28 martie 2009

Cu barbatie, despre limba romana


Aproape sase randuri si doar doua fraze. Este o stire. Dincolo de faptul ca e amuzanta, stirea e pliiiiina de greseli. Eu am subliniat doar doua mai evidente: "l-a" acolo unde ar fi trebuit sa fie "la" si o cacofonie de toata frumusetea - "inca cateva". Asupra numelui localitatii Dortmund (si nu Dormund) nu insist, ca oricum multi vad, putini pricep. Prima fraza insa sufera de ceea ce lingvistii numesc anacolut. Adica "fraza incepe într-un mod care sugerează o anumită finalizare şi continuă printr-o schimbare bruscă a construcţiei logice" (conform wikipedia). Cu alte cuvinte, subiectul gramatical este Sebastian Kehl, doar ca pana la sfarsitul frazei autorul se hotaraste sa accentueze "sortul", motiv pt care transforma "sortul" in subiect. Mai departe. In romana, complementele directe exprimate prin pronume sunt nitel cam obligatorii in cazul in care se doreste o exprimare corecta: "el expunandu-si inca cateva secunde, pana si-a aranjat-o in fata camerelor". Pai, draga domnule redactor, daca tot si-a "aranjat-o", de ce n-a facut-o "expunandu-si-o", unde "o", fireste, este... este... este... complementul direct.



Virgula, batu-o-ar vina!


Nu ma hazardez sa mai zic ceva de (in)cultura unuia si a altuia, ca iar imi sar in cap unii mai frustrati decat mine da' care nu si-ar recunoaste in ruptu' capului frustrarile. Ma limitez la a semnala doar o virgula nevinovata intre subiect si predicat, comisa intr-unul dintre tabloide (nu spun care). Si o sa arunc vina de data asta pe cei de la web care, din cate stiu eu, mai culeg unele titluri. Poate ma insel.

25 martie 2009

"As vrea sa ne cunoastem"

Azi primesc un telefon pe numarul de vodafone pe care il cunoaste foarte putina lume. "In legatura cu anuntul din ziar va deranjez." Caut sa-mi amintesc daca am dat eu recent vreun anunt in ziar, nu de alta, da' la cat am fost de bulversata in ultima vreme, ar fi fost posibil sa nu-mi aduc aminte pe moment chestiunea asta. Dupa cautari indelungate in minte, ma hotarasc sa-i spun tipului ca in mod sigur este vorba de o confuzie. "Pai eu as fi vrut sa ne vedem." "Ok, da' nu stiu cu cine vorbesc." "In legatura cu anuntul, v-am zis." "Care anunt?" "Pai nu ati dat dumneavoastra anuntul de la matrimoniale?" Pan-aici. "Matrimoniale? Eu? Nu, nu este cazul. In niciun caz la matrimoniale. Cine? Eu, la matrimoniale? Nu, nu, chiar nu este cazul." Tipul insista: "Bine, da' as vrea totusi sa ne vedem." "Pai nu se poate, chiar nu e cazul." "Da' nu sunteti singura?" Omg. Imi trece prin minte ca ar putea fi o farsa. "Nu, nu sunt singura (ei, pe dracu'; oi fi singura, da' n-am ajuns in asa hal de disperare sa ma combin prin matrimoniale). Plus ca asta a fost un numar de serviciu, cine stie al cui o fi fost inainte? Da' in niciun caz nu e vorba despre mine." In proportie de 70% tind sa cred ca cineva mi-a facut o gluma proasta. Restul de 30% cred ca e posibil ca tipu' sa fi format totusi gresit numarul.

De ziua mea

Ziua mea de nastere a trecut ca oricare alta. N-am mers la munca, ceea ce inseamna ca am avut timp de facut curat prin casa. Am mai avut timp de scris pe blog, de stat pe mess, de platit facturi si de primit mesaje de "la multi ani". Spre marea mea bucurie, anul asta, dupa foarte, foarte multi ani, nimeni nu mi-a mai pus intrebarea aia stupida: "Cum te simti la X ani?" Intotdeauna ma straduiam sa dau un raspuns politicos. Cu toate astea, desi raspunsul varia de la an la an, nu putea fi decat in aceeasi masura de stupid: "Mai batrana"/"Mai matura"/"Mai inteleapta". Sa fim seriosi: ziua de nastere e o zi ca oricare alta, cu mica diferenta ca esti bagat in seama mai mult decat in restul anului si unii mai primesc si flori (ceea ce nu e cazul meu). In rest, nu se intampla nimic spectaculos: nu apare pestisorul de aur ca sa-mi indeplineasca trei dorinte, nu ma transform in cel mai bogat sau cel mai destept om de pe planeta, nu-mi cad bani din cer. Ba, chiar am reusit sa-mi fac nervi la banca. Toate lucrurile isi urmeaza cursul firesc, ca intr-o zi obisnuita. In weekend o sa-mi cumpar flori.

24 martie 2009

Sunt nervoasa

Ma enerveaza sa nu fiu lasata sa cobor din orice mijloc de transport de catre cei care urca; ma enerveaza sa fiu intrebata de vanzatori ce doresc, inainte de a apuca sa arunc o privire generala; ma enerveaza cand vanzatorii nu au marunt ca sa-mi dea restul si trebuie sa ma duc eu sa schimb; ma enerveaza sa vad functionarele purtand discutii personale la telefon, in timp ce in fata lor asteapta clienti; ma enerveaza cei care ma abordeaza pe strada cu diferite promotii sau cu sondaje; ma enerveaza ca in tara asta nimic nu merge, iar conducatorii nostri pretind ca asa trebuie sa fie si ca e bine cum zic ei, si nu cum zic altii sau cum a fost pe vremea alora de dinaintea lor. Sunt plina de nervi.

23 martie 2009

Gunoierii. Am avut un soc...

, cand mi-am dat seama ca nu le sunt cu nimic superioara "operatorilor ecologici" (gunoierilor, mai pe romaneste). Ce relevanta ar putea avea studiile mele, daca oricum jobul meu se reduce la a curata gunoaiele de pe urma unuia si a altuia, fie ele chiar gunoaie de limba? Ce relevanta ar putea avea cunostintele pe care le-am dobandit pe parcursul multor ani de facultate, daca oricum in meseria pe care o practic sunt necesare doar studiile medii? Sigur, a fost alegerea mea sa fac o meserie care nu-mi poate aduce decat plafonarea. Tindeam spre altceva cand m-am apucat de corectura. Tindeam sa devin redactor. Si am devenit, doar ca am ramas mult prea dezgustata de manariile la care am fost martora. Nu, nu sunt omul care se face ca nu vede. Oricat de mult mi-ar fi placut sa scriu si oricat de mult mi-ar fi placut sa-mi vad numele intr-un cotidian quality, nu am putut face compromisuri la nesfarsit. Cand am hotarat ca nu mai pot, am fost nevoita sa o iau de la capat: am inceput cu corectura, am continuat, cateva luni doar, cu partea de redactare si m-am reintors la corectura. Dupa doi ani si ceva de presa, am decis ca nu e de mine. Nu pot sa fiu toata viata martora unor lucruri murdare. Si inca am vazut prea putine, dar destule cat sa-mi dau seama ca nu pot continua la nesfarsit asa.
Experienta mediatica in ansamblul ei a avut si aspecte placute. Am cunoscut o gramada de persoane publice, pe care altfel nu le-as fi vazut decat la televizor. Sa zicem ca asta a fost un castig. Din pacate am cunoscut prea putini Oameni, cu la fel de putine valori. De fapt, stand stramb si judecand drept, nici eu nu am prea multe valori, altfel nu as fi acceptat sa practic o meserie care nu-mi aduce nicio satisfactie, nu ma ajuta sa progresez si, mai mult decat atat, nu impune niciun pic de respect. O sa dureze poate ceva timp pana o sa gasesc un job intr-un alt domeniu. Da' stiti ce? O sa supravietuiesc. Si stiti cum? O sa-mi amintesc in fiecare clipa ca prefer sa fiu un gunoier demn decat un sef fara niciun Dumnezeu, ca prefer sa am infinit mai putini bani in buzunar decat sa port povara problemelor subalternilor mei. Sigur, povara pe care o pot purta doar Oamenii. Doar ca de ceva vreme incoace mi se confirma, iar si iar, ca lipsa de omenie a devenit conditia sine qua non a ungerii intr-o functie de conducere. Presimt ca n-o sa fiu coplesita de prea multe regrete.

21 martie 2009

Mi-am suparat vizitatorii

Tocmai cand ma bucuram si eu mai tare ca mi-a crescut numarul de vizualizari ale blogului, ma trezesc cu doua comenturi unde sunt trasa bine de urechi de un "anonim", din cauza ca am "corectat-o" pe dna Simona Ionescu de la "Click!". Dna Ionescu si-a manifestat bucuria fata de ocuparea locului I la vanzari de catre tabloidul "Click!" printr-o postare intitulata "Click! a batut Libertatea la vanzari", numai ca un "t" naravas n-a vrut in ruptul capului sa intre la "batut", astfel ca prima forma a titlului a fost de-a dreptul amuzanta: "Click! a baut Libertatea la vanzari", iar eu am profitat de noul sens al cuvantului si al frazei ca sa mai marchez o postare la blogul meu. Nu as fi mai gasit la fel de amuzant titlul daca litera era sarita din alt cuvant (ex: "Clik a batut Libertatea" sau "Click! a batut Librtatea" sau "Click! a batut Libertatea la vanzri"), insa atat timp cat prin "mancatul" sau, dimpotriva, adaugarea unei litere la un cuvant rezulta schimbarea sensului atat al cuvantului respectiv, cat si al frazei, una ca mine care se ocupa de ceva timp cu corectura de ziare nu poate trece indiferenta pe langa. Pe aceasta cale, va rog sa ma anuntati pe privat sau chiar printr-un comentariu public (pt ca oricum le moderez si, daca doriti, nu-l mai public ulterior) daca postarile mele va lezeaza in vreun fel, iar eu promit sa le modific sau sa le sterg in cazul in care, in urma modificarii, textul si-ar putea pierde esenta. Fac pt a treia oara precizarea (pt ca de doua ori m-am referit la acest lucru in comentarii) ca vanez gafe de limba, si nu persoane. Va multumesc.

20 martie 2009

And the winner is... Click!


Dupa lupte seculare care au durat... pret de mai putin de un mandat de manager, Click! cica ar fi ajuns pe locu' 1 la vanzari. Felicitari, ce sa zic? Da' nu d-asta zabovii asupra vestii, ca nu le am io p-astea cu audiente, tiraje, vanzari, traficuri, market share-uri, cote de piata, minute de aur, etc. Pe mine m-a facut mama corector. Corector carcotitor. Drept care, luati d-acilea poza urmatoare. Nu sariti cu gura! Stiu, toti gresim, da' asta nu inseamna ca io n-o sa mai stau la panda si n-o sa mai vanez bombe. Totusi, am niste dileme: 1. au baut sau n-au baut pana la urma, ca inteleg ca motive ar fi fost? 2. Click! a baut libertatea cui?!? 3. Cam cand sa ne-asteptam sa o manance cu fulgi cu tot? Anyway, imi cer scuze pt calitatea pozei, da' nu m-a dus capu' sa retin altcumva in memoria PC-ului pagina cu pricina decat facand o poza monitorului din dotare. Iar link la blogul respectiv n-are rost sa dau ca oricum "bautu'" va fi corectat cu prima ocazie.

14 martie 2009

Pas in doi pe marginea prapastiei

NOTA: Nu voi ataca oameni, ci doar comportamente; nu voi fi agresiva, ci doar critica

Anul trecut, cam pe vremea asta, ma pregateam sa fac un pas gresit. Aveam sa parasesc un loc de munca indreptandu-ma plina de speranta catre un altul. De fapt, nu stiu daca eram intr-adevar plina de speranta. Cat de naiv poti sa fii sa-ti faci sperante legate de un job de corector de ziar, oricat de quality ar fi el, ziaru'? Eram totusi dezamagita de fostul loc de munca si simteam nevoia de o schimbare. Am trecut pragul redactiei respective si mi-a placut: un open space, cu multe, multe calculatoare, cu multi, multi omuleti care pareau sa-si faca meseria cu multa, multa patima, un spatiu modern, unde tehnologia parea sa fie la ea acasa, un spatiu transparent (ce paradox!), cu multa sticla, cu multe "acvarii", ceea ce nu-mi displacea absolut deloc. Cuvantul de ordine era "mult". Mult din toate. Doar ca pana la urma tocmai acest "mult" m-a facut sa cedez. M-a impresionat primirea pe care colegii o faceau noilor-veniti, chiar si scrisoarea care mi-a fost inmanata la hr, in care eram instiintata ca firmei ii "face placere sa imi propuna postul de..." si ca are "convingerea ca voi fi un excelent membru al echipei".
M-am simtit cu mult mai bine dupa ce mi-am facut gashca. Eram gashca noilor-venite. Nu mai eram redactor (parasisem, practic, un post de redactor, conform ultimei incadrari din cartea de munca, in favoarea unui post de corector; oare se putea sa fac o miscare mai proasta?), eram un simplu corector, dar ma simteam bine si ma duceam cu drag la serviciu. Dar cum o minune nu tine decat trei zile, si la noi a durat tot trei... Luni, ce-i drept. Intre timp, "multul" a devenit "si mai mult". Dupa trei luni, am inceput sa inteleg ce inseamna cu adevarat "mult". Mult de lucru. Nu incepusem inca sa ne plangem. Ne descurcam si eram in regula. Dupa alte trei - patru luni, am cunoscut "si mai multul". Doar ca "multul" asta se referea exclusiv la volumul de munca, nu la salarii care, in aceste conditii, nu mai erau direct proportionale cu volumul de munca, nu la suplimentarea fortei de munca, suplimentare de care departamentul nostru chiar avea nevoie, caci macar un singur om in plus sa fi avut, si ne-ar fi ajutat foarte mult. Sa mai zic ca de multe ori corectura era sarita cand se anunta faptul ca se mareste numarul de pagini la nush ce supliment sau mai iese nush ce supliment si ca de cateva ori ne-am autosesizat ca sunt mai multe pagini de corectat decat pana in acel moment? Sigur, autosesizarea era fix egala cu zero, oricum aveam parte de aceeasi "atentie" si pe mai departe si cu urmatoarea ocazie faza se repeta. Cum ne puteam gandi noi ca o sa beneficiem vreodata de un om in plus, cand ni se transmitea constant ca nu e nevoie de noi, ca ziarul iese si fara corectori, ca oricum cuiva ii placea sa creada ca redactorii sunt destul de competenti incat sa fie in stare sa scrie corect? In conditiile astea, fie ne multumeam cu ce aveam, fie eram libere sa plecam unde vedeam cu ochii. Lesne de inteles ca cedam nervos.
Pana la sfarsitul anului 2008 au mai parasit "corabia" inca cinci oameni din departament. Pana in acel moment, noua oameni au demisionat in decurs de noua luni. Sigur, n-am mai pus-o la socoteala pe colega care a fost nevoita sa-si petreaca anul in spital, desi facuse sesizari in cateva randuri asupra conditiilor in care ne desfasuram activitatea: curent, curent, curent, foarte mult curent. Asa ca dupa aproape un an de spitalizare, cu actele de pensionare pe aproape, s-a adaugat la numaratoarea noastra si a zecea colega. Doar nu credeti ca si-a pus careva vreun semn de intrebare legat de faptul ca in noua luni au plecat zece oameni de la corectura. Doar noi, cei care ramaseseram si care mai aveam inca puterea sa ne amuzam ca redactorii in care cineva avea atat de multa incredere nu sunt in stare sa faca diferenta dintre tuberoza si tuberculoza.
Si cum aproape la fiecare luna venea cate o persoana noua in departament (nu, nu se suplimentase numaru' de corectori, pur si simplu pleca unu' venea altu'), nu aveam timp sa ne consolidam ca echipa. Lucrul asta ni se reprosa. "Nu sunteti o echipa, nu stiti sa fiti o echipa, nu sunteti in stare sa fiti o echipa." Dupa unii, asta ar fi fost motivul pt care nu mai faceam fata volumului de munca - nu eram capabile sa lucram in echipa, ba chiar ne puneam bete in roate una celeilalte. Asta era doar parerea unora. Nu a noastra, a corectorilor. Si cum ar fi putut sa gandeasca cineva ca ne puneam bete in roate una celeilalte, cand, dimpotriva, saream in apararea cui avea nevoie chiar si daca ar fi fost sa ne luam de gat cu sefii? E adevarat ca nu toate aveau curajul sa se puna rau cu sefii, mai ales cand nu erau direct implicate, dar referindu-ma strict la mine, eu am avut curajul (sau poate nebunia, inconstienta, ratacirea?!?) sa ripostez si sa iau apararea unei colege, repet, a unei colege, nu a unei prietene, atunci cand am considerat ca i s-a facut o nedreptate. "Nu stiti cu cine va puneti", cam asta auzeam dupa ce, sustinandu-ne cauza, aveam discutii in contradictoriu cu vreun sef. Daca termenul "mult" nu se rostea, ci doar se vedea, cuvantul "echipa" era pronuntat cu mandrie si trait cu intensitate maxima la nivel inalt. Nu ca ar fi ajuns careva dintre noi sa vada cum se manifesta intensitatea maxima la nivel inalt, doar ca, din cand in cand, ni se aducea aminte via intranet ca trebuie sa intelegem ca suntem o echipa si sa actionam in consecinta.
Dar cum ar fi putut corectorii sa faca echipa cu restul angajatilor cand nu eram egali in drepturi? Si cum sa fi fost egali in drepturi, daca asupra problemelor noastre nu se apleca nimeni? Noi eram doar echipa corectorilor si atat. Nu puteam face echipa cu redactorii, nu puteam face echipa nici macar cu DTP-ul, din motivul pe care l-am spus mai sus. Nu eram egali in drepturi. "Nu va tine nimeni cu forta." Ce sens mai aveau discutiile daca intotdeauna primeam acelasi raspuns, daca totul se reducea la aceste sase cuvinte? Incepusem deja sa nu ne mai plangem de munca, ne deranja mai mult atitudinea asa-zisilor colegi care ne "acuzau" de rea-vointa: "- e foarte tarziu, pagina trebuia sa fie plecata de mult, da-mi materialele; - am pus materialele de trei ore in necorectate, baga-mi-as p**a, dar stau la corectura", "iar a disparut materialu'? sunt sigura ca l-am pus. ce dracu' fac alea de la corectura?", "femeile astea nu vor deloc sa munceasca", "de ce nu-i in stare sa-si asume greseala? a gresit? sa plateasca. si noi avem mult de lucru, doar nu va inchipuiti ca noi suntem odihniti, asta nu e o scuza sa gresesti, nu sunteti sindicat sa va cereti drepturile". Era atat de greu de inteles ca nu era rea-vointa, ci ca fizic eram depasite? Ca de psihicu' nostru nu se interesa nici dracu'.
Cand am inceput sa ne informam asupra drepturilor pe care le aveam ca angajati, ne-am luat cu mainile de cap. Nu am facut decat sa ne rasucim cutitul in rana. In conditiile descrise mai sus, cum sa fi avut noi pretentia sa ni se respecte demnitatea si integritatea stipulate de Codul Muncii (art. 5, alin. 1 "[egalitatea de tratament] În cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii"; art. 6, alin1. "[protecţia salariaţilor] Orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiţii de muncă adecvate activităţii desfăşurate, de protecţie socială, de securitate şi sănătate în muncă, precum şi de respectarea demnităţii şi a conştiinţei sale, fără nici o discriminare")? Ultima incercare, ultima lupta pierduta. Am vrut sa depunem un memoriu. Scrisesem in el despre faptul ca plecasera zece corectori in noua luni, ca venirea noilor oameni presupunea formarea lor, ceea ce ne ingreuna munca, ca salariile corectorilor nu mai fusesera marite de x ani si solicitam recalcularea lor, ca in conditiile volumului de munca din acea perioada am fi mai avut nevoie de x oameni in plus, ca ne sunt incalcate niste drepturi elementare in raporturile de munca. Memoriul nu a ajuns la destinatie pt ca mai intai am fost sfatuita sa intreb in stanga si-n dreapta daca e bine sa-l depun. Bineinteles ca mi s-a spus ca e o miscare extrem de riscanta, ca n-ar fi trebuit sa incepem noi sa ne cautam dreptatea (oare se temea cineva ca aveam sa o si gasim?), ca niciunui sef nu-i place sa i se ceara socoteala (era evident, doar ca eram atat de disperata incat asta era ultima mea problema, ce-i place si ce nu-i place sefului). Aproape ca eram convinsa ca asta mi se va spune, dar am vrut s-o incerc si p-asta. A fost mai mult pt linistea mea sufleteasca. Anticipam raspunsul, dar nu ma simteam impacata cu mine insami daca nu incercam sa depun acel memoriu. Am fost sfatuita sa nu-l depun, oricum n-as fi schimbat perceptia despre corectura. "Corectura e vazuta la fel de prost peste tot." Asta am inteles-o de mult. "E o meserie solicitanta si ingrata." Si cu asta eram perfect de acord, doar adunasem si eu vreo doi ani si ceva pe postul de corector.
Cat despre criza... invocarea ei a stat la loc de cinste, alaturi de alte fraze-cheie: "Ziceti mersi ca aveti un loc de munca sigur" (ulterior s-a dovedit ca afirmatia asta nu era valabila pt corectori, corectorii erau din nou "sariti" din schema; pt a cata oara?), "Nu va tine nimeni cu forta", "Sunt vremuri grele in presa, voi nu stiti sa apreciati ce aveti". Si, da, sa nu uit: "O sa fie bine". Ni s-a spus si asta, ca doar de incurajari nu duceam lipsa, plus ca nu te costa nimic sa bagi un text intru prosteala corectorilor.
Acum, reintoarsa fiind la locul de munca pe care l-am parasit in favoarea unei companii mari, pot spune ca foarte mult conteaza atmosfera. Castig mai putin in momentul de fata, dar nu m-am mai intors acasa plangand, nu m-am mai certat cu nimeni la serviciu, n-am mai auzit nicio jignire la adresa mea. Imi lipseste doar gashca, dar supravietuiesc. Oricum, multumita gashtii, stiu toate miscarile de la fostul loc de munca. Si continui sa ma indignez. Ba chiar mai rau decat o faceam cand lucram acolo. Multi ma intreaba cum ma simt la locul de munca pe care l-am parasit pt ca eram dezamagita si cautam schimbarea. Ma simt bine si cred ca nu am gresit ducandu-ma inapoi. Sigur, nu aveam alternativa, ideal ar fi fost sa rup orice legatura cu presa (ceea ce voi face cu prima ocazie), dar am fost primita inapoi si asta ma bucura. Cineva imi spunea: "Bine ca ai plecat, te-ai intors la ai tai". Mi se pare cam mult spus, "ai mei" s-au mai schimbat si ei de cand am plecat eu, din aprilie anul trecut, dar ma simt in largul meu. Nu ma monitorizeaza nimeni (Big Brother a devenit o trista amintire), nu ma terorizeaza nimeni, nu ma provoaca nimeni, nu mai injur decat la misto si fara cuvinte obscene (adica am trecut de la p**a la "pana"), nu mai fumez cinci tigari pe zi, ci una singura la cinci saptamani. E adevarat, am mai putini bani in buzunar, dar sunt intreaga la minte.
Altadata as fi spus ca a fost si asta o experienta si ca din orice experienta am ceva de invatat. Nu cred ca as mai putea trece a doua oara printr-o astfel de experienta. Nu ma mai tin nervii. Mi-a lasat un gust mult, mult prea amar. Exista insa si Oameni care au fost in stare sa treaca de la vorbe la fapte. Aproape ca-i invidiez pe cei care au stiut sa puna, la modul concret, problema drepturilor pe care ar fi trebuit sa le aiba ca angajati, dar nu le-au avut. Ei sunt idolii mei. Dar poate a fost mai bine asa. Psihic, nu mai rezistam mult. Sustin demersul lor si, daca va fi nevoie, am s-o fac nu doar din umbra si nu doar cu vorbe aruncate pe blog. Am fost impreuna martorii unor lucruri nefiresti si sunt de acord ca multe dintre aceste lucruri trebuie remediate pe viitor. Asa cum spuneam cateva randuri mai sus, ceea ce nu regret din acea perioada este faptul ca am cunoscut si Oameni. De data asta ma refer la acei Oameni, persoane publice care apar frecvent pe la TV, pe care o tara intreaga ii cunoaste, Oameni fara fitze si care "se injosesc" sa te salute. Sa te salute, subliniez, nu sa astepte sa fie salutati. Cum ziceam, Oameni. Am cunoscut si... unii care nu catadicsesc nici macar sa-ti raspunda la salut, desi nu se bucura de o atat de mare notorietate. Poate doar in breasla.
Am refuzat sa rostesc numele ziarului, desi probabil ca multi stiu deja despre ce vorbesc. Asa am simtit eu. Contrastul dintre aparenta si esenta m-a socat si m-a indignat. Dar ce e mai rau e ca perioada asta de zece luni in care am deservit interesele respectivei companii, in limitele atributiilor care-mi reveneau, a scos la suprafata tot ce-i mai urat din mine. Am plans, am injurat, am urlat, m-am certat si m-am apucat de fumat. Ce n-am facut in 28 de ani, am facut in 10 luni. Recunosc ca in primele luni m-am lasat usor dusa cu zaharelul pt ca nu cunosteam cum stau lucrurile si nici despre oameni nu aveam o parere formata. Peste alte cateva luni continuam sa ma las amagita doar pt ca aveam nevoie sa cred in ceva si sa mai sper la ceva. Credeam ca imi face bine, dar a fost exact pe dos. In cele din urma am inteles ca era o reactie generalizata. Era greu, poate imposibil, sa tii in frau cateva sute bune de angajati daca nu ii duceai cu vorba din cand in cand. Doar ca la noi, la corectura, "din cand in cand-ul" se repeta cu o frecventa care ma bulversa si ma termina nervos. In cele din urma am inteles ca, timp de zece luni, n-am facut decat sa fiu spectatorul unei piese de teatru (si spun "spectator" pt ca piesa se juca la nivel inalt si nu mi s-a parut a fi interactiva, adica noi, cei mici, nu puteam decat sa asistam si, eventual, sa ne constientizam neputinta de a interveni in vreun fel), din care am inteles ca atingerea scopului cu orice mijloace e mai fireasca decat ne-am fi asteptat, dar nu este accesibila decat "celor alesi".


P.S. Mi-a fost extrem de greu sa scriu aceasta postare. Am adunat mult venin in mine de-a lungul celor zece luni in care am prestat la cotidianul quality si am vrut sa mi-l vars aici, incercand in acelasi timp sa nu fiu agresiva si mai ales sa nu calomniez. Repet ce am zis si in nota de inceput: nu imi indrept degetul spre oameni, ci spre comportamente. Recunosc ca am fost tot timpul inconjurata de noua sute si ceva de profesionisti. Nu voi contesta competenta colegilor mei, fie ei corectori, DTP-isti, redactori sau sefi. Nu am caderea s-o fac si nu am nici motive. Cu riscul ca ma voi repeta, recunosc o data in plus faptul ca nu e usor sa conduci peste noua sute de oameni. E o provocare, dar ma intreb daca nu s-ar putea face in asa fel incat sa multumesti pe toata lumea. Cu atat mai mult cu cat resurse exista. Poate ca e greu, dar nu imposibil, mai ales daca respecti litera legii. Dar nu am cum sa nu fiu deranjata de faptul in cele zece luni cat am lucrat eu acolo, nu s-a manifestat nici cel mai mic interes fata de problemele noastre. Si continui sa ma intreb unde am gresit noi.

12 martie 2009

Alegere cu crema


Nu e nimic de inteles din titlul postarii, da' asta nu pt ca am luat-o eu pe aratura, ci pt ca am facut o traducere literala etichetei alaturate. Am vazut eticheta pe o cutie de prajituri in Carrefour si carcotasa cum sunt, am imortalizat-o. Plus ca nu puteam scapa ocazia sa ma dau si io rotunda, de francofona ce sunt. Deci, in concluzie, nu e "choix a la creme", care inseamna ce zisei io in titlu, ci e "gogoasa cu crema", adica "chou a la creme" (pt cunoscatori: da, stiu, "chou" inseamna "varza", da' in expresia asta inseamna ce zic io). Cred ca n-ar fi rau ca marile lanturi de magazine sa-si anagajeze niscai corectori, macar cu juma' de norma. Si sa aiba prioritate astia care mai stiu ceva limbi straine. Se poate? Pls, pls. Lucrez ieftin. Sau, fie, sa aiba prioritate aia disponibilizati.

09 martie 2009

Bucuresti, Romania, 2009





Cunoastem cu toti sintagma "doua fetze ale aceleiasi Romanii", am auzit-o de prea multe ori la TV si am citit-o de tot atatea ori in ziare. Daca veti avea ocazia sa coborati din metrou aproape de capat, la IMGB, veti vedea o data in plus cat de mult se justifica aceasta afirmatie. Mai mult de atat, e aproape frustrant sa nu vezi nici cea mai mica distanta fizica intre cele doua fetze. Vorbesc despre soseaua Berceni, despre cele doua laturi ale soselei Berceni. Iesind de la metrou, aruncand o privire spre dreapta, veti putea vedea cele doua blocuri-turn ale ansamblului rezidential Monaco Towers. Pana aici, nimic deosebit, e plin Bucurestiu' de ansambluri si de towers. Numai ca apropiindu-te de cele doua towers, va veti surprinde intrebandu-va daca mai sunteti in Bucuresti sau daca, prin vreo imprejurare nefericita si inconstienta, ati parasit frumoasa capitala europeana. Ei bine, de-a stanga soselei Berceni se inalta blocurile inconjurate de santierul din dotare, vizavi, pe partea dreapta a soselei Berceni, se "inalta" case ca la bunica la tara, cu gradinile si viile din dotare, plus niste ulite de toata frumusetea, unde canalizarile nu fac fata nici macar cand e soare afara si niciun strop de ploaie nu pica de sus, asta in cazul in care zona are sistem de canalizare. In fine, e infiorator contrastul.

07 martie 2009

Prietenu' meu, afepeu' 2

Ca tot romanu' ingrijorat care nu se teme atat de stat, cat de scosul banilor din buzunar daca e sa fie vreo amenda (nu de alta, da' nu prea-i are, iar p-aia putini pe care ii are parca nu prea i-ar da la stat) si mai ales superultracicalita de mama, purced din nou spre afepe ca sa-mi platesc impozitul pe casa pt anul 2009. Afepe Oltenitei, evident. Astept la ghiseul unde scria "Incasare impozite", ajung in fata, functionara imi spune ca tre sa ma duc inainte la ghiseul "Plati" ca sa-mi elibereze factura, ma duc la ghiseul "Plati", e o singura persoana in fata mea, astept 20 de minute pana se hotaraste persoana respectiva cate proprietati are, cate proprietati are sotia, care sunt adresele lor, cat plateste, ca nu plateste tot ca e prea mare suma si nu are toti banii, in fine, imi vine si mie randul, dureaza mai putin de 2 minute, ma intorc la primul ghiseu, platesc, inainte de a pleca intreb la "Informatii" unde imi pot inregistra contractul de drepturi de autor. Desigur, binecunoscutul "Pai nu la noi." "Incercati la sediul de la statia de metrou Constantin Brancoveanu." Nu ma duc imediat la Brancoveanu pt ca trebuia sa ajung la munca, ma duc in zilele urmatoare decisa sa o rezolv repede. La afepe Brancoveanu mi se spune, da, ati ghicit, "pai nu la noi, la afepe IMGB, Berceni 104, cum iesiti din metrou." Ma duc la afepe IMGB, ies de la metrou, zic sa caut Berceni 104. O iau in dreapta, fiind aproape convinsa ca trebuia sa o iau in stanga, pt ca asa mi se intampla in 99% din cazuri cand nu cunosc o zona si tre sa gasesc o adresa - o iau exact in directia opusa. Caut un numar ca sa-mi pot da seama cam unde ar trebui sa fie 104. Merg pret de vreo 20 de minute, raman socata de cat de primitiva este zona, soseaua Berceni in zona IMGB este marginita la dreapta de case ca la tara, cu vii si gradini in fata caselor - semn ca acolo locuiesc "oameni gospodari" - si de stradute care imi aduceau aminte de ulitele fara canalizari, dar cu balti si noroaie din belsug (o sa descarc cateva poze in postul urmator) iar in stanga, de service-uri auto si de tot felul de santiere, evidentiindu-se ansamblul de locuinte Monaco Towers. Dreapta soselei Berceni contrasteaza puternic cu stanga aceleiasi sosele. E frustrant. Dar sa revin. Dupa 20 de minute de mers aiurea, gasesc, in fine, un numar, imi dau seama ca trebuie sa ma intorc, ma intreb oare de ce n-am vazut afepeu' pana atunci pt ca imi imaginam ca este tot o cladire d-aia care iti ia ochii, cum sunt mai toate cladirile afepe, anaf si alte acronime d-astea care iti nenorocesc viata si te fac sa te intrebi: oare de ce am avut ghinionul sa ma nasc om? Gasesc Berceni 104 (nu ca ar fi scris pe undeva), era fix vizavi de statia de metrou, dar nu mi-ar fi trecut prin cap, intru intr-o curte imensa, unde se gaseau vreo trei cladiri (numai atatea se puteau vedea "de la strada"), ma duc si eu spre cladirea unde mi se parea foiala mai mare, vad vreo 5 - 6 placute care anuntau ca in interiorul cladirii se afla sediile diferitor institutii, gasesc, in cele din urma, si afepeu' meu, intru (incinta - la fel de primitoarea ca cea a unui spital de stat), ma ghidez dupa sagetile care indicau faptul ca pt administratia financiara trebuie sa ajung la etajul 2, o iau pe scari, ajung pe un coridor cu vreo 20 de usi, pe fiecare usa scria domeniul de activitate al biroului respectiv, fireste ca nu inteleg nimic, desi scria in romaneste, intreb la registratura, ajung la biroul 7, intru, zic ca vreau sa-mi inregistrez contractul de drepturi de autor, functionara imi spune ca imi trebuie copie de pe buletin si de pe contract si imi indica formularul 020 pe care sa il completez in dublu exemplar. Ies cu formularul in mana, un formular d-ala cu jde mii de casute, ma sperii ca n-o sa fiu in stare sa-l completez singura, ma duc la serviciu la fetele de la hr sa-mi arate cum sa-l completez, si ele sunt destul de debusolate, imi spun ca imi trebuie fisa fiscala de la fostul loc de munca, ma gandesc ca nu are de ce sa fie asa de complicat doar ca sa-ti inscrii contractul de drepturi de autor si merg pe ideea ca fata de la hr nu a vazut ca nu e vorba de formularul 200, ci de 020. Totusi, dau telefon la fostul loc de munca, mi se spune ca nu imi pot da fisa fiscala pt ca se lucreaza la salarii si ca trebuie sa revin peste 2 zile + 2 zile uichendu' = 4 zile. Peste 4 zile, adica luni, sun din nou. "Vreau fisa fiscala." "La ce va trebuie fisa fiscala acum?" "Sa completez formularul 020." "Fisa fiscala nu va trebuie mai devreme de luna mai, abia atunci trebuie sa declarati veniturile pe 2008." "Nu vreau sa declar acum veniturile pe 2008, vreau doar sa-mi inregistrez contractul de drepturi de autor la Finante." "Da, dar fisa fiscala nu v-o dau acum, v-o dau eventual cand veniti sa va ridicati cartea de munca. Si nu e formularul 020, e formularul 200." "Bine, multumesc." M-am lamurit. Nu vorbeam despre acelasi lucru. Ma uit pt a mia oara pe formularul pe care il aveam io. Zerourile erau la locurile lor. Unu - inainte de 2, altul - dupa 2. Nu era formularul 200, era formularul 020. Incep sa caut singura pe net. De ce n-oi fi facut-o pana atunci? Gasesc formularul 020, modul de completare si o povestioara a unui tip care s-a ratacit si el printre numerele formularelor, incercand, la randul lui, sa-si inregistreze un contract de drepturi de autor. De la el aflu ca pe formularul 020 nu trebuie sa iti treci decat datele de identificare si sa bifezi casuta corespunzatoare tipului de declaratie - de inregistrare/de mentiuni. Ma intreb din nou de ce nu am facut-o singura, si am apelat la persoane care habar nu aveau ca exista si formularul 020 care nu e acelasi cu formularul 200. Completez si, dupa o saptamana in care am pierdut timpul asteptand ajutor de la altii, ma reintorc la afepe IMGB. De data asta, si cu aparatul foto la mine. Voiam sa imortalizez zona. Ma duc la ghiseul 7, primesc o semnatura pe formular, functionara nici macar nu se uita ce am completat, ma trimite la registratura ca sa primesc nr. de ordine, la registratura nici atat nu se uita nimeni pe ce am completat, puteam sa scriu si obscenitati, atat timp cat ma incadram in casutele de pe formular. Imi iau exemplarul meu si nr. de ordine si plec. Nu-mi vine sa cred ca s-a terminat asa repede. Sunt bucuroasa ca m-am descurcat in cele din urma. Birocratia ma sperie, iar contactul cu functionarii de la stat ma dezgusta.

Prietenu' meu, afepeu' 1

Afepeu' (AFP), adica institutia aia care iti ia banii sa-i vare in bugetu' de stat, mi-a scos peri albi. Mai ales de cand sunt bucuresteanca cu acte in regula, ca pana a nu fi bucuresteanca, facea mama oficiile de contribuabil constiincios, care e cu darile la zi si ar fi in stare sa declare pana si scamele din covorul persan daca s-ar pune impozit pe ele. De cand mi-am facut buletin de Bucuresti, mare belea pe capu' meu. Cumperi casa in Bucuresti, du-te la afepe sa o inscrii pe rol, vinzi loc de parcare, du-te la afepe sa-ti elibereze adeverinta ca ai platit impozitu' la zi, esti proprietar de orice, du-te la afepe sa-ti platesti impozitu' pe proprietati, lucrezi in presa, du-te la afepe sa-ti inregistrezi contractul de cesiune a drepturilor de autor. Si zau ca n-ar fi mare efortu' daca n-ar fi atata birocratie, jde mii de hartoage de completat si atat de batute-n cap functionarele de la ghiseu. Sa incep cu inceputu'. Primul meu contact cu afepeu' a fost dupa ce am intrat in posesia garsonierei livrate la pachet cu locul de parcare si a trebuit sa ma duc sa declar ambele proprietati la Fisc. Simplu pana aici, cateva copii de pe contracte si schite cadastrale, o cerere relativ simplu de completat, si mi-am inscris ambele proprietati pe rol. Vine momentul sa vand locul de parcare. Ma duc la AFP Oltenitei sa cer adeverinta din care sa reiasa ca mi-am platit impozitu' la zi. "Pai nu va putem elibera adeverinta, pt ca nu ati inscris pe rol locu' de parcare. In baza noastra de date nu figurati decat cu garsoniera din Vitan-Birzesti." "Ba l-am inscris atunci cand am inscris si garsoniera. Ambele proprietati sunt trecute pe contractul de vanzare-cumparare din care aveti si dvs o copie. Am platit impozit pe amandoua." "Nu stiu ce sa va spun. La noi nu figurati cu locul de parcare. Mergeti la sediul din Nitu Vasile sa vorbiti direct cu inspectoarea care v-a lucrat dosarul." Mi s-au inmuiat picioarele. Expedierea de la un functionar la altul, de la un sediu la altul nu-mi mirosea a bine si nu ma facea sa ma simt tocmai confortabil. Cu atat mai mult cu cat trebuia sa obtin acea adeverinta cel mai tarziu a doua zi, pt ca trebuia sa ma prezint cu ea la notar, care notar ceruse deja la Cadastru extrasul de carte funciara a proprietatii scoase la vanzare, care extras nu e valabil decat 3 zile, care m-a costat 1 milion jumate, care daca nu obtineam adeverinta ca am platit impozit pe locul de parcare copia de pe carte funciara era numai buna de aruncat la gunoi, care milionul meu, care in aceste conditii vanzarea se amana, care o luasem razna numa' la gandurile astea. Dar cum lucrurile bune se intampla cand te astepti mai putin, am avut placuta surpriza de a mi se rezolva problema pe loc. Adica, fireste, fusese o scapare a alora de la afepe pe care nici in clipa de fata nu mi-o pot explica; adica eu in baza lor de date eram doar proprietara de garsoniera, nu si de loc de parcare, dar impozitul mi-l incasasera pe ambele proprietati!?!?! In fine, incredibil de amabila inspectoarea care mi-a preluat problema, am ramas sincer uimita. Mi-a eliberat adeverinta, nu inainte de a mai plati odata impozitul pe locu' de parcare, impozit pe care il platisem cu vreo luna inainte, odata cu impozitu' pe garsoniera. Am fost atat de bucuroasa ca mi-a eliberat adeverinta aia, ca nu am stat sa ma cert cu ele din cauza faptului ca platisem de doua ori pt aceeasi proprietate, oricum era vorba de vreo 5 roni. Si toate s-au desfasurat conform planului. Adeverinta de la AFP, adeverinta de la asociatia de proprietari (asta e alta poveste tragicomica made in Romania - printre actele pe care mi le-a cerut notarul sa i le-a duc pt a perfecta vanzarea locului de parcare s-a numarat si adeverinta de la asociatia de proprietari ca am platit intretinerea la zi, intretinere care priveste strict apartamentul si spatiile comune din bloc, nicidecum locul de parcare cu care administratia n-are absolut, dar absolut nicio treaba, atat timp cat proprietarul locului de parcare sunt eu, nu primaria, nu firma de constructii care mi l-a livrat la pachet cu garsoniera), copii de pe contractul de vanzare-cumparare, copii de pe buletin si extrasul de carte funciara care se afla deja la notar. Ar fi trebuit sa fie simplu, dar noi suntem atat de obisnuiti cu lucrurile complicate, incat daca ai fi inconjurat de lucruri simplu de facut, probabil ca te-ai simti ca pestele pe uscat. Sigur, acum sa nu-si imagineze cineva ca lucrurile s-au terminat aici. Nu, am vandut locul de parcare, e drept, notarul i-a spus actualului proprietar sa isi inscrie locul de parcare la afepe in termen de 30 de zile de la dobandire, iar mie nu mi-a zis nimic. Am presupus ca radierea se face automat, in momentul in care cumparatorul isi trece proprietatea pe numele lui. Ei bine, cine poate stii cum se face radierea? Cert este ca, atunci cand m-am dus sa platesc impozitul pe garsoniera pt anul 2009, am platit si pt locul de parcare care nu mai e al meu din octombrie 2008. Inca nu am rezolvat cu radierea pt ca nu am avut timp sa mai ajung la afepe, iar de sesizat, nu m-am sesizat pe loc, ci dupa ce am ajuns acasa. Suma era mica, de 6 lei pe tot anul, dar nu e vorba de suma pe care o platesc eu pt o proprietate care, apropo, nu mai e a mea, ci de modul in care lucreaza functionarii romani, bine platiti, de altfel. Continuarea odiseei mele si a prietenului meu, afepeu', in postarea viitoare. Episodul urmator: inscrierea contractului de cesiune la afepe.

01 martie 2009

Ostentatie made in Rromania

Sa ai masina superluxoasa si sa nu fii in stare sau sa nu vrei sa atragi atentia asupra ei este ca si cum ai avea-o degeaba. Accesorizeaz-o cu o manea sau cu un hip-hop date la maximum, cu un numar de inmatriculare ale carui majuscule sa aiba o semnificatie usor de inteles/ghicit de orice neinitiat (cateva dintre cele mai frecvente combinatii pe care eu le-am vazut sunt: SEX, FUK, ZDA, PLM, RUC), dupa care scoate capul pe geam in intersectie si trage o ragaitura d-aia de la mama ei ca sa miroasa a mici pe o raza de un kilometru in juru' tau. E de porc, de cocalar, dar e de inteles si, mai ales, extrem de firesc in Rromania anului 2009. Ciudat ar fi sa vezi oameni civilizati conducand X5-uri sau Q7-uri. Dar sa vezi o Dacie Berlina avand in componenta numarului de inmatriculare combinatia SEX e... nefiresc. E de porc, de paysan si degeaba. Inteleg sa atrag atentia asupra mea atunci cand am cu ce ma lauda, desi in Rromania asta se face in modul cel mai vulgar cu putinta, dar sa atrag atentia atunci cand n-am cu ce si n-am de ce... pt mine e de neinteles. Or fi alte ratiuni ascunse si io n-am reusit sa-mi dau seama.

A venit primavara


Intai de toate, va urez tuturor o primavara calduroasa, cu mult soare, cu multe flori si cu zero disponibilizari, daca se poate. Am cautat pe net niste poze dragute cu flori de primavara, ghiocei, zambile, branduse etc ca sa simta si blogu' meu ca a venit primavara, da' n-am gasit (nici n-am avut rabdare sa caut foarte, foarte mult) decat o gramada de poze protejate de copyright si alte zeci de site-uri cu felicitari virtuale, cu fel de fel de inimioare, coronite si alte forme geometrice realizate din flori, cu trandafiri care nush ce treaba au ei, trandafirii, cu primavara care este sau, daca gaseam doi ghiocei pe o felicitare, era musai sa apara si un text stupid de genu': "Daca azi ai fi aici/Ti-as da sute de pupici/Dar asa-ti trimit online/Un martisor superfain". OMG. Parca deja imi suna in urechi o melodie d-aia tanguitoare, insotita de vocea ragusita din dotare, interpretata "magistral" de vreunu' mai inchis la culoare cu nume de scena de-ti vine sa-ti bati copiii. Da', nu-i asa, noi sa fim sanatosi, ca oricum romanu' (sau rromanu'?!?) e nascut poet si e suficient un singur cuvant sa auda ca numaidecat ii vine rima. Cat despre poza cu flori de primavara, m-am lasat pagubasa fiindca trebuia sa-mi fac conturi si si-asa am destule pe google, nu-mi mai trebuia inca unu' ca sa-mi fie emailu' bombardat saptamanal cu ultimele noutati. In alta ordine de idei, mie mi-au placut si florile de cires de mai sus.