24 august 2009

Retardo: piticii de pe creier nu răspund la tratament

Cât de debil poţi să fii ca să crezi că un afiş lipit undeva, oriunde - pe stâlpi, pe pomi, pe garduri, pe socluri - poate schimba percepţia, convingerea, crezul, mentalitatea celui care întâmplător trece pe-acolo şi îşi aruncă ochii asupra cuvintelor scrise? Tre' să fii bolnav. Un om întreg la minte nu se lasă influenţat de ce scrie pe un afiş, cu atât mai mult cu cât mai e şi defăimător. Românii, în marea lor majoritate, nu sunt proşti. Or fi hoţi, oportunişti, criminali, pedofili, manelişti, perverşi, da' proşti nu sunt. În general, românul e învăţat să gândească cu capul lui, nu cu al altuia. Şi atunci, de ce s-or fi strofocând unii să le bage celorlalţi în cap o idee, de cele mai multe ori fixă?
Îndrăznesc să zic că, cel mai adesea, în spatele unor astfel de gesturi stau nişte poliţe neplătite. Jenant este faptul că lipitorii ăştia de afişe - în cazul în care or fi unele şi aceleaşi persoane cu autorii afişelor - nu se sinchisesc să explice motivul pt care lucrurile stau aşa cum le prezintă ei, şi nu altfel. Oare lipitul de afişe o fi singura lor plăcere?!?



Zona Mitropoliei, duminică, 23 august

22 august 2009

De pe BestJobs adunate. Sau misterul castravetelui de Belgia

De la o vreme tot accesez platformele de joburi în speranţa că s-o lega ceva mai acătării şi de mine. Şi cum în Rumeinia m-am lămurit de mult cum stă treaba, am dat-o pe search-urile de joburi din alte land of choice-uri. Evident că nu mi-a trecut prin cap să aplic direct pt job de manager şi nici pt unul de înalt funcţionar la PE. M-am orientat şi eu după ce mă pricep să fac: păi n-am pregătire nici de doctor, nici de asistent, că astea am văzut că se caută în draci, la calculator mă pricep atât cât să-mi verific mailul, să vorbesc pe mess, să accesez site-uri, să scriu pe blog şi să downloadez diverse - insuficient pt a aspira la statutul de subaltern al lui Gates, pt babysitting e răspunderea prea mare şi la construcţii/amenajări interioare mă pricep tot cât mă pricep şi la medicină. Aşa că... menaj? Da, asta merge. Poate agricultură? Cules de mandarine, portocale, măsline şi-alte trufandale? Şi la asta m-aş băga.
Şi tot trimiţând io CV-uri peste CV-uri pe la diverse companii de recrutare, dau de anunţul următor: "Recrutăm personal pt cules castraveţi în seră în Belgia" (io am depăşit faza de reprezentare a simbolului falic, depăşiţi-o şi voi, pls!!!). Ooo, perfect, îmi zic, nu-i greu, culegeam castraveţi în grădină la ţară, se culeg mai uşor decât strugurii. Plus că e Belgia, franceza o vorbesc binişor, n-o să-mi fie prea greu. Dau să aplic, da'-mi pică ochii pe condiţiile puse de firmă, alea de le-am înroşit io.
Doar bărbaţi?!?!?!?!?! Păi de ce doar bărbaţi? O fi vreo diferenţă radicală între castraveţii de Belgia şi cei de Rumeinia? Asistăm la vreo reinventare a castravetelui? Ceva de genu' "cucumber reloaded" (pardon, je m'excuse, concombre rechargé)? S-au schimbat datele poveştii, nu mai e "ridichea uriaşă", acum e "castravetele uriaş"? Neuronu' meu încă se zbate într-o ceaţă densă. Da' de faza cu "înălţime de la 1,80, vârsta cuprinsă între 30 şi 48 de ani" ce ziceţi? Şi totuşi, îmi scapă mie ceva?
Ei, uite un deziderat demn de blonda din mine: sper să descopăr în viaţa asta şi taina castravetelui belgian.

18 august 2009

Între noi, talentaţii



Tânăru' Alin Fărcaş, alias Pamflezistu', mă face "talentată" şi mă pocneşte cu "Blogu' de Oro". Acu', nush cât talent real zace în mine, da' uite că de data asta am chef să-l cred pe Alin, motiv pt care îi foarte mulţumesc pt distincţie şi mă repet, executând un copy-paste după comentu' pe care l-am lăsat la el: "aprecierea îmi merge drept la suflet şi cântăreşte cu atât mai greu cu cât vine de la cineva infinit mai talentat decât mine".
Acu' vine partea cea mai grea: se presupune că io ar trebui să-i fericesc cu un "Blog de Oro" pe blogeraşii pe care-i consider merituoşi. Ei bine, n-o să nominalizez pe nimeni din blogrollu' meu şi o să şi explic de ce (nu, nu pt că urlă egoismul în mine :))).
Fiind filolog prin formaţie, cu tot cu patalama la mână, am învăţat să apreciez textele bine scrise, atât din punctul de vedere al conţinutului, cât şi din cel al folosirii corecte a limbii române. În blogrollu' meu o să găsiţi, în majoritate, doar oameni care au ceva de spus, şi nu personaje obscure care pun traficul înaintea conţinutului şi care postează de enşpe ori pe zi având drept unic scop creşterea numărului de vizitatori. Din acest motiv, blogrollu' meu nu este unul interminabil, nu conţine mai mult de 20 de bloguri, bloguri pe care le accesez zilnic, deşi unii autori postează cu o frecvenţă mai redusă.
Filologului din mine îi place la nebunie să-i citească pe cei care spun lucrurilor pe nume sau care împărtăşesc din experienţa lor de viaţă şi care musai scriu corect, coerent, cu subiect şi predicat (eventual, fără virgulă între ele:)))
http://www.alinfarcas.ro/
http://alisbobe.blogspot.com/
http://nastasecatalin.blogspot.com/
Presarul din mine (adicătelea ăla de lucrează în presă, şi totuşi nu e ziarist) urmăreşte cu înfrigurare noutăţile, analizele, dar şi luptele care se dau în interiorul sistemului
http://www.reportervirtual.ro/
http://www.paginademedia.ro/
http://www.jurnalismonline.ro/
http://cristianbotez.wordpress.com/
http://busylancer333.wordpress.com/
http://catalink-mediablog.blogspot.com/
Cât despre omul Oana Anghel, ei bine, omul vrea mai multe:
- să afle bârfele din showbiz şi să fie mai aproape de vedete
http://divedecarton.blogspot.com/
http://www.yodablog.info/
http://www.mircea-badea.ro/blog/
http://mihaibendeac.ro/
http://www.serbanhuidu.ro/
- să ştie câte puţin din toate cele care se întâmplă prin a noastră land of choice (ştiu, am făcut o fixaţie pt sintagma asta începând încă de la postarea trecută, despre Sinaia)
http://contact.romania-inedit.ro/
- să afle cum gândeşte tânăra generaţie
http://kaloo.info/
http://incasha.blogspot.com/
- să vadă cum o duc alţii care au avut curajul să-şi ia viaţa în mâini şi să dea cu flit land of choice-ului de toate zilele
http://dielda.blogspot.com/
- să se minuneze de cât de populari se dau politicienii
http://danvoiculescu.net/blog/
Ocazional, citesc şi blogurile "persoanelor interesate" care nu se află deja în blogroll. Repet, dacă există cineva în blogroll, există pt că eu consider că am ce citi la el, şi nu pt că vreau să-mi aducă vizitatori. Nu m-am împrietenit până acum cu AdSense-ul, am blog doar pt că îmi place să scriu. Nu fac link exchange-uri în mod nejustificat. Nu obişnuiesc să anunţ persoanele atunci când decid să le bag în blogroll: se află acolo pt că îmi place să le citesc, nu pt că aştept să-mi întoarcă gestul.
În concluzie, eu nu ştiu cui să dau distincţia şi, evident, nu voi alege între ei. Poate, tuturor.

15 august 2009

No hope, no chance, no choice. Just Romania. Şi natura

Sâmbătă. Perspective sumbre. Adică plictiseală şi net. Şi curăţenie. Uneori şi parc. De data asta, însă, am zis să ies din tipare. Şi cum io sunt omul deciziilor de moment, nu mi-a trebuit prea mult să mă hotărăsc să plec din Bucureşti. Cea mai apropiată destinaţie, şi ieftină, şi ofertantă: Sinaia. Aşa că am luat primul tren de dimineaţă (bine, fie, nu era primul, era al doilea) şi la 9 jumate am fost în Sinaia. Mă rog, 9 jumate scria pe bilet, în Sinaia am fost la 10 fix, dar asta nu a fost nimic pe lângă întârzierea de care am avut baftă la întoarcere.
N-am mai văzut Sinaia de 10 ani. E neschimbată. Ici-colo a mai apărut câte un sediu de bancă. În rest, e la fel. Frumoasă. Foarte frumoasă.
M-am plimbat în lung..., apoi în lat, am vizitat Mănăstirea Sinaia, după care am apucat-o spre Peleş cu intenţia de a-l vizita şi pe el. Şi dacă n-am făcut-o a fost doar din cauza asta


Acu' chiar să dau 50 de lei pe un tur complet (asta însemnând parterul şi etajul 1; turul de 20 de lei era doar al parterului) al castelului nu m-am îndurat. Şi chiar am fost uimită de mulţimea de turişti care procedau exact ca mine, adică făceau cale întoarsă de la casa de bilete. Majoritatea celor care se încolonau la intrarea în muzeu erau străinii. Românii fie se rezumau, ca mine, la plimbarea pe terasa castelului, fie, dacă erau în grupuri de 3-4 persoane, nu intrau toţi, cei care renunţau să intre mulţumindu-se să zică: "Intraţi doar voi, eu/noi l-am mai văzut şi acum x ani".
Dar, nu-i aşa, land of choice ca a noastră nu mai are nimeni. Ce dacă nu ne dă mâna să plătim intrările la obiectivele turistice? Las' că plimbările în aer liber sunt mai benefice.
N-am plecat însă de la Peleş fără a imortaliza una, alta


Vârfurile munţilor, pierdute printre nori

Cota 1.400, pierdută printre aceiaşi nori


Poza asta n-ar fi existat dacă n-aş fi auzit discuţia purtată de un grup de turişti francezi în apropierea mea. Unul dintre ei, bănuiesc că era român pt că el era cel care le dădea celorlalţi detalii despre ce au în faţa ochilor, le-a indicat "buda" care se vede în colţul din stânga sus al pozei, zicându-le că buda a devenit un fel de element arhitectural al românilor, apare şi când e cazul, şi când nu e cazul. Probabil că avea dreptate, doar că "buda" respectivă nu e o budă, ci un post de observaţie, altfel n-ar fi avut geamuri. N-am considerat însă necesar să-i atrag atenţia, m-am amuzat doar de chestia cu "elementu' arhitectural" şi am făcut poza.
După care mi-am adus aminte că există o curte interioară a castelului cu o fântână a dorinţelor, unde cică arunci o monedă stând cu spatele spre fântână şi îţi pui o dorinţă, iar dacă moneda nimereşte în fântână şi nu pe lângă, ţi se împlineşte dorinţa. Acu' nush cât adevăr are în ea credinţa asta, că io mi-am pus dorinţe de câte ori am trecut prin Sinaia, da' degeaba că tot cu 102-ul circul, tot nemăritată şi neconsolată :)), tot fără bani de spart pe excursii la fiecare sfârşit de săptămână (era să zic şi de vilă, da' n-o mai zic şi p-asta, că măcar am casa mea PP şi mă mulţumesc cu atât). În fine, m-am dus în curtea interioară să văz cum mai stă treaba cu fântâna şi, când colo, ce găsii? Fântână închisă pe perioada crizei. Ei, nici fântânile dorinţelor nu mai sunt ce-au fost... Dac-ar exista un FMI, pardon, un FDI şi pentru fântâni... cum s-ar mai împrumuta statul de miliarde de dorinţe nerambursabile... Da' aşa... naşpa... pe criza asta nici să-ţi doreşti ceva nu se mai cade... Revin. Deci fântâna a fost acoperită de o chestie finalizată cu un felinar în vârf şi arată fix aşa

Am plecat la Pelişor. Tariful era cât de cât de bun simţ - "doar" 10 lei turul complet, adică parter şi cele două etaje. M-au şocat în schimb taxele de poze şi filmare - 30 lei, respectiv 50 lei!?! Dar să nu uităm că ne aflăm în land of choice, unde imposibilul devine posibil.
Şi am plecat. Nu ştiam exact unde, că mai aveam vreo 3 ore până la trenul de întoarcere. Pe drum, am cumpărat fructe de pădure... la ofertă :)). Adică, paharul de zmeură - 3 lei, paharul de mure - 3 lei, dacă luai un coşuleţ mai măricel cu ambele sortimente - acu' se presupune că în coşuleţul ăla nu se aflau doar un pahar cu zmeură şi unul cu mure, ci ceva mai mult din fiecare - plăteai 10 lei, plus un păhărel de mure/zmeură pe care îl primeai drept bonus. Deh, d'ale comerţului... aşa că am făcut afacerea. Şi m-am ales şi cu un coşuleţ în care o să-mi pun scoicile de le-am pescuit în concediu, la mare.

Mai aveam destul pân' la tren'. Doar că se-apucă să plouă. Da' ploaie, nu aşa. D-aia de te udă pân' la piele, cu tot cu umbrelă, iar pe stradă te iau şuvoaiele. Iar Sinaia are un sistem de canalizare că-n douăj' de minute de plouat intens erau acoperite străzile şi scările alea de te duc spre mănăstire şi spre Peleş. Aşa că am luat-o spre gară. Pân' am ajuns la gară, se opri şi ploaia. Da' am îngheţat de frig. Rău de tot. Îmi luasem io un pulover de acasă, da' aşa cu jind mă uitam la oamenii din gară pe care îi dusese capul să-şi ia geci... Şi trenul a avut juma' de ora întârziere. Din cauza lucrărilor la linia ferată de pe Valea Prahovei, nu din alt motiv, că altfel nu întârzie ele... îs mai punctuale decât TGV-urile, de obicei:)). Ei, zic, vine la 5 jumate în loc de 5, asta înseamnă că nu mai ajung la 7 în Bucureşti, ajung la 7 jumate. Tot e bine. Da' de ce m-oi fi grăbit io să ajung în Bucureşti nu ştiu. CFR-u' avea, ca de obicei, alte planuri cu mine. De exemplu, să mă debarce pe peronul din capitala frumoasei noastre land of choice la 8 jumate.
Şi nush cum se face, că aşa o companie plăcută avui în tren... pfui..., dar despre bărbaţi numai de bine. În fine, ideal ar fi fost să nu fie beat p*** şi să cadă peste mine când a vrut să deschidă uşa la compartiment să iasă afară. Şi cel puţin la fel de ideal ar fi fost dacă nu şi-ar fi aprins ţigara în compartiment, în condiţiile în care nici măcar pe culoar nu se mai fumează. Păi, io să fi fost în locu' nevesti-sii, o femeie foarte curăţică şi foarte educată, de altfel, în primu' rând că aş fi băgat divorţ după prima beţie pe care ar fi comis-o, în al doilea rând că, dacă totuşi n-aş fi băgat divorţ, în veci nu aş fi mai scos jivina în lume să mă facă de râs şi, în al treilea rând, dacă totuşi eram atât de încuiată la minte încât să suport animalu' lângă mine, i-aş fi aplicat nişte şuturi în cur de scoteam toată berea din el. Dar o land of choice avem şi noi. Se cade să nu aibă şi ea countrymenii ei?
Una peste alta, Sinaia este o destinaţie pe care o ador. Rămân cu regretul că n-am avut timp să ajung la cota 1.400 şi nici să mă dau cu telegondola, dar nu rămân lucrurile aşa. O să revin.

11 august 2009

The wind of change sau doar o adiere de briză?

Aflu de pe blogul lui Cătălin că ar fi niscai schimbări în bine pe la Adevărul, niscai sporuri recunoscute - nu se ştie exact ce reprezintă, da' tot e bine că există. Şi mai important decât faptul că există este faptul că i-au şi fost plătite. Sigur, e musai să faci valuri, altfel nu te ia în seamă nici dracu'.
Nu ştiu dacă să mă hazardez să afirm că prezentul sună bine. Mi-ar plăcea însă ca viitorul să sune mai bine decât prezentul, că de trecut nu sunt străină nici eu şi... ştiu prea bine cum a sunat.
Mi-ar plăcea să cred, de asemenea, că experienţele oamenilor ăstora le-au deschis ochii celor care lucrează încă la A.H. Poate sunt lucruri mai greu de obţinut, dar nu imposibil. Iar lucrurile astea greu de obţinut nu sunt altceva decât drepturile alea stipulate de Codul Muncii şi prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură. DREPTURILE ANGAJATULUI.
Oare câţi şi le cunosc? Oare or fi mulţi care gândesc că mai bine nu le află ca să nu se oftice? Într-adevăr, ce nu ştii nu are cum să te afecteze.

P.S. Aproape fără nicio legătură: tocmai am recitit de curând "Coliba unchiului Tom" (din colecţia Adevărul, cum altfel?). E cu negrişori. V-o recomand ;)

09 august 2009

Anonimului agramat

O bună perioadă de timp am moderat comentarii. Dintr-un singur motiv: mă temeam să nu supăr pe cineva într-atât de tare încât să arunce cu obscenităţi în mine. Cu criticile n-am absolut nicio problemă, le suport bine atât timp cât conţin cuvinte decente. Şi băgând io de seamă că vreo 5 luni de zile nu m-a înjurat nimeni, zic să scot moderarea. Şi n-a fost rău.
Da' i-am scăpat din vedere tocmai p-ăia cu care am o imensă, şi eternă, şi de nerezolvat problemă: agramaţii. Ce pot face dacă nu-i suport? Şi mai sunt şi fuduli pe deasupra.
Uitaţi-vă mostră de comentariu lăsat de un geniu, cum altfel decât anonim, la postarea despre indianul Fernando:


Anonim spunea...
nu este adevarat mai nimik ce scrie aiki nu stiti decat sa criticati da ei fac muzika asta ca le place dar si pt ca au nevoie de bani si daca lumea le da bani sau cumpara cd uri e pt ca merita ei si muzika lor si daca primeste cateva chesti fernando ce te deranjaza te oftici ca nu primesti tu sau doar iti place sa critici....si nu mai spune lucruri urate despre alte persoane poate nu ele sunt si esti tu nu fetele de acolo care le plac melodiile si danseaza esti sigura ca dansau pe indiana salsa????nu cumva era chiar salsa si nu stiu tu....mai gandestete....


Din motivul pe care l-aţi... citit mai sus, reintroduc moderarea. Nu de alta, da' genu' ăsta de comentarii vreau să le fac dispărute de îndată ce le primesc, nu vreau să le găzduiesc nici măcar o secundă în plus pe blogul meu. Cenzură s-o fi chemând asta, da' puţin îmi pasă. Avem dreptul să ne alegem musafirii pe care îi primim în casă. Discriminare?!? Nici vorbă. Ce, l-am pus io să nu se ducă la şcoală?


Şi, în final, un mesaj pt geniul anonim (şi pt alte genii agramate):
"Dragă geniu-le cu secs incert o să scriu pe limba ta ca să înţelegi shi tu pu-ne mâna shi învaţă să scri în limba romînă shi dupe acea poposeş-te la mine pe blog shi lasămi comentari şi tragemă de urechi dacă nuţi convine ce am scris până nu înveţi să scri corect româneshte scuteştemă de prezenţa ta paci că pe mine are cine să mă citească shi să mă comenteze shi dacă te mai prind a doua oară cu un coment desta o să aive soarta primului adică nul public mai înţeles??? hai pa, pa, pa, pa, pa". P.S.: Ei, acu' dacă şi al doilea o fi tot atât de expresiv ca primu'... o să-i dedic o altă postare ca să se mai amuze şi ai mei.

04 august 2009

Adevărul despre... Jurnala Naţională


După ani întregi în care a oscilat între cele două sexo-genuri, masculin şi feminin, rămânând... neutru, iată că "Jurnalul Naţional" pare să se fi decis. It iz, fainăli, ă gărl. Adică a dat -ulul pe -a. Vedeţi despre ce vorbesc în print screenu' aci de faţă.
Odată cu fixarea sexo-genului, "Jurnala Naţională" pare să fi inaugurat şi o nouă tehnică de scriitură, folosită până acum doar în operele literare. Este vorba despre cunoscuta mise en abîme, doar că nu mai face referire la romanul în roman, la tabloul în tablou, la prezentarea în oglindă, ci la... articolul în articol.

02 august 2009

Iaurtul antiagaţament şi familia instant

Avertisment:
În urma citirii acestei postări, s-ar putea să vă schimbaţi părerea despre mine. E un risc pe care mi-l asum pt că mi se pare mult prea amuzantă păţania mea de astă-seară ca să nu v-o povestesc.

Ca în fiecare sâmbătă, îmi luai cartea în poşetă şi mă îndreptai către unul din parcurile bucureştene, unde, de obicei, îmi place să-mi pierd câteva ore pe vreo bancă, citind. Nu de alta, da' mi se cam ia după o săptămână de stat între patru pereţi (ai casei sau ai biroului).
Of course, nici n-am apucat să intru bine în parc, că-mi iese în cale un individ d-ăla de vinde reviste gratuite. Da, da, unu d-ăla de zice că e de la casa de copii şi că n-a mâncat de x zile şi că să-i dai cât te lasă inima. Iuţesc pasu', că pe mine nu mă lasă inima să le dau ăstora de au două mâini şi două picioare, da' nu s-ar duce la muncă nici de-ai naibii şi mă îndrept spre o bancă.
Abia apuc să-mi scot cartea din geantă, că apare unu care strânge bani pt nush ce persoană grav bolnavă şi care, fireşte, vrea şi el bani. Îi spun că nu am mărunt şi nici nu vreau să schimb 500.000. Evident, zice că îmi dă rest :)) şi mă întreabă cum mă cheamă. Ca să scap de el (sunt o idioată, ştiu, aşa fac mereu), îi zic că-i spun cum mă cheamă numai dacă găsesc mărunt, că altfel nu schimb 500.000. Evident, cum era de aşteptat, găsesc ceva mărunt, mă întreabă cum mă cheamă, îi zic şi dispare în secunda a doua. Dacă ăla a avut timp să scrie în două secunde, cât a mai stat pe lângă mine, cele 10 litere ale numelui meu, io îmi fac harakiri.
Dispare ăsta, apare din nou vânzătorul de reviste gratuite (mă gândeam că am fost distribuită în "Ziua cârtiţei" şi io habar nu am avut). Îi zic şi ăstuia că nu am mărunt şi că nu-i dau 500.000 pt o revistă, la care, ce credeţi că-mi zice? Că-mi dă rest!?!?! Huh?!?!? Adică, ăla care n-a mâncat de x zile are să-mi dea mie rest la 500.000?
În fine, îi zic să-şi vadă de treabă, tipu' pleacă, în timp ce eu îmi adun faţa picată pe jos şi citesc o pagină din carte. Am uitat să spun că, în dorinţa mea de a scăpa de kilogramele pe care am avut grijă să le depun în concediu, încerc să nu mai mănânc după ora 7 - 7.30 seara. Când ştiu că ora asta mă apucă în oraş, vărs conţinutul unui pahar de iaurt într-o sticlă d-aia, cu gura lată, de Nestea şi îmi bag sticla în geantă. Mi-e mult mai uşor să beau din sticlă stând pe o bancă decât să mănânc cu linguriţa dintr-un borcan stând pe aceeaşi bancă. Revin. După ce plecă vânzătorul de gratuităţi, apucai să-mi scot sticla din geantă şi s-o pun pe bancă, lângă mine.
Dar distracţia abia acum începe. Apare un al treilea. Un tip curăţel, nu dintre ăia de mai înainte. O să redau dialogul dintre mine şi el - care a durat cam o oră :)) - cu linii de dialog, iar gândurile mele o să le redau în paranteză. Jur că tot ce povestesc acum chiar mi s-a întâmplat cu doar câteva ore în urmă.
El: - Săru'mâna.
Eu: - Bună. Vrei bani? Să ştii că nu mai am. Am dat tot măruntul pe care l-am avut prin geantă.
El (vizibil jenat): - A, nu, nici vorbă, voiam să vă spun că sunteţi foarte... şi foarte... şi foarte (şi-aici urmează o serie de complimente pe care le-a mai repetat de încă patru ori pe parcursul acelei ore).
Îmi pică faţa pt a doua oară în decurs de 10 minute, mă întreb în sinea mea ce dracu' vrea ăsta de la mine - că toţi vor ceva, nu te abordează nimeni degeaba -, dar sunt în stare să adopt o atitudine defensivă, pe care mi-am păstrat-o pe tot parcursul discuţiei cu el. Îmi zice că ar vrea să ne cunoaştem :)), io-i zic că nu cred că-i cazul (accentuez "nu cred că e cazul"), iar mintea mea deja începe să lucreze la planul de eliminare a "agăţătorului". În fine, facem cunoştinţă, îmi pupă mâna :)) (ulterior mi-am dat seama că a făcut gestul ăsta doar ca să vadă dacă nu cumva port verighetă pe mâna dreaptă, pt că stânga o văzuse) şi îmi cere voie să se aşeze lângă mine. Mă întreabă ce carte citesc şi începe să vorbească despre cărţile pe care le-a citit el în ultima vreme.
El: - Şi tu, de obicei, cu ce te ocupi?
(Here we go)
Eu: - Serviciu, casă, familie (ce-o fi înţeles el din "familie" nu ştiu, dar sigur nu ceea ce am vrut io să-i sugerez).
El: - Unde locuieşti?
Eu: (iote că n-am să-ţi spun că stau fix în spate la Rin Grand Hotel, cum fac de obicei) În Vitan.
El: - Nu vrei să mergem la un suc, o cafea? E terasa x chiar aici.
Eu: - Nu, mersi, prefer să stau pe loc. Plus că, ştii, preţurile de la terasele astea de prin parcuri... hm...
Mai vorbim (de fapt, mai vorbeşte) despre câinele pe care îl are acasă, despre faptul că vrea să vândă una dintre case (nota bene!!!), despre maşina lui, despre faptul că n-a avut nicio relaţie mai lungă de câteva luni (la faza asta l-am luat, la mine relaţiile ţin cu zilele, nu cu lunile :))), despre cum îşi caută el partenere la matrimoniale şi pe reţelele de socializare (ooo, dar cât iubesc eu reţelele de socializare) etc.
În timpul ăsta, mă rugam cu cerul şi cu pământul să-mi sune şi mie telefonul. Altfel, sună de mă zăpăceşte, dar acum, când chiar aveam nevoie de un pretext să dispar din peisaj, nu suna niciunul din cele două. Dar suferindă de scenarită cronică cum mă aflu, am reuşit să trec şi peste una din cele mai penibile ore din viaţa mea şi... am intrat în scenă.
El: (remarcând că citesc o carte din colecţia "Adevărul") - Şi citeşti şi ziare, de obicei, sau numai cărţi?
Eu: - Ar fi culmea să nu citesc ziare. Chiar lucrez la un ziar.
Urmează o discuţie print vs online :))
El: - Şi vii des prin parc?
Eu: - Numai sâmbăta, că în restul săptămânii lucrez, inclusiv duminica.
El: - Şi cam cum arată programul tău?
Eu: (hai că mă apropii) - Păi, încep programul pe la 12 şi termin pe la 9 jumate - 10 (sanchi), deci pe la 11 noaptea ajung şi io acasă.
El: - E destul de aiurea. Dacă ai avea un prieten, ar fi cam greu cu întâlnirile.
Eu: (da, buey, iesact) (râd) - Noroc că nu e cazul.
El: - Ce nu e cazul?
Eu: - Păi, asta cu prietenul. Norocul meu că nu mai sunt în căutare de prieten de ceva ani.
El: - Să nu-mi spui că eşti măritată.
Eu: (yes, thanks God) - Te-ai uitat că nu port verighetă şi ai tras concluzia cum că aş fi singură? Dap, nu port verighetă (sper să nu mă întrebi de ce pt că n-aş şti ce să-ţi zic), da' sunt, totuşi, măritată.
El: - Mă gândeam că eşti singură, d-aia am intrat în vorbă cu tine. Să nu-mi spui că ai şi copii.
Eu: (oh, my God, dar cât de bine mă descurc... neaşteptat de bine; mă uit spre sticla mea de iaurt de pe bancă şi mă gândesc ce replică să-i dau) - Aaa, ai văzut sticla de... lapte şi ţi-a picat fisa că am şi copil (de unde, săracu', nici prin cap nu-i trecea să fi făcut vreo legătură între iaurtul meu şi vreun copil). Păi, uite, am băgat sticluţa lui de lapte în geantă la mine şi acum mi-am adus aminte de ea şi am scos-o că mi-era să nu se verse.
El: - Să nu-mi spui că trebuie să-ţi apară copilu' de pe undeva...
Eu: (îi puteam răspunde liniştită cu un "ba da" că oricum s-a tirat în următoarele secunde, deci nu era niciun pericol c-ar putea sta cu mine până-mi apare "copilu'", plecat, desigur, cu bunica) - Aaa, nu, el a plecat cu soacră-mea spre casă (lol, lol, lol, lol, lol).
Mai avem timp de o întrebare, un răspuns, un alt compliment. Hai că deja m-am plictisit, ştiu că sunt irezistibilă - da' îmi place să mi-o spună şi alţii (precum lui Ciutacu), am ochi frumoşi şi privire pătrunzătoare :))), da', totuşi, mă aştepta un "copil" acasă.
El: - Oare de ce nu mai poartă lumea verighetă? (lol).
Eu: - Nu ştiu, toţi cei pe care îi cunosc eu poartă (şi sper să nu te ducă mintea să mă întrebi de ce port, totuşi, două inele, dar verighetă nu).
Sigur, i-a făcut plăcere să mă cunoască, mi-a dat numărul lui de telefon, în caz de apare vreo dorinţă din partea mea de evadare din... cotidian sau ceva (ya, right).
Concluzii:
- mă încântă complimentele, pe care vi le doresc şi vouă, da', sincer, mă lipsesc de ele dacă e vorba să le obţin în urma vreunui "agaţament" prin parc sau pe stradă;
- în mai puţin de un minut am reuşit să am familia instant: un tată care lucrează unde altundeva decât în presă - că, dacă tot avem program aiurea, măcar să-l avem amândoi la fel; un copil băutor de laptele uitat la mă-sa-n poşetă; ba chiar şi o soacră care are grijă de plod când mă-sa intră în vorbă cu necunoscuţi; ceea ce nu vă doresc şi vouă - adică, puneţi mâna şi faceţi-vă familii, nu faceţi ca mine, că io m-am măritat cu independenţa, nu pot trăi fără ea, d-asta n-am chef de "cuplaje", deşi, mâine, poimâine, schimb prefixu';
- la vârsta mea, mă enervează teribil să mai fiu "agăţată" (şi nu, n-am să renunţ la a ieşi singură în parc; îmi place la nebunie să mă plimb şi e singura plăcere pe care mi-o pot face fără să scot bani din buzunar); pentru asta s-au inventat piţipoancele şi japiţele; iar faze de genu' "vreau să mă aşez la casa mea", "relaţie serioasă", "familie" mă cam lasă rece deocamdată; cum ziceam, io m-am măritat cu independenţa; şi la nevoie, io am ma famille de poche; sigur, poate peste câţiva ani, n-o să mai gândesc aşa, da' pt moment mi-e suficient ce am şi cât am.