29 ianuarie 2009

Ce-i mai preocupa pe romani

Discutie, azi, in 102, intre doua doamne care nu se cunosteau. Discutia a inceput cam prin fata hotelului Rin Grand si s-a terminat pana sa ajunga autobuzul in fata la Carrefour. Doamna mai tanara ii zice fiica-sii: "Uite, aici s-a filmat telenovela cu tiganii." Doamna mai in varsta intra si ea in vorba: "Da, da. Asa-i ca aici?" Tanara: "Va uitati la film?" Batrana: "Pai da ce sa facem altceva? Afara e urat, n-ai unde iesi, stai si te uiti la televizor." Tanara: "Asa e. Decat sa te uiti la Magda..." Batrana: "Lasa ca si Magda e buna. Magda ce are? Ce, te mananca Magda?" Tanara: "Nu, da' prea..." Batrana: "Niciun prea. Apare si ea la televizor, scoate si ea un ban." Tanara: "Da, da' prea..." Batrana: "Lasa ca nici rusu' n-are vreun Dumnezeu." Tanara: "Nu stie nimeni ce-a fost intre ei." Io am coborat, da' mi-a ramas gandul la discutia celor doua femei. Uite cu ce se mai amagesc romanii.

Conditia umana intre pasiune si sacrificiu

Muncim ca animalele puse la jug si uitam ca suntem oameni. Acceptam umilinte pt ca vrem sa ne pastram locul de munca sau pt ca avem un venit frumusel. Rareori, pt ca ne place cu adevarat ceea ce facem. Ne transformam in roboti, uitam sa mancam, sa bem, sa iubim, sa ne distram, sa ne plimbam si singurul combustibil unanim acceptat este banul. Nu mai avem timp de nimic si de nimeni. Nici macar de noi. In ziua de salariu suntem cei mai fericiti. E o senzatie de moment; ulterior incepem sa impartim banii in stanga si-n dreapta: intretinere, facturi, rate, benzina/abonament RATB si vicii. Unora le mai raman, altora nu. Iar astia din urma sunt cei mai multi. Eu, una, castig prost. Intotdeauna am castigat prost. Nu am avut un job care sa ma satisfaca dpdv salarial. De fapt, joburile de pana acum nu mi-au adus niciun fel de bucurie. Ba nu, mint. A fost o perioada de vreo patru luni in care am fost redactor. Luam doi lei, dar nu conta. Eu, o biata provinciala, ma simteam fericita numai pt simplul fapt ca imi aparea numele de cateva ori pe saptamana in ziarul Gandul. Ca sa fiu redactor, am renuntat la multe lucruri, printre care si la bani. Era vorba de un transfer intre departamente, incadrarea nu era aceeasi, dar eu am acceptat sa ma transfer cu aceeasi incadrare, in conditiile in care ca redactor as fi castigat vreo cateva milioane bune in plus. Pt mine a contat doar ca am avut posibilitatea sa semnez in cotidianul sus-numit. Si nu, nu mi-au stat in cale 5 sau 6 milioane. Desi erau niste bani. Dorinta implinita nu are pret. Insa n-a fost sa fie. Sau poate am fost eu prea orgolioasa. Cert este ca dupa perioada aceea de multumire sufleteasca, a trebuit s-o iau de la capat. Si am luat-o. Alt loc de munca, alte nemultumiri. Recunosc, am avut o strangere de inima. Una mica. Stiam ca sunt omul care cad si ma ridic in cel mai firesc mod cu putinta. Azi stau si ma gandesc daca intr-adevar este asa. Incep sa ma indoiesc ca mai am puterea sa o iau de la capat. De fapt, nici macar nu sunt asa de sigura ca mai vreau sa o iau de la capat. De fapt, nu stiu ce m-ar mai multumi in momentul de fata. De fapt, nici macar nu stiu ce vreau. E cam aiurea sa realizezi lucrul asta. Acum trec printr-o depresie. Nu stiu exact care sunt simptomele, dar imi vine sa plang din orice. Ma gandesc la cat de mult noroc au unii care poate nu-l merita si-mi dau lacrimile. Ma gandesc ca niciun job nu mai e sigur in ziua de azi si plang de-a binelea. Asta trebuie sa fie: o depresie. Am avut vreo patru-cinci luni de munca sustinuta (trei joburi), cand pierdeam complet notiunea timpului, insa aveam satisfactia unor venituri suplimentare. Ce faceam cu banii? Nu, nu ma distram, ca n-as fi mai avut cand sa muncesc ca sa-i castig. Pur si simplu plateam rate. Eram obosita, dar nemaipomenit de multumita. Dar asta n-a tinut decat cateva luni. Am regretat foarte, foarte mult pt ca nu mi-au picat niciodata banii din cer. Fiecare leu pe care l-am castigat a fost muncit. De vreo cateva luni muncesc mai putin, castig mai putin, dar vai de nervii mei. Sunt obosita, frustrata si nu-i inteleg pe oameni. Nu inteleg de ce noi, oamenii, trebuie sa ne certam in fiecare zi, de ce nu ne putem intelege. Poate ca ratiunea, insusirea prin care omul ii este superior animalului, ne ajuta, dar este, in acelasi timp, si o piedica in calea bunei intelegeri. Putem gandi, putem judeca, putem analiza, dar sunt momente in care facem ce fac animalele. Ele nu pot vorbi si se iau la tranta. Noi vorbim si ne luam la tranta prin cuvinte, prin vorbe grele. Sunt dezamagita de oameni si n-am sa incetez sa o spun. Mi-as fi dorit sa ma nasc pe la 1800-1900. Viata nu era asa de complicata, timpul nu era dusmanul omului, iar oamenii erau simpli si nu erau manageri. Stiu asta din povestile bunicilor, din documentarele de la tv sau de prin carti. Azi imi dau seama ca sclavia inca nu a disparut. A disparut doar cuvantul care o denumeste sau, mai bine zis, se foloseste mult, mult mai putin. Dar starea de fapt nu a disparut. E aici, dar sub o alta denumire. Acum nu mai esti "sclav pe plantatie", acum "lucrezi la patron". Diferenta o face, evident, banul. Tradus prin salariu. Insa gandirea asa-zis corporatista nu exista. Sau, daca exista, e neschimbata. Azi, stapan=patron si sclav=angajat. Iar plantatia este o companie cu tehnica de ultima generatie si odorizante la veceuri, populata de roboti. Lipseste OMUL. Insa, in naivitatea mea, inca mai cred ca lucrurile frumoase se intampla atunci cand te astepti mai putin.

27 ianuarie 2009

Preambul la bloggareala

Nush ce m-a apucat mai degraba: dorinta de a intra in randul lumii (al lumii bloggerilor, fireste), nevoia de a-mi varsa amarul, recte frustrarile, in public sau dorinta de a-mi face cunoscut pseudotalentul literar, neremarcat pana acum nici macar de mama. Sau poate toate trei la un loc? Si cum is atat de ahtiata dupa internet incat nu-mi imaginez viata fara el, zic hai sa trec si io de la haifaiv si netlog la o treapta superioara a navigarii, asa ca am marcat si-un blog la CV. Usor de zis, ceva mai greu de facut. De facut, il fac, nu-i bai, da' despre ce sa fie? Sa fie, sa fie, sa fie...... sa fie un blog literar. Nu-s io Veronica Micle sau Hortensia Papadat-Bengescu, nici macar Otilia Cazimir ca sa "ma produc" pt copii, da' acolo doua versuri cu rima alba si ceva elemente de prozodie respectate oi fi in stare sa scriu. Sau mai bine proza. Da, e mai usor. Atat doar ca muza e plecata in sat cu doru' si cu toate astea io am chef sa-mi fac de cap prin spatiul virtual. Pai sa-mi fac, nu ma opreste nimeni, doar ca tre' sa am si cu ce. Asa ca m-am hotarat sa scriu despre ce ma doare pe mine cel mai mult de ceva vreme incoace, adica de vreo cativa ani de cand am dat piept cu greutatile vietii. Pai ce ma doare? Ma dor multe. Sau mai bine zis, cam toate. Deci ma dor toate, deci nu-mi convine nimic, deci sunt foarte nemultumita, deci care n-am avut noroc, deci sunt frustrata. Asta e. Frustrata, frustrata, frustrata. Am gasit. Nu e de bine, da' e de scris. Cat de curand.