te uiţi la poze.

Şi timpul se dilată pe ritmuri de cancan

Din ciclul "Noi muncim, nu gândim", vă supun atenţiei o aberaţie marca "Cancan" (sună bine "marCA CAncan", nu?). Se făcea că eram în anul în care a fost ucis cantautorul Ioan Luchian Mihalea, anul 1993. Şi se mai făcea că anul 1993 era an bisect. Nu pt că februarie ar fi avut 29 de zile, conform regulei (REGULII, sic!), ci pt că luna noiembrie a avut 31 de zile. Noroc că cititorii de tabloide sunt într-un fel: mulţi vede, da' puţini pricepe.

Se întâmplă şi la case mari

Ei, acu' n-o fi "ringu'" chiar casă mare, da' Cristoiu (lui îi aparţine trăsnaia) e, fără îndoială, nume mare. Dincolo de amănunte, fireşte, singurul vinovat e corectorul (:))) care n-a sesizat că este vorba despre particula de condiţional-optativ "ai" - scrisă legat -, şi nu de particula de infinitiv "a" căreia i se alipeşte, în anumite situaţii, forma neaccentuată a pronumelui personal, aici în dativ.

A-ş (sic!) mai veni io şi cu alte explicaţii şi exemple, dar n-are sens, pt că cine trebuie să bage la cap nu dă atenţie la detalii.

Aceste cuvinte ne doare

Iaca, mă trezii şi io la spartul târgului, da' ce să fac dacă nu mi-s din Craiova, că dac-aş fi fost, aş fi dat-o io prima. E bună rău, cum se spune. E cea mai tare. E Dumnezeu. Dăcât că a fost luată de mulţi pân-a ajuns şi la mine.
Şi-au dat concursul:
http://diacritica.wordpress.com/2009/09/20/readuceti-gramatica-in-capul-adevarului/
http://moscalifar.eu/?p=13570
http://www.zoso.ro/2009/09/la-adevarul-s-a-concediat-si-corectorul.html
http://www.paginademedia.ro/2009/09/21/fault-readuce-ti-gramatica-la-adevarul-de-seara/ (Huh?!?!?!?!?!)

- cu participarea extraordinară a fotografului Erso (sau Eros?!? Nu-s pe deplin lămurită)

Citiţi voi postările linkuite, io dau doar copy-paste la două comentarii care mi s-au părut reprezentative: "E ăla de seară, adică ăla care nu produce, ci consumă!" "E în dialectul oltenesc, vericule!"

Acu' bag şi io nişte paie pe f... ăăă, asta, nişte răspunsuri la comentariile astea răutăcioase:

1. Într-adevăr, e ăla de seară, doar că ăla de seară se face de cu dimineaţă, când omu' vine direct de acasă, de la somn, adicătelea e cu mintea odihnită. Ar trebui să fie cu mintea odihnită la propriu, din păcate unii o au odihnită (da' odihnită rău) la figurat. Deci bancurile cu olteni au o bază... bine ancorată în realitate (ăsta e un clişeu, ştiu).

2. Nu e dialect, bre. E pseudoromâna (aia, ştiţi voi, în adâncuri înfundată) vorbită de vajnicii ziarişti.

Ăăă, haideţi să ne mai râdem, vreţi? Adică cum ar veni, să facem haz de necazu' ăl mare al necunoaşterii/proastei înţelegeri a limbii materne:

http://blogderomanfrustrat.blogspot.com/2009/09/c-asa-vrea-muschiul-gazetaresc.html http://blogderomanfrustrat.blogspot.com/2009/08/adevarul-despre-jurnala-nationala.html http://blogderomanfrustrat.blogspot.com/2009/05/pica-softu-bre.html
http://blogderomanfrustrat.blogspot.com/2009/04/cum-stam-cu-tirajul-lectie-gratuita-de.html

Şi mai am una pe care n-am dat-o că mi-era lene s-o mai transform în postare şi oricum e egal cu zero, da' am păstrat-o pe desktop şi acu', că veni vorba, o scot la înaintare:

P.S. Şi o "Scurtă lecţie de PR pentru ziaristul român", pe cât de drăguţă, pe atât de utilă, de la aceeaşi diacritică.

Laudă-mă gură!

Ştiţi Pasajul Unirii, ăla de a fost renovat de curând. Ce să zic, arată bine. Afişajul de la intrarea în pasaj l-aţi observat? E de mare angajament. Display-ul se schimbă de vreo 4 sau 5 ori ca să ne anunţe, printre altele:

1. unde ne aflăm

2. cine a fost "capul răutăţilor"

3. şi... încă o chestie care unora li se pare relevantă întrucât, nu-i aşa, e cam fără precedent la Românica

Inteligenţa românului stă... pe gard

Adică aici





Nu se vede prea bine despre ce este vorba? Nu face nimic. Se rezolvă cu un zoom.




Cartier Berceni, Şoseaua Olteniţei, în faţa unui bloc, miercuri, 16 septembrie.
Recunosc că, iniţial, m-am gândit la un titlu de genul "Inteligenţa bărbaţilor stă... pe gard". Dar m-am răzgândit la timp, din două motive: în primul rând, pt că oricum sunt "acuzată", cel puţin o dată pe zi, că sufăr de misandrie (lucru la care, de ceva vreme, nu mai ridic nicio obiecţie :))) şi, în al doilea rând, pt că nu am nicio certitudine că obiectu' a fost agăţat pe gard de un mascul. Autorul poate fi la fel de bine şi o femelă. Fauna din România nu e numai de genu' masculin.
Prea multe comentarii nu am de ce să fac. Regret doar, o dată în plus, faptul că respir acelaşi aer cu animalele cu două picioare.
Şi în final îmi cer mii de scuze pt scârba pe care v-am cauzat-o.

15 septembrie: debut de sezon toamnă-vară

Culori stridente, hăinuţe scurte, strâmte, epatante, frizuri cretine asezonate, pe ici, pe colo, cu una pereche ochelari de soare, cercei supradimensionaţi, poşete minuscule, limbaj colorat. Fiţe glamouroase sau glamour fiţos. A început şcoala. Esenţial e că azi aveai impresia că s-a spart conducta cu piţi. Nu că simţul meu vizual n-ar fi fost agresat şi de cocalari.
Cam asta s-a putut vedea în prima zi de şcoală pe străzi şi prin transportul în comun. Ca şi cum nu mi-ar fi ajuns toată vara să văd fetiţele în cizmuliţe albe/gri/mov de dantelă sau în pseudosandale d-alea tembele de îţi îmbracă glezna. Umblă vorba prin târg că tinerii îs împotriva uniformei. Să nuanţăm. Îs împotriva uniformei impuse de alţii, nu şi împotriva uniformei pe care şi-o impun singuri, sigur, zice-se că în deplin acord cu tendinţele.
Mi-e dor de sarafan şi de numărul matricol. Da' dor rău. Deşi număr matricol n-am purtat decât până în clasa a III-a sau a IV-a. Mai ţin minte şi acum ce număr aveam: 856 :)). Uniforma cu sarafan am mai purtat-o încă vreo trei ani după revoluţie. Mi-aduc aminte că, deşi profii ne ziseseră că avem voie să venim "în particular", mult timp am refuzat să îmbrăcăm altceva decât tradiţionala uniformă. Iar când, într-un final, micuţele ceauşiste şi-au luat inima în dinţi şi au renunţat la sarafan, au adoptat o ţinută superdecentă şi aproape aceeaşi în fiecare zi (fustă până la nivelul genunchiului şi bluză albă) şi o atitudine de nesiguranţă, trădată de întrebarea pe care i-o puneam dirigintei zilnic, fără excepţie, chiar cu riscul de a deveni agasanţi: "Putem să venim şi mâine în particular?" Deşi trecuseră vreo 3 sau 4 ani de la revoluţie, abia atunci, odată cu renunţarea la uniformă, am înţeles că se schimbase ceva.
Ce se mai strofoacă ai noştri aleşi să reformeze învăţământul. Mă întreb de ce şi pt cine. În mod sigur, pt ei, ca să mai bifeze în agendă o pseudorealizare din perioada mandatului. În niciun caz pt personajele obscure, denumite, impropriu, elevi, preocupate să-şi etaleze orice altceva în afară de cunoştinţe. Dar să nu generalizez, desigur :)).
Elevii se duc la şcoală pt că e învăţământul obligatoriu, nu pt că vor să înveţe ceva. Un lucru pe care-l faci forţat nu are cum să te atragă. Iar când e vorba să-ţi însuşeşti sute de informaţii din domenii care poate nu suscită niciun pic de interes asupra ta, să fii evaluat la astfel de discipline care nu îţi plac, nu se mai aplică principiul conform căruia pofta vine mâncând.
Eu aş desfiinţa învăţământul obligatoriu. Nici măcar ăla de patru clase n-ar mai trebui să fie obligatoriu. De ce trebuie să fie şcoala o povară? Nu, frate. Să te alfabetizezi doar dacă asta îţi doreşti cu adevărat. Mai departe, poţi aprofunda un domeniu care te atrage. Dacă nu te atrage nimic, nu-i bai, n-o să ţi se bage cultura generală cu de-a sila pe gât. N-ai ce pierde nici dacă înveţi de bunăvoie, nici dacă refuzi. În ultima situaţie, există o foarte mare probabilitate să ajungi europarlamentar sau, în cel mai rău caz, primar de sector.
Să aveţi un an încununat de succesuri, dragi elevi, şi nu vă spetiţi prea tare pt că ţara vă vrea proşti. Şi, dacă vă gândiţi mai bine, chiar şi voi vă vreţi proşti. Proşti, da' mulţi :)).

C-aşa vrea muşchiul gazetăresc

Din ciclul "Aşa vrea muşchiu' meu, aşa pun titlul", vă invit să citiţi următoarele rânduri dintr-un material apărut recent într-un ziar de largă răspândire naţională şi dacă voi găsiţi vreo urmă de legătură între intertitlu şi rândurile care îl succed, daţi-mi, vă rog, de ştire ca să-i ţin de urât lu' Mircea Badea când o defila prin faţa Palatului Victoria cu pene lipite pe fund.



Aţi citit? Bun. Deci care-i legătura între aspectul fizic, la care face referire intertitlul, şi ce spune autorul în textul de după? Păi e cam discutabilă. Io când am citit interu', m-am gândit că românii sau au început să mănânce dietetic, sau au investit în gantere, steppere, benzi de alergat, biciclete eliptice şi alte scule, sau au dat iama prin cabinetele cosmetice să se epileze/machieze/maseze/împacheteze/electrostimuleze/termosudeze, toate astea ca să arate bine.
Eliminăm din start partea cu produsele de curăţenie care n-au nicio treabă cu aspectul fizic. Mai rămâne partea cu cele două produse de îngrijire personală, deodorantul şi şamponul. Aşa cum sesizează şi autorul, e vorba de produse de îngrijire personală. Între îngrijirea personală şi aspectul fizic e oareşce diferenţă. Mică, ce-i drept. Şi totuşi e posibil, din păcate, ca una să o excludă pe cealaltă. Io vin şi vă întreb: n-aţi văzut niciodată tipi cu un corp superlucrat, domniţe superaranjate, ultraparfumate şi îmbrăcate după ultima modă, pe scurt, persoane care arată superbine, dar care put?!? A orice. Eu am cunoscut destui/destule.
Şamponul, săpunul, gelul de duş, deodorantul, parfumul te curăţă şi te parfumează, dar nu te fac să arăţi mai bine, adică nu îţi modifică în niciun fel aspectul fizic. Dacă autorului tot nu-i era străină sintagma "îngrijire personală", oare nu ar fi fost mai potrivit dacă ar fi ales drept intertitlu: "Românii, mai atenţi la îngrijirea personală"? Huh?

P.S. Aaa, ştiu, nu mergea varianta propusă de mine pt că era prea mare număru' de semne. Asta e, număru' de semne ne limitează al naibii de mult, că altfel ne descurcăm noi să reformulăm, să dăm sinonime, să... vorbim limba română, ce mai!

Retardo: piticii de pe creier nu răspund la tratament

Cât de debil poţi să fii ca să crezi că un afiş lipit undeva, oriunde - pe stâlpi, pe pomi, pe garduri, pe socluri - poate schimba percepţia, convingerea, crezul, mentalitatea celui care întâmplător trece pe-acolo şi îşi aruncă ochii asupra cuvintelor scrise? Tre' să fii bolnav. Un om întreg la minte nu se lasă influenţat de ce scrie pe un afiş, cu atât mai mult cu cât mai e şi defăimător. Românii, în marea lor majoritate, nu sunt proşti. Or fi hoţi, oportunişti, criminali, pedofili, manelişti, perverşi, da' proşti nu sunt. În general, românul e învăţat să gândească cu capul lui, nu cu al altuia. Şi atunci, de ce s-or fi strofocând unii să le bage celorlalţi în cap o idee, de cele mai multe ori fixă?
Îndrăznesc să zic că, cel mai adesea, în spatele unor astfel de gesturi stau nişte poliţe neplătite. Jenant este faptul că lipitorii ăştia de afişe - în cazul în care or fi unele şi aceleaşi persoane cu autorii afişelor - nu se sinchisesc să explice motivul pt care lucrurile stau aşa cum le prezintă ei, şi nu altfel. Oare lipitul de afişe o fi singura lor plăcere?!?



Zona Mitropoliei, duminică, 23 august

De pe BestJobs adunate. Sau misterul castravetelui de Belgia

De la o vreme tot accesez platformele de joburi în speranţa că s-o lega ceva mai acătării şi de mine. Şi cum în Rumeinia m-am lămurit de mult cum stă treaba, am dat-o pe search-urile de joburi din alte land of choice-uri. Evident că nu mi-a trecut prin cap să aplic direct pt job de manager şi nici pt unul de înalt funcţionar la PE. M-am orientat şi eu după ce mă pricep să fac: păi n-am pregătire nici de doctor, nici de asistent, că astea am văzut că se caută în draci, la calculator mă pricep atât cât să-mi verific mailul, să vorbesc pe mess, să accesez site-uri, să scriu pe blog şi să downloadez diverse - insuficient pt a aspira la statutul de subaltern al lui Gates, pt babysitting e răspunderea prea mare şi la construcţii/amenajări interioare mă pricep tot cât mă pricep şi la medicină. Aşa că... menaj? Da, asta merge. Poate agricultură? Cules de mandarine, portocale, măsline şi-alte trufandale? Şi la asta m-aş băga.

Şi tot trimiţând io CV-uri peste CV-uri pe la diverse companii de recrutare, dau de anunţul următor: "Recrutăm personal pt cules castraveţi în seră în Belgia" (io am depăşit faza de reprezentare a simbolului falic, depăşiţi-o şi voi, pls!!!). Ooo, perfect, îmi zic, nu-i greu, culegeam castraveţi în grădină la ţară, se culeg mai uşor decât strugurii. Plus că e Belgia, franceza o vorbesc binişor, n-o să-mi fie prea greu. Dau să aplic, da'-mi pică ochii pe condiţiile puse de firmă, alea de le-am înroşit io.

Doar bărbaţi?!?!?!?!?! Păi de ce doar bărbaţi? O fi vreo diferenţă radicală între castraveţii de Belgia şi cei de Rumeinia? Asistăm la vreo reinventare a castravetelui? Ceva de genu' "cucumber reloaded" (pardon, je m'excuse, concombre rechargé)? S-au schimbat datele poveştii, nu mai e "ridichea uriaşă", acum e "castravetele uriaş"? Neuronu' meu încă se zbate într-o ceaţă densă. Da' de faza cu "înălţime de la 1,80, vârsta cuprinsă între 30 şi 48 de ani" ce ziceţi? Şi totuşi, îmi scapă mie ceva?

Ei, uite un deziderat demn de blonda din mine: sper să descopăr în viaţa asta şi taina castravetelui belgian.

Între noi, talentaţii

Tânăru' Alin Fărcaş, alias Pamflezistu', mă face "talentată" şi mă pocneşte cu "Blogu' de Oro". Acu', nush cât talent real zace în mine, da' uite că de data asta am chef să-l cred pe Alin, motiv pt care îi foarte mulţumesc pt distincţie şi mă repet, executând un copy-paste după comentu' pe care l-am lăsat la el: "aprecierea îmi merge drept la suflet şi cântăreşte cu atât mai greu cu cât vine de la cineva infinit mai talentat decât mine".
Acu' vine partea cea mai grea: se presupune că io ar trebui să-i fericesc cu un "Blog de Oro" pe blogeraşii pe care-i consider merituoşi. Ei bine, n-o să nominalizez pe nimeni din blogrollu' meu şi o să şi explic de ce (nu, nu pt că urlă egoismul în mine :))).
Fiind filolog prin formaţie, cu tot cu patalama la mână, am învăţat să apreciez textele bine scrise, atât din punctul de vedere al conţinutului, cât şi din cel al folosirii corecte a limbii române. În blogrollu' meu o să găsiţi, în majoritate, doar oameni care au ceva de spus, şi nu personaje obscure care pun traficul înaintea conţinutului şi care postează de enşpe ori pe zi având drept unic scop creşterea numărului de vizitatori. Din acest motiv, blogrollu' meu nu este unul interminabil, nu conţine mai mult de 20 de bloguri, bloguri pe care le accesez zilnic, deşi unii autori postează cu o frecvenţă mai redusă.
Filologului din mine îi place la nebunie să-i citească pe cei care spun lucrurilor pe nume sau care împărtăşesc din experienţa lor de viaţă şi care musai scriu corect, coerent, cu subiect şi predicat (eventual, fără virgulă între ele:)))
http://www.alinfarcas.ro/
http://alisbobe.blogspot.com/
http://nastasecatalin.blogspot.com/
Presarul din mine (adicătelea ăla de lucrează în presă, şi totuşi nu e ziarist) urmăreşte cu înfrigurare noutăţile, analizele, dar şi luptele care se dau în interiorul sistemului
http://www.reportervirtual.ro/
http://www.paginademedia.ro/
http://www.jurnalismonline.ro/
http://cristianbotez.wordpress.com/
http://busylancer333.wordpress.com/
http://catalink-mediablog.blogspot.com/
Cât despre omul Oana Anghel, ei bine, omul vrea mai multe:
- să afle bârfele din showbiz şi să fie mai aproape de vedete
http://divedecarton.blogspot.com/
http://www.yodablog.info/
http://www.mircea-badea.ro/blog/
http://mihaibendeac.ro/
http://www.serbanhuidu.ro/
- să ştie câte puţin din toate cele care se întâmplă prin a noastră land of choice (ştiu, am făcut o fixaţie pt sintagma asta începând încă de la postarea trecută, despre Sinaia)
http://contact.romania-inedit.ro/
- să afle cum gândeşte tânăra generaţie
http://kaloo.info/
http://incasha.blogspot.com/
- să vadă cum o duc alţii care au avut curajul să-şi ia viaţa în mâini şi să dea cu flit land of choice-ului de toate zilele
http://dielda.blogspot.com/
- să se minuneze de cât de populari se dau politicienii
http://danvoiculescu.net/blog/
Ocazional, citesc şi blogurile "persoanelor interesate" care nu se află deja în blogroll. Repet, dacă există cineva în blogroll, există pt că eu consider că am ce citi la el, şi nu pt că vreau să-mi aducă vizitatori. Nu m-am împrietenit până acum cu AdSense-ul, am blog doar pt că îmi place să scriu. Nu fac link exchange-uri în mod nejustificat. Nu obişnuiesc să anunţ persoanele atunci când decid să le bag în blogroll: se află acolo pt că îmi place să le citesc, nu pt că aştept să-mi întoarcă gestul.
În concluzie, eu nu ştiu cui să dau distincţia şi, evident, nu voi alege între ei. Poate, tuturor.

No hope, no chance, no choice. Just Romania. Şi natura

Sâmbătă. Perspective sumbre. Adică plictiseală şi net. Şi curăţenie. Uneori şi parc. De data asta, însă, am zis să ies din tipare. Şi cum io sunt omul deciziilor de moment, nu mi-a trebuit prea mult să mă hotărăsc să plec din Bucureşti. Cea mai apropiată destinaţie, şi ieftină, şi ofertantă: Sinaia. Aşa că am luat primul tren de dimineaţă (bine, fie, nu era primul, era al doilea) şi la 9 jumate am fost în Sinaia. Mă rog, 9 jumate scria pe bilet, în Sinaia am fost la 10 fix, dar asta nu a fost nimic pe lângă întârzierea de care am avut baftă la întoarcere.

N-am mai văzut Sinaia de 10 ani. E neschimbată. Ici-colo a mai apărut câte un sediu de bancă. În rest, e la fel. Frumoasă. Foarte frumoasă.

M-am plimbat în lung..., apoi în lat, am vizitat Mănăstirea Sinaia, după care am apucat-o spre Peleş cu intenţia de a-l vizita şi pe el. Şi dacă n-am făcut-o a fost doar din cauza asta

Acu' chiar să dau 50 de lei pe un tur complet (asta însemnând parterul şi etajul 1; turul de 20 de lei era doar al parterului) al castelului nu m-am îndurat. Şi chiar am fost uimită de mulţimea de turişti care procedau exact ca mine, adică făceau cale întoarsă de la casa de bilete. Majoritatea celor care se încolonau la intrarea în muzeu erau străinii. Românii fie se rezumau, ca mine, la plimbarea pe terasa castelului, fie, dacă erau în grupuri de 3-4 persoane, nu intrau toţi, cei care renunţau să intre mulţumindu-se să zică: "Intraţi doar voi, eu/noi l-am mai văzut şi acum x ani".

Dar, nu-i aşa, land of choice ca a noastră nu mai are nimeni. Ce dacă nu ne dă mâna să plătim intrările la obiectivele turistice? Las' că plimbările în aer liber sunt mai benefice.

N-am plecat însă de la Peleş fără a imortaliza una, alta

Vârfurile munţilor, pierdute printre nori

Cota 1.400, pierdută printre aceiaşi nori

Poza asta n-ar fi existat dacă n-aş fi auzit discuţia purtată de un grup de turişti francezi în apropierea mea. Unul dintre ei, bănuiesc că era român pt că el era cel care le dădea celorlalţi detalii despre ce au în faţa ochilor, le-a indicat "buda" care se vede în colţul din stânga sus al pozei, zicându-le că buda a devenit un fel de element arhitectural al românilor, apare şi când e cazul, şi când nu e cazul. Probabil că avea dreptate, doar că "buda" respectivă nu e o budă, ci un post de observaţie, altfel n-ar fi avut geamuri. N-am considerat însă necesar să-i atrag atenţia, m-am amuzat doar de chestia cu "elementu' arhitectural" şi am făcut poza.

După care mi-am adus aminte că există o curte interioară a castelului cu o fântână a dorinţelor, unde cică arunci o monedă stând cu spatele spre fântână şi îţi pui o dorinţă, iar dacă moneda nimereşte în fântână şi nu pe lângă, ţi se împlineşte dorinţa. Acu' nush cât adevăr are în ea credinţa asta, că io mi-am pus dorinţe de câte ori am trecut prin Sinaia, da' degeaba că tot cu 102-ul circul, tot nemăritată şi neconsolată :)), tot fără bani de spart pe excursii la fiecare sfârşit de săptămână (era să zic şi de vilă, da' n-o mai zic şi p-asta, că măcar am casa mea PP şi mă mulţumesc cu atât). În fine, m-am dus în curtea interioară să văz cum mai stă treaba cu fântâna şi, când colo, ce găsii? Fântână închisă pe perioada crizei. Ei, nici fântânile dorinţelor nu mai sunt ce-au fost... Dac-ar exista un FMI, pardon, un FDI şi pentru fântâni... cum s-ar mai împrumuta statul de miliarde de dorinţe nerambursabile... Da' aşa... naşpa... pe criza asta nici să-ţi doreşti ceva nu se mai cade... Revin. Deci fântâna a fost acoperită de o chestie finalizată cu un felinar în vârf şi arată fix aşa

Am plecat la Pelişor. Tariful era cât de cât de bun simţ - "doar" 10 lei turul complet, adică parter şi cele două etaje. M-au şocat în schimb taxele de poze şi filmare - 30 lei, respectiv 50 lei!?! Dar să nu uităm că ne aflăm în land of choice, unde imposibilul devine posibil.

Şi am plecat. Nu ştiam exact unde, că mai aveam vreo 3 ore până la trenul de întoarcere. Pe drum, am cumpărat fructe de pădure... la ofertă :)). Adică, paharul de zmeură - 3 lei, paharul de mure - 3 lei, dacă luai un coşuleţ mai măricel cu ambele sortimente - acu' se presupune că în coşuleţul ăla nu se aflau doar un pahar cu zmeură şi unul cu mure, ci ceva mai mult din fiecare - plăteai 10 lei, plus un păhărel de mure/zmeură pe care îl primeai drept bonus. Deh, d'ale comerţului... aşa că am făcut afacerea. Şi m-am ales şi cu un coşuleţ în care o să-mi pun scoicile de le-am pescuit în concediu, la mare.

Mai aveam destul pân' la tren'. Doar că se-apucă să plouă. Da' ploaie, nu aşa. D-aia de te udă pân' la piele, cu tot cu umbrelă, iar pe stradă te iau şuvoaiele. Iar Sinaia are un sistem de canalizare că-n douăj' de minute de plouat intens erau acoperite străzile şi scările alea de te duc spre mănăstire şi spre Peleş. Aşa că am luat-o spre gară. Pân' am ajuns la gară, se opri şi ploaia. Da' am îngheţat de frig. Rău de tot. Îmi luasem io un pulover de acasă, da' aşa cu jind mă uitam la oamenii din gară pe care îi dusese capul să-şi ia geci... Şi trenul a avut juma' de ora întârziere. Din cauza lucrărilor la linia ferată de pe Valea Prahovei, nu din alt motiv, că altfel nu întârzie ele... îs mai punctuale decât TGV-urile, de obicei:)). Ei, zic, vine la 5 jumate în loc de 5, asta înseamnă că nu mai ajung la 7 în Bucureşti, ajung la 7 jumate. Tot e bine. Da' de ce m-oi fi grăbit io să ajung în Bucureşti nu ştiu. CFR-u' avea, ca de obicei, alte planuri cu mine. De exemplu, să mă debarce pe peronul din capitala frumoasei noastre land of choice la 8 jumate.

Şi nush cum se face, că aşa o companie plăcută avui în tren... pfui..., dar despre bărbaţi numai de bine. În fine, ideal ar fi fost să nu fie beat p*** şi să cadă peste mine când a vrut să deschidă uşa la compartiment să iasă afară. Şi cel puţin la fel de ideal ar fi fost dacă nu şi-ar fi aprins ţigara în compartiment, în condiţiile în care nici măcar pe culoar nu se mai fumează. Păi, io să fi fost în locu' nevesti-sii, o femeie foarte curăţică şi foarte educată, de altfel, în primu' rând că aş fi băgat divorţ după prima beţie pe care ar fi comis-o, în al doilea rând că, dacă totuşi n-aş fi băgat divorţ, în veci nu aş fi mai scos jivina în lume să mă facă de râs şi, în al treilea rând, dacă totuşi eram atât de încuiată la minte încât să suport animalu' lângă mine, i-aş fi aplicat nişte şuturi în cur de scoteam toată berea din el. Dar o land of choice avem şi noi. Se cade să nu aibă şi ea countrymenii ei?

Una peste alta, Sinaia este o destinaţie pe care o ador. Rămân cu regretul că n-am avut timp să ajung la cota 1.400 şi nici să mă dau cu telegondola, dar nu rămân lucrurile aşa. O să revin.

The wind of change sau doar o adiere de briză?

Aflu de pe blogul lui Cătălin că ar fi niscai schimbări în bine pe la Adevărul, niscai sporuri recunoscute - nu se ştie exact ce reprezintă, da' tot e bine că există. Şi mai important decât faptul că există este faptul că i-au şi fost plătite. Sigur, e musai să faci valuri, altfel nu te ia în seamă nici dracu'.
Nu ştiu dacă să mă hazardez să afirm că prezentul sună bine. Mi-ar plăcea însă ca viitorul să sune mai bine decât prezentul, că de trecut nu sunt străină nici eu şi... ştiu prea bine cum a sunat.
Mi-ar plăcea să cred, de asemenea, că experienţele oamenilor ăstora le-au deschis ochii celor care lucrează încă la A.H. Poate sunt lucruri mai greu de obţinut, dar nu imposibil. Iar lucrurile astea greu de obţinut nu sunt altceva decât drepturile alea stipulate de Codul Muncii şi prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură. DREPTURILE ANGAJATULUI.
Oare câţi şi le cunosc? Oare or fi mulţi care gândesc că mai bine nu le află ca să nu se oftice? Într-adevăr, ce nu ştii nu are cum să te afecteze.

P.S. Aproape fără nicio legătură: tocmai am recitit de curând "Coliba unchiului Tom" (din colecţia Adevărul, cum altfel?). E cu negrişori. V-o recomand ;)

Anonimului agramat

O bună perioadă de timp am moderat comentarii. Dintr-un singur motiv: mă temeam să nu supăr pe cineva într-atât de tare încât să arunce cu obscenităţi în mine. Cu criticile n-am absolut nicio problemă, le suport bine atât timp cât conţin cuvinte decente. Şi băgând io de seamă că vreo 5 luni de zile nu m-a înjurat nimeni, zic să scot moderarea. Şi n-a fost rău.
Da' i-am scăpat din vedere tocmai p-ăia cu care am o imensă, şi eternă, şi de nerezolvat problemă: agramaţii. Ce pot face dacă nu-i suport? Şi mai sunt şi fuduli pe deasupra.
Uitaţi-vă mostră de comentariu lăsat de un geniu, cum altfel decât anonim, la postarea despre indianul Fernando:


Anonim spunea...
nu este adevarat mai nimik ce scrie aiki nu stiti decat sa criticati da ei fac muzika asta ca le place dar si pt ca au nevoie de bani si daca lumea le da bani sau cumpara cd uri e pt ca merita ei si muzika lor si daca primeste cateva chesti fernando ce te deranjaza te oftici ca nu primesti tu sau doar iti place sa critici....si nu mai spune lucruri urate despre alte persoane poate nu ele sunt si esti tu nu fetele de acolo care le plac melodiile si danseaza esti sigura ca dansau pe indiana salsa????nu cumva era chiar salsa si nu stiu tu....mai gandestete....


Din motivul pe care l-aţi... citit mai sus, reintroduc moderarea. Nu de alta, da' genu' ăsta de comentarii vreau să le fac dispărute de îndată ce le primesc, nu vreau să le găzduiesc nici măcar o secundă în plus pe blogul meu. Cenzură s-o fi chemând asta, da' puţin îmi pasă. Avem dreptul să ne alegem musafirii pe care îi primim în casă. Discriminare?!? Nici vorbă. Ce, l-am pus io să nu se ducă la şcoală?


Şi, în final, un mesaj pt geniul anonim (şi pt alte genii agramate):
"Dragă geniu-le cu secs incert o să scriu pe limba ta ca să înţelegi shi tu pu-ne mâna shi învaţă să scri în limba romînă shi dupe acea poposeş-te la mine pe blog shi lasămi comentari şi tragemă de urechi dacă nuţi convine ce am scris până nu înveţi să scri corect româneshte scuteştemă de prezenţa ta paci că pe mine are cine să mă citească shi să mă comenteze shi dacă te mai prind a doua oară cu un coment desta o să aive soarta primului adică nul public mai înţeles??? hai pa, pa, pa, pa, pa". P.S.: Ei, acu' dacă şi al doilea o fi tot atât de expresiv ca primu'... o să-i dedic o altă postare ca să se mai amuze şi ai mei.

Adevărul despre... Jurnala Naţională

După ani întregi în care a oscilat între cele două sexo-genuri, masculin şi feminin, rămânând... neutru, iată că "Jurnalul Naţional" pare să se fi decis. It iz, fainăli, ă gărl. Adică a dat -ulul pe -a. Vedeţi despre ce vorbesc în print screenu' aci de faţă.

Odată cu fixarea sexo-genului, "Jurnala Naţională" pare să fi inaugurat şi o nouă tehnică de scriitură, folosită până acum doar în operele literare. Este vorba despre cunoscuta mise en abîme, doar că nu mai face referire la romanul în roman, la tabloul în tablou, la prezentarea în oglindă, ci la... articolul în articol.