31 ianuarie 2010

Aventuri blonde

Astăzi: prietenia dintre Bachus şi senzorul meu de gaze

Ziceam aici că am feelingu' c-o să am motive să-i dau înainte cu aventurli blonde. Şi mare dreptate avusei.
Lucrurile stau cam aşa: se ia un detector de gaze, se fixează acolo unde hotărăşte reprezentantul Distrigaz (GDF Suez, pardon) şi se apucă să ţiuie şi să beculească roşu dacă detectează scăpări de gaze, moment în care se întrerupe automat alimentarea cu gaze ca să nu sară consumatoru' casnic în atmosferă cu tot cu suprafaţa utilă posedată şi să le facă astfel un pustiu de bine şi vecinilor din dotare. După care se detectează sursa de la care provine scăparea de gaze şi, dacă pericolul este eliminat, acelaşi consumator manevrează singurel un buton de deblocare a senzorului, fie prin apăsare, fie prin tragere în afară, în funcţie de model. Booooon.
Da' ce te faci dacă, timp de aproape doi ani, nu ţi-a ţiuit nicio alarmă... senzorială şi dintr-odată se trezeşte din amorţeală, impulsionată de concentraţia prea mare de aburi bahici emanaţi de juma' de litru de vin care fierbea în legea lui pe aragaz? Păi, în principiu, încerci să vezi ce-a apucat-o. Asta după ce te depanichezi. După care stingi aragaz, deschizi geam şi faci ceva cu butonul ăla de deblocare a senzorului. Numa' că, nefiind nevoită să acţionez asupra butonului respectiv timp de doi ani, cum am mai spus, am cam uitat ce mi-a zis domnu' de la Distrigaz (GDF Suez, pardon din nou) că tre' să fac cu el, atunci când mi l-a instalat - să-l împing sau să-l trag. Prin urmare, tras fiind în afară, io l-am împins.
Aşa că azi-noapte, după ce mi-au plecat musafirii şi m-am mobilizat să spăl ce era de spălat, centrala mea se încăpăţâna să nu-mi dea apă caldă şi să beculească şi asta roşu. Ca să nu mai zic că nici căldură nu voia să-mi dea, că doar stătusem până atunci cu geamuri deschise ca să nu dorm în aromă de Bachus şi să mă duc azi la serviciu năucă de creierii capului.
M-am tot învârtit pe lângă butonul ăla de deblocare a electrovalvei, m-am tot rugat de el cu ceru' şi cu pământu', el nimic. Alternativa? SUG, bine-nţeles. Aşa că azi de dimineaţă am alertat Serviciul de Urgenţe Gaze, iar echipa de intervenţii a Distrijedefeului ăluia sau cum îi zice a ajuns în mai puţin de o oră. Şi după ce intervenientul şi-a luat notiţe într-o agendă conştiincios ca un poliţist (btw, mă amuză teribil cu câtă conştiinciozitate îşi notează poliţiştii diverse chestii în agendă, de parcă ar fi şi în stare să se folosească de datele pe care şi le notează) şi m-a întrebat dacă am simţit miros de gaz (de gaz, nu, doar de vin :))), mi-a explicat că io, de fapt, mi-am închis singură-singurică alimentarea cu gaz, întrucât senzorul nu-mi blocase electrovalva, întrucât io am dat drumul repede-repede la geam şi toţi aburii dăduseră buluc să iasă din încăpere, întrucât, pericolul fiind înlăturat, senzorul s-a gândit că nu mai e cazu' să acţioneze în consecinţă, întrucât io m-am panicat şi am început să mă joc la butoane, întrucât nu m-am jucat cum trebuie, ci, dimpotrivă, fix pe dos. Întrucât, fireşte, neuronu' nu m-ajută în astfel de situaţii.
Da' acu' îs bine, sănătoasă şi pregătită, fireşte, pt o nouă zi de muncă de duminică. Şi, mulţumesc divinităţii, am scăpat şi fără să fiu nevoită să fac vreo vizită prin eter. Da' poate-mi explică totuşi şi mie cineva de ce senzorialul ăla... gazos nu e atât de amabil încât să facă şi el o diferenţă de bun-simţ între mirosul emanat de gaze, cel emanat de alcool şi cel emanat de after shave, ca să nu mai bage în sperieţi personalităţile nevricoase şi cu naturelu' simţitor, like me.

14 ianuarie 2010

Impozitul pe cioara vopsită, impozitul mov şi altele asemenea

Primul
Nu credeţi că ar avea vreo şansă, nu? Sincer, nici io nu prea cred, da' totuşi n-ar fi o glumă prea proastă. Adică, nu mai proastă decât McTaxa, zisă şi "impozitul pe şaorma". Şi nici mai proastă decât numirea lu' Gheorghe la Finanţe (m-aş lua şi de Bittman, da' totuşi n-o fac că-mi place tipu').
Pe bune acum, la cum umblă politicienii noştri cu cioara vopsită, ar rezulta nişte impozite pe profit... oho.... Că scot ditai profitu' de pe urma gogoşilor, nu poate nimeni să conteste asta.

Al doilea
Aşa cum o desemnează înţelepciunea populară românească, movu' cică ar fi culoarea curvelor. Deci să se impoziteze prestaţia la curve, zic. Da, ştiu, încă nu e legalizată prostituţia. Da' cu ajutoru' Celui de Sus şi al EBei (aia de susţinea, printre alte lucruri vitale poporului român, legalizarea drogurilor), mă gândesc că legalizarea prostituţiei n-ar fi nicidecum o utopie. S-o facem legal, grăit-a, pe vremuri, Sebastian Bodu (şi tot despre achitarea dărilor către stat vorbea şi distinsul domn).
Acu' îmi aduc aminte că, mai în glumă, mai în serios, şi Ioan Mircea Paşcu propunea o "taxă pe fericire", adică "taxă pe sexul marital şi extramarital". Da, da, tot un viciu e şi... fericirea. Şi e fix ca la mâncare: dacă e de-acasă, e fără bani, adică neimpozitată de stat, dacă e şaorma cumpărată din oraş, e cu bani, adică cu McTaxa. La fel şi cu fericirea. Dacă e de-acasă, nu se bagă statu' în patu' tău, dacă e în deplasare - mai exact, agăţată la primul colţ - atunci naşpa. Se poate lăsa cu impozite.
Ei, acum cred că nu sunt foarte mulţi cei care apelează la... fetele străzii. Da' ăia câţi sunt să contribuie şi ei la bugetul statului, că la natalitate nu e musai. Şi nici recomandabil.
Dacă se bagă taxa asta... mov, să-i zic, or să crească tarifele. Logic, nu? Dacă or să crească tarifele, or să se împuţineze clienţii. Logic, nu? Nu deplâng io potenţialele pierderi suferite de prestatorii\oarele de astfel de servicii, da' pt cei care nu-şi vor mai permite să fie beneficiari, îmi amintesc că americanii aveau un sfat (în româneşte nici n-ar fi sunat atât de bine): "If you think the fuck is funny, fuck yourself and save your money". Parcă aşa era.

Uhhmmm, hai să mai vin un pic în ajutorul statului cu alte idei:
- impozitul pe nevoi (fiziologice, desigur; adică, dacă te-au apucat în oraş şi te gândeşti să foloseşti buda eco-publică, scoţi banu'). Şi să fie diferenţiat şi impozitu' ăsta în funcţie de treburi: mică - impozit mic, mare - impozit pe măsură. Nu zic bine?
- impozitul pe abstinenţă (de la orice); adică, mănânci şaorma - plăteşti impozit pe fast-food, nu mănânci şaorma - plăteşti impozit pt refuzul de a o mânca, refuz care înseamnă, de fapt, refuzul de a contribui la bugetul de stat; eşti... fericit - plăteşti impozit, nu vrei să... fii fericit - plăteşti impozit pt că te abţii cu rea credinţă de la a fi fericit, numa' aşa, de-al dracu', ca să nu ajuţi statu'; îţi faci nevoile în deplasare - plăteşti impozit, nu binevoieşti a ţi le face în oraş - plăteşti impozit pt că nu vrei să te pişi la comanda statului.
- impozitul pe... altfel de fericire (zis şi impozitul pe onanism); păi, frate, sex marital şi extramarital - nu, sex cu curve - nu, păi dă-o-n fericirea mă-sii de treabă, adânceşti ţara în criză; ce, credeai că prestaţia solo nu poate fi impozitată?

Oi fi ajutat statul destul pe ziua de azi sau mai trebuie? Că pe moment nu mai am nicio idee. Sigur, ca un cetăţean responsabil ce mă găsesc, nu voi avea satisfacţia misiunii îndeplinite.

Hai să trăim bine!

06 ianuarie 2010

Exodul către lumea făr' de durere, întristare şi suspin

Iertaţi-mi cinismul, dar nu pot să las ziua să treacă fără să întreb: azi chiar nu mai moare nimeni/nimic? Un om, un ziar, o speranţă... ceva. Păi, şi ce-o să facă OTV-ul diseară? Misterul cărei morţi îl va mai elucida? Va continua oare cu subiectul început aseară: "Misterul morţii actorului care i-a imitat pe Năstase şi Vadim"? Pt că e un mister, clar. Nimic altceva decât o blasfemie care nu a rămas nepedepsită. Cel puţin, eu asta am dedus în cele 10 secunde în care am zăbovit pe OTV, suficient cât să-mi dau seama care e subiectul senzaţional al serii. Forţa ocultă AH1N1 s-a abătut asupra defăimătorului de tribuni.
Dacă-i aşa, am şi eu un pont: clasa politică din România anului 2010. O imitaţie ieftină a clasei politice de altădată, cea consemnată în istorie. Nu, nu mă aştept şi nici nu vreau să dea porcina în ei, oricât de mult i-aş urî. Din partea mea, să se bucure şi pe mai departe de beneficiile forţei oculte a flamurii violet. De fapt, n-am nicio îndoială că virusul ăsta porcin suferă de boala numită "solidaritate". Păi, cum ar putea să dea iama în porci? Nici vorbă. Dă iama doar în oameni. Păcat că unii-s mult, mult prea tineri.
Îmi plăcea Toni Tecuceanu. Era talentat. Mă amuza teribil. Dar nu a spus nimeni că viaţa e dreaptă. Altfel cum ar fi putut răpune un virus un munte de om în doar câteva zile?
Moartea lui a survenit la câteva ore după cea a cântăreţei Lhasa de Sela (37 ani) şi la câteva zile după cea a actriţei Brittany Murphy (32 de ani). Cauzele au fost diferite: cancer, atac de cord. Spre ruşinea mea, nu am auzit de niciuna din ele. M-a şocat însă graba cu care şi-au încheiat socotelile cu viaţa. Fie-le ţărâna uşoară!

Şi pt că numai noi, românii, puteam începe anul în modul ăsta, rămânem tot în sfera sucombării subite. A ziarelor. Ei, impropriu spus "subit"; la cât de lungă le-a fost agonia, numai subită nu li se poate numi dispariţia. Plus că prohodul li se cântă de când a început criza să dea cu România de toţi pereţii. Dar, nu-i aşa, "Ziua" şi "Gardianul" nu sunt decât nişte nume printre alte defuncte care-au fost ("Cotidianul", "Business Standard", "Compact" - ca să mă opresc doar asupra titlurilor centrale) şi care vor mai urma.
Cât despre oamenii rămaşi fără locuri de muncă, ce să zic? Dumnezeu cu mila. Măcar de s-ar simţi mai bine piaţa forţei de muncă din afară, să ne susţină şi pe noi ăştia care, vorba cântecului, "nu ne-am născut în locul potrivit". Bine, eu oricum sunt de părere că nici coordonata temporală nu ne-a fost prea favorabilă. Personal, tind să cred că m-aş fi simţit mai bine dacă m-aş fi născut nu în anii '80, ci undeva pe la 1800, 1900. În niciun caz în viitor.
Revenind la dispariţii, apariţii şi alte fenomene fireşti într-o ţară care-o ţine tot într-o criză, am convingerea că cei mai buni vor supravieţui. Uitaţi-vă numai cum înfloresc "Click", "Libertatea" şi "Cancan". Şi nici măcar n-au nevoie de inserturi.

Nu-mi place să constat asta, dar anul 2010 pare să-şi râdă de noi. Şi e abia la început.

PS: La mulţi ani! Ar fi trebuit s-o spun la început, dar nu mi s-a părut c-ar da prea bine imediat după titlul referitor la "lumea făr' de durere, întristare şi suspin".