La aniversară

NOTA 1: Am impresia că din postarea asta n-or să înţeleagă mare lucru decât foştii mei colegi.
NOTA 2: Am impresia că n-o să mă pot abţine de la a spune lucrurilor, organelor şi funcţiilor asociate respectivelor organe pe nume. Fără false pudori.

Nu, nu e ziua mea încă şi oricum nu am de gând să-mi dedic postări cu ocazia asta. E irelevant că fac nush câţi ani, că blogul meu a împlinit un an sau că am ajuns la a o suta postare. Nici măcar pt mine nu mai contează chestiunile astea, pt alţii cu atât mai puţin.
Doar că mi-am adus aminte subit că fix acum un an mi-am schimbat locul de muncă. Mai celebrează vreun tâmpiţel aşa ceva sau sunt singura tâmpiţică? Nu aştept răspuns.
De fapt, cred că am folosit cam impropriu noţiunile "aniversare" şi "celebrare". Deşi ţin minte fără efort datele când mă angajez sau când plec de la vreun loc de muncă, nu fac din asta un eveniment.
Nush cum mi-am adus aminte de data asta. Cred că datorită faptului că am citit ieri pe un blog de profil cum o altă colegă de la fostul loc de muncă şi-a luat un şut în cur de la angajator, aşa cum şi-au mai luat încă vreo 6 oameni în decursul anului trecut, pe motiv de restructurare, reorganizare sau, evident, neperformanţă :)). Btw, prieteni, io nu pricep neam asta cu neperformanţa. Cum puii mei să-i reproşezi unuia că e neperformant, când i-ai dat să semneze un contract în care avea prevăzută o perioadă de probă, care variază de la o lună la trei luni? Adică în perioada aia nu eşti în stare tu, angajator, să-ţi dai seama că omu' ala e pafarist, e antitalent, e paralel cu meseria? Îl ţii pe post cu anii şi dintr-odată ai revelaţia neperformanţei lui? Atunci cine are o problemă??????????
În fine, nu despre asta vreau să vorbesc, că am tot vorbit şi inventariat şi, în consecinţă, m-am plictisit foarte, foarte, foarte rău. Vreau să vorbesc strict despre motivele pt care am scris postul ăsta.
Recunosc, am regrete legate de fostul loc de muncă. Regret fisele de cafea. Ei, nu, nu aveam timp de stat la cafea, dar aveam timp de câte o gură de cafea între două ţipete şi două invocări ale organelor reproducătoare masculine şi funcţiilor acestora, venite din partea colegilor de pe la alte departamente pe motiv că nu ne mişcam cu viteza luminii, care tot timpul erau în întârziere paginile, care tipografia, care tirajul, care ediţiile, care oricum ce bip, bip, bip, bip, bip fac alea? Dorm?
Al doilea regret: ţipetele şi înjurăturile sus-amintite. Păi fără ţipete şi înjurături, viaţa e pustiu şi monoton. Cum să trăieşti aşa, fără să auzi tu un reproş asezonat cu octave înalte şi cu un ton strident? Te tâmpeşti, ţi se atrofiază simţurile, ai impresia că eşti al nimănui.
Al treilea regret: prosteala. Pardon, am vrut să zic speranţa. Speranţa că o să fie bine, of course. Promisiunea că o să fie bine. Ameninţarea că o să fie bine şi dacă nu vreau să cred... nu mă ţine nimeni cu forţa. Acu', fără prosteli, pardon din nou, speranţe am vrut să spun, promisiuni şi ameninţări, simt că nu mai sunt băgată în seamă. Cum era cântecelu' ăla? "Nu, nimeni nu mă vrea..."
Al patrulea regret: aveam ocazia să fiu vedetă, să fiu spio... asta... cum îi zice... protejată, să mă văd pe camere. Acum, de unde camere, de unde vedetă, de unde spio... ăăă... protecţie? So sad :(
Al cincilea regret: trăiam basmul meu, eu fiind Făt-Frumoasa, căci precum Făt-Frumos creştea într-un an cât alţii în şapte, tot aşa şi eu îmbătrâ... ăăă... mă maturizam:)) într-o lună cât alţii într-un an. Aşa încât n-am putut mai mult de zece luni. E mult, e foarte mult zece luni dacă încerci să-ţi imaginezi că ai putea simţi pe piele, sau în piele, sau în creier, sau în celelalte organe interne cum se scurge fiecare secundă din cele 60 ale unui minut, din cele 60 de minute ale unei ore, din cele 24 de ore ale unei zile, din cele 7 zile ale unei săptămâni, din cele 4 săptămâni ale unei luni. Iar când în jurul tău toţi sunt stresaţi, supăraţi pe viaţă, nemulţumiţi, nesuferiţi şi alte ne-uri, când oale se sparg în capul tău pt că nu eşti în stare să te resetezi şi să devii robot, e atât de uşor să simţi presiunea fiecărei secunde care trece.

P.S. A se observa că nu m-am plâns de munca în sine. N-am s-o fac atât timp cât o să fiu sănătoasă. Acum, serios vorbind, nu fug de muncă, îmi place munca (altfel nu mi-ar fi trecut nicio secundă prin cap că aş putea să mă duc să culeg trufandale sau să spăl podele şi veceuri în UE - btw, am făcut primii paşi în întocmirea dosarului de candidat pt muncă în afară), da' fără garnitură de futere la icre că nu mai dau randament. Nu mai vorbesc de situaţia în care garnitura îmi e servită pe post de fel principal zi de zi.

Aventuri blonde

Astăzi: prietenia dintre Bachus şi senzorul meu de gaze

Ziceam aici că am feelingu' c-o să am motive să-i dau înainte cu aventurli blonde. Şi mare dreptate avusei.
Lucrurile stau cam aşa: se ia un detector de gaze, se fixează acolo unde hotărăşte reprezentantul Distrigaz (GDF Suez, pardon) şi se apucă să ţiuie şi să beculească roşu dacă detectează scăpări de gaze, moment în care se întrerupe automat alimentarea cu gaze ca să nu sară consumatoru' casnic în atmosferă cu tot cu suprafaţa utilă posedată şi să le facă astfel un pustiu de bine şi vecinilor din dotare. După care se detectează sursa de la care provine scăparea de gaze şi, dacă pericolul este eliminat, acelaşi consumator manevrează singurel un buton de deblocare a senzorului, fie prin apăsare, fie prin tragere în afară, în funcţie de model. Booooon.
Da' ce te faci dacă, timp de aproape doi ani, nu ţi-a ţiuit nicio alarmă... senzorială şi dintr-odată se trezeşte din amorţeală, impulsionată de concentraţia prea mare de aburi bahici emanaţi de juma' de litru de vin care fierbea în legea lui pe aragaz? Păi, în principiu, încerci să vezi ce-a apucat-o. Asta după ce te depanichezi. După care stingi aragaz, deschizi geam şi faci ceva cu butonul ăla de deblocare a senzorului. Numa' că, nefiind nevoită să acţionez asupra butonului respectiv timp de doi ani, cum am mai spus, am cam uitat ce mi-a zis domnu' de la Distrigaz (GDF Suez, pardon din nou) că tre' să fac cu el, atunci când mi l-a instalat - să-l împing sau să-l trag. Prin urmare, tras fiind în afară, io l-am împins.
Aşa că azi-noapte, după ce mi-au plecat musafirii şi m-am mobilizat să spăl ce era de spălat, centrala mea se încăpăţâna să nu-mi dea apă caldă şi să beculească şi asta roşu. Ca să nu mai zic că nici căldură nu voia să-mi dea, că doar stătusem până atunci cu geamuri deschise ca să nu dorm în aromă de Bachus şi să mă duc azi la serviciu năucă de creierii capului.
M-am tot învârtit pe lângă butonul ăla de deblocare a electrovalvei, m-am tot rugat de el cu ceru' şi cu pământu', el nimic. Alternativa? SUG, bine-nţeles. Aşa că azi de dimineaţă am alertat Serviciul de Urgenţe Gaze, iar echipa de intervenţii a Distrijedefeului ăluia sau cum îi zice a ajuns în mai puţin de o oră. Şi după ce intervenientul şi-a luat notiţe într-o agendă conştiincios ca un poliţist (btw, mă amuză teribil cu câtă conştiinciozitate îşi notează poliţiştii diverse chestii în agendă, de parcă ar fi şi în stare să se folosească de datele pe care şi le notează) şi m-a întrebat dacă am simţit miros de gaz (de gaz, nu, doar de vin :))), mi-a explicat că io, de fapt, mi-am închis singură-singurică alimentarea cu gaz, întrucât senzorul nu-mi blocase electrovalva, întrucât io am dat drumul repede-repede la geam şi toţi aburii dăduseră buluc să iasă din încăpere, întrucât, pericolul fiind înlăturat, senzorul s-a gândit că nu mai e cazu' să acţioneze în consecinţă, întrucât io m-am panicat şi am început să mă joc la butoane, întrucât nu m-am jucat cum trebuie, ci, dimpotrivă, fix pe dos. Întrucât, fireşte, neuronu' nu m-ajută în astfel de situaţii.
Da' acu' îs bine, sănătoasă şi pregătită, fireşte, pt o nouă zi de muncă de duminică. Şi, mulţumesc divinităţii, am scăpat şi fără să fiu nevoită să fac vreo vizită prin eter. Da' poate-mi explică totuşi şi mie cineva de ce senzorialul ăla... gazos nu e atât de amabil încât să facă şi el o diferenţă de bun-simţ între mirosul emanat de gaze, cel emanat de alcool şi cel emanat de after shave, ca să nu mai bage în sperieţi personalităţile nevricoase şi cu naturelu' simţitor, like me.

Impozitul pe cioara vopsită, impozitul mov şi altele asemenea

Primul
Nu credeţi că ar avea vreo şansă, nu? Sincer, nici io nu prea cred, da' totuşi n-ar fi o glumă prea proastă. Adică, nu mai proastă decât McTaxa, zisă şi "impozitul pe şaorma". Şi nici mai proastă decât numirea lu' Gheorghe la Finanţe (m-aş lua şi de Bittman, da' totuşi n-o fac că-mi place tipu').
Pe bune acum, la cum umblă politicienii noştri cu cioara vopsită, ar rezulta nişte impozite pe profit... oho.... Că scot ditai profitu' de pe urma gogoşilor, nu poate nimeni să conteste asta.

Al doilea
Aşa cum o desemnează înţelepciunea populară românească, movu' cică ar fi culoarea curvelor. Deci să se impoziteze prestaţia la curve, zic. Da, ştiu, încă nu e legalizată prostituţia. Da' cu ajutoru' Celui de Sus şi al EBei (aia de susţinea, printre alte lucruri vitale poporului român, legalizarea drogurilor), mă gândesc că legalizarea prostituţiei n-ar fi nicidecum o utopie. S-o facem legal, grăit-a, pe vremuri, Sebastian Bodu (şi tot despre achitarea dărilor către stat vorbea şi distinsul domn).
Acu' îmi aduc aminte că, mai în glumă, mai în serios, şi Ioan Mircea Paşcu propunea o "taxă pe fericire", adică "taxă pe sexul marital şi extramarital". Da, da, tot un viciu e şi... fericirea. Şi e fix ca la mâncare: dacă e de-acasă, e fără bani, adică neimpozitată de stat, dacă e şaorma cumpărată din oraş, e cu bani, adică cu McTaxa. La fel şi cu fericirea. Dacă e de-acasă, nu se bagă statu' în patu' tău, dacă e în deplasare - mai exact, agăţată la primul colţ - atunci naşpa. Se poate lăsa cu impozite.
Ei, acum cred că nu sunt foarte mulţi cei care apelează la... fetele străzii. Da' ăia câţi sunt să contribuie şi ei la bugetul statului, că la natalitate nu e musai. Şi nici recomandabil.
Dacă se bagă taxa asta... mov, să-i zic, or să crească tarifele. Logic, nu? Dacă or să crească tarifele, or să se împuţineze clienţii. Logic, nu? Nu deplâng io potenţialele pierderi suferite de prestatorii\oarele de astfel de servicii, da' pt cei care nu-şi vor mai permite să fie beneficiari, îmi amintesc că americanii aveau un sfat (în româneşte nici n-ar fi sunat atât de bine): "If you think the fuck is funny, fuck yourself and save your money". Parcă aşa era.

Uhhmmm, hai să mai vin un pic în ajutorul statului cu alte idei:
- impozitul pe nevoi (fiziologice, desigur; adică, dacă te-au apucat în oraş şi te gândeşti să foloseşti buda eco-publică, scoţi banu'). Şi să fie diferenţiat şi impozitu' ăsta în funcţie de treburi: mică - impozit mic, mare - impozit pe măsură. Nu zic bine?
- impozitul pe abstinenţă (de la orice); adică, mănânci şaorma - plăteşti impozit pe fast-food, nu mănânci şaorma - plăteşti impozit pt refuzul de a o mânca, refuz care înseamnă, de fapt, refuzul de a contribui la bugetul de stat; eşti... fericit - plăteşti impozit, nu vrei să... fii fericit - plăteşti impozit pt că te abţii cu rea credinţă de la a fi fericit, numa' aşa, de-al dracu', ca să nu ajuţi statu'; îţi faci nevoile în deplasare - plăteşti impozit, nu binevoieşti a ţi le face în oraş - plăteşti impozit pt că nu vrei să te pişi la comanda statului.
- impozitul pe... altfel de fericire (zis şi impozitul pe onanism); păi, frate, sex marital şi extramarital - nu, sex cu curve - nu, păi dă-o-n fericirea mă-sii de treabă, adânceşti ţara în criză; ce, credeai că prestaţia solo nu poate fi impozitată?

Oi fi ajutat statul destul pe ziua de azi sau mai trebuie? Că pe moment nu mai am nicio idee. Sigur, ca un cetăţean responsabil ce mă găsesc, nu voi avea satisfacţia misiunii îndeplinite.

Hai să trăim bine!

Exodul către lumea făr' de durere, întristare şi suspin

Iertaţi-mi cinismul, dar nu pot să las ziua să treacă fără să întreb: azi chiar nu mai moare nimeni/nimic? Un om, un ziar, o speranţă... ceva. Păi, şi ce-o să facă OTV-ul diseară? Misterul cărei morţi îl va mai elucida? Va continua oare cu subiectul început aseară: "Misterul morţii actorului care i-a imitat pe Năstase şi Vadim"? Pt că e un mister, clar. Nimic altceva decât o blasfemie care nu a rămas nepedepsită. Cel puţin, eu asta am dedus în cele 10 secunde în care am zăbovit pe OTV, suficient cât să-mi dau seama care e subiectul senzaţional al serii. Forţa ocultă AH1N1 s-a abătut asupra defăimătorului de tribuni.
Dacă-i aşa, am şi eu un pont: clasa politică din România anului 2010. O imitaţie ieftină a clasei politice de altădată, cea consemnată în istorie. Nu, nu mă aştept şi nici nu vreau să dea porcina în ei, oricât de mult i-aş urî. Din partea mea, să se bucure şi pe mai departe de beneficiile forţei oculte a flamurii violet. De fapt, n-am nicio îndoială că virusul ăsta porcin suferă de boala numită "solidaritate". Păi, cum ar putea să dea iama în porci? Nici vorbă. Dă iama doar în oameni. Păcat că unii-s mult, mult prea tineri.
Îmi plăcea Toni Tecuceanu. Era talentat. Mă amuza teribil. Dar nu a spus nimeni că viaţa e dreaptă. Altfel cum ar fi putut răpune un virus un munte de om în doar câteva zile?
Moartea lui a survenit la câteva ore după cea a cântăreţei Lhasa de Sela (37 ani) şi la câteva zile după cea a actriţei Brittany Murphy (32 de ani). Cauzele au fost diferite: cancer, atac de cord. Spre ruşinea mea, nu am auzit de niciuna din ele. M-a şocat însă graba cu care şi-au încheiat socotelile cu viaţa. Fie-le ţărâna uşoară!

Şi pt că numai noi, românii, puteam începe anul în modul ăsta, rămânem tot în sfera sucombării subite. A ziarelor. Ei, impropriu spus "subit"; la cât de lungă le-a fost agonia, numai subită nu li se poate numi dispariţia. Plus că prohodul li se cântă de când a început criza să dea cu România de toţi pereţii. Dar, nu-i aşa, "Ziua" şi "Gardianul" nu sunt decât nişte nume printre alte defuncte care-au fost ("Cotidianul", "Business Standard", "Compact" - ca să mă opresc doar asupra titlurilor centrale) şi care vor mai urma.
Cât despre oamenii rămaşi fără locuri de muncă, ce să zic? Dumnezeu cu mila. Măcar de s-ar simţi mai bine piaţa forţei de muncă din afară, să ne susţină şi pe noi ăştia care, vorba cântecului, "nu ne-am născut în locul potrivit". Bine, eu oricum sunt de părere că nici coordonata temporală nu ne-a fost prea favorabilă. Personal, tind să cred că m-aş fi simţit mai bine dacă m-aş fi născut nu în anii '80, ci undeva pe la 1800, 1900. În niciun caz în viitor.
Revenind la dispariţii, apariţii şi alte fenomene fireşti într-o ţară care-o ţine tot într-o criză, am convingerea că cei mai buni vor supravieţui. Uitaţi-vă numai cum înfloresc "Click", "Libertatea" şi "Cancan". Şi nici măcar n-au nevoie de inserturi.

Nu-mi place să constat asta, dar anul 2010 pare să-şi râdă de noi. Şi e abia la început.

PS: La mulţi ani! Ar fi trebuit s-o spun la început, dar nu mi s-a părut c-ar da prea bine imediat după titlul referitor la "lumea făr' de durere, întristare şi suspin".

Decât urări

"Vorba lungă, sărăcia omului", aşa că ce s-o tot lungim? Esenţial este să aveţi parte de sărbători lipsite de griji. De un Crăciun cu cele trebuincioase pe masă, de un Moş Crăciun nici bogat - că, deh, e criză -, dar nici chitros - că doar o dată-n an vine şi el, şi de un an nou aşa cum vi-l doriţi.
Să ne "auzim" cu bine în 2010.

RomâniaFilm prezintă: Copilul sirenei şi Bocman forever

Avem preşedinte - numărat, renumărat, răsnumărat, votat şi răsvotat nu numai de probăsescieni, dar şi de antigeoanieni şi diasporă. Acelaşi: TBa. Avem chiar şi premier - suspendat, nesuspendat, numit, răsnumit, interimar, final. Acelaşi: EBo. În câteva zile o să avem şi Guvern, care, după cum glăsuieşte presa pe surse, va fi format, în cea mai mare parte, din aceleaşi exemplare super-mega-ultra-competente, verticale, echilibrate şi bine intenţionate de care beneficia şi cu câteva săptămâni în urmă. Cât de curând vom avea şi Parlament, chiar dacă acum viitorii foşti parlamentari sunt la capitolul mofturi de prostit electoratul (vorba poetului: "mai nu vor, mai se lasă"). Doar nu se aştepta careva să sufle vreun vânt al schimbării (sau măcar o briză), adus de Moş Nicolae pe 6 decembrie 2009. Din the wind of change, change-u' a cam dispărut (sau l-o fi luat diaspora?!?) şi românachele trăitor încă pe pământ românesc iar se alege decât cu windu'. (Auch, din nou era să uit, n-am votat, deci n-am dreptu' să mă plâng.) Vorba lui Darius, în finalul filmuleţului: "Votează, dar nu-ţi face speranţe. Sunt tot aceiaşi."
Ce mai tura-vura? Avem di tăti şi di tăţi, suntem, deci, pregătiţi să ne lăsăm conduşi.
Dacă stau să mă gândesc mai bine, poporul român are ceva în comun cu conducătorul mult-iubit, cel puţin din punctul de vedere al consecvenţei. De exemplu, atât personajul colectiv, recte poporul, cât şi personajul unicat, recte domnu' preş, insistă la fel de mult pe anumite activităţi... culturale, să le zic. Atât de mult însemnând cu anii. Peste 5 ani, TBa o să spună că în ultimii 10 ani a citit "Levantul". Peste 5 ani, românii vor zice că în ultimii 10 ani au vizionat acelaşi serial (care rulează la concurenţă cu "Tânăr şi neliniştit", fireşte), pe numele lui "Copilul sirenei" (cu insertul "Bocman forever" drept bonus).
Apropo de "copilul sirenei", cică aşa li se zice marinarilor. Mă rog, aşa zice Loredana. Cât despre sirenă... eu am o idee cam cine-ar putea fi.

Loredana dixit (zău că-i mişto, să vedeţi cum o să ne regăsim noi, ca naţie aflată în derivă, în versurile cântecelului care, de altfel, nu e prea nou)



Şi încă unul, cu toate că ritmul etno-latino-manelistic al clipului e posibil să nu fie pe gustul unora, motiv pt care îmi cer scuze de pe acum. Pe mine m-a amuzat gândul că i l-ar putea cânta sirena de mai sus marinarului peste 5 ani.

Aşa. Şi-acum?

Nebunia e pe cale să se termine. Jenant, penibil, jegos, ridicol, mizerabil, pueril - posibil să mă fi repetat în epitete - cam aşa s-a văzut campania asta electorală. Sigur, eu nu am dreptul să-mi dau prea mult cu părerea şi să mă lamentez pt că, nu-i aşa?, eu nu am votat. Şi totuşi, în nesimţirea mea tipic românească, am să-mi dau cu părerea atât cât mă vor lăsa timpul, memoria şi nervii.

Deci, cum ziceam, circotecă în toată regula. Băse, pt care faptul de a se da popular prin târg e a doua natură, a întins coarda în ritm de bungee-jumping şi s-a înfrăţit cu cine s-a arătat mai disponibil (sau mai fomist?!?). Explicabil, ţinând cont de faptul că singura alianţă care-i mai rămăsese de făcut era cea cu poporul, deci trebuia să facă pe dracu' în patru şi să atragă de partea lui orice poporean cu drept de vot. Ce dacă poporeanu' în discuţie e ascultător de manele? Votul nu are standarde culturale. În urnă, votul unui academician stă la fel de bine lângă votul unui manelist, esenţial e ca pe amândouă să fie ştampilat numele "Băsescu". Deci atragem maneliştii, că-s majoritari micuţii. Aşa că pompăm bani în rege şi-n prinţeasă ca să ne susţină printr-o manea. Bine, fie, două, că-i campanie electorală şi suntem generoşi. Da' a doua nu chiar cu aceiaşi cantautori că, de, românu' se plictiseşte repede, vrea varietate. Deci schimbăm featuringu': rămâne prinţeasa, da' pleacă regele. Nu-i bai, avem Salam.

I-am rezolvat pe manelişti, trecem la otevişti. La fel de majoritari ca primii. Ce dacă până deunăzi Diaconescu ne era antipatic rău, ce dacă OTV nu era o televiziune care să se ridice la standardele înalte ale unui prezidenţiabil (excepţii: Vadim - veşnicul prezidenţiabil, veşnicul câştigător, veşnicul fraudat - şi Becali - odinioară şi el prezidenţiabil, astăzi decât cuvântător de PE; sigur, în cazul lor, ar trebui să revin asupra sintagmei "standarde înalte")? Nu e vreme să ne gândim la vechi răfuieli. E cazul să ne gândim la poporul care încă mai aşteaptă cu sufletul la gură ca "în seara asta" să fie găsită Elodia - vie sau moartă, nici nu mai contează, la poporul care se uită în gura clarvăzătoarei Ildiko ca la sfintele moaşte - doar, doar "în seara asta" ne va dezvălui misterul dispariţiei aceleiaşi sus-numite Elodia, la poporul care dansează pe masă alături de Magda sau de Pamela, la poporul care se bucură sau suferă - după caz - alături de Naomi, la poporul care traversează cele mai intense momente de emoţie pt că, nu-i aşa?, "în seara asta" Nikita din Romană se sinucide "în direct şi-n exclusivitate", la poporul căruia i se face inima cât un purice la gândul că Diaconescu n-o să aibă pe unde să respire dacă tomberonul e închis ermetic. Etc, că nu-mi mai vin altele în minte acum.

Deci toţi aceşti fideli telespectatori ai televiziunii poporului sunt aducători de multe voturi pe care e musai să scrie "Băsescu". Aşa că lăsăm mândria la o parte şi mergem la OTV, şi ne aşezăm pe scaunul pe care au stat Cioacă şi Ogică, şi ne întreţinem cu DD până în zori, ba mai facem şi-o extragere - că avem mână bună - şi-i dăm votantului o maşină.
Maneliştii - checked, oteviştii - checked, mai rămân cârcotaşii şi bloggerii. Aaa, simplu. Ne introducem delicat în emisiunea celor mai cârcotaşi dintre cârcotaşi - ce dacă e emisiune de divertisment? Una mică, cât să-şi mai reconsidere nişte zeci sau sute de votanţi opţiunea de vot, merge.

Bloggerii... daaa... o comunitate destul de influentă. Păi să ne tragem de şireturi cu Zoso, zic, că doar el e ăl mai de seamă reprezentant al breslei. Unde mai pui că e şi pedel... echidistant. Acu' trag şi io nădejde că n-o să ajungă Zoso să citească rândurile astea - trăi-mi-ar traficu' mic! -, că altfel mi-o iau; şi, sincer, ultimul lucru pe care mi-l doresc e să devin subiect de postare în care să descopăr ce frustrată proastă sunt (frustrată sunt fiindcă zic eu, nu fiindcă zic nişte unii; cât despre prostie... mă situez în limitele admise:))) şi câtă lipsă de diferite organe duc eu şi alte complimente d-astea tipice şi originale.

De partea cealaltă, interfaţa Mircea are altă tactică pt că are şi alte atuuri. Poporul a văzut deja ce poate Băse şi i s-a cam luat (fie vorba între noi, poporul a avut ocazia să vadă şi ce poate pesedeu', da' asta a fost demult şi marşăm pe faptu' că omu' mai uită ce s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă, dar memoria nu-i joacă atât de multe feste când vine vorba de ce s-a întâmplat cu câteva luni în urmă). Pe acest fundal de lehamite generalizată, să punem nişte paie pe foc. Care paie n-or fi contribuind ele la îmbunătăţirea imaginii noastre, da' ştiu sigur că-şi aduc contribuţia la deteriorarea imaginii ăluilalt. Ceea ce e la fel de bine. Deci scoatem filmuleţe, având susţinerea celui mai credibil dintre oamenii de afaceri (:))).
Şi mai strecurăm în discursuri keywordu' "locuri de muncă" (btw, acu' câteva zile l-am întrebat pe gugăl despre niscai locuri de muncă şi care credeţi că a fost primul rezultat indexat? Site-ul oficial al lui Mircea Geoană, corect. Vorba aia: "Tagul inspirat la prezidenţiale se cunoaşte". Regret că nu am făcut un printscreen pe moment, pt că ulterior căutarea nu mi-a mai dat aceleaşi rezultate) şi - îl citez din nou pe maestrul Badea - cu asta "am prostit proştii".

Personal, faza cu apariţia filmuleţului cu copilul lovit într-un moment în care altele erau priorităţile mi s-a părut cea mai jegoasă din toată campania electorală. Din cauza asta, pt o fracţiune de secundă m-am gândit că, dacă prin cine ştie ce conjuncturi mă răzgândesc şi merg la vot, o să "pun ştampila pe Băsescu", vorba cântecului. Mi-am păstrat opţiunea electorală până în ziua alegerilor. Am păstrat-o atât de bine încât nu am dat-o nimănui :)), nici măcar cui trebuia. Aşa mi-s eu, consecventă. Am jurat că n-o să mai votez până n-o să... trăiesc bine şi de vreo 5 sau 6 ani (de când cu revizuirea Constituţiei) nu mai merg la niciun fel de alegeri.

Aseară am avut o satisfacţie de câteva momente când a fost declarat Geoană câştigător. Mi-ar fi plăcut să văd cum sunt "pălmuite" nişte mutre de pedelişti incompetenţi şi interesaţi: Eba, Udrea, Boc, Berceanu, Videanu. Azi-dimineaţă, după răsturnarea situaţiei, am resimţit aceeaşi satisfacţie de câteva momente. De data asta, pt că Băse era dat câştigător şi pt că faza cu filmuleţul a avut efect de bumerang. C-o fi sau că n-o fi trucat, n-aş şti să spun şi nici nu găsesc că e relevant într-o campanie electorală în care candidaţii ar trebui să prezinte soluţiile concrete pe care le au pt scoaterea ţării din kkt şi nu să-şi canalizeze eforturile în sensul dezvăluirii de cât mai multe mizerii despre contracandidat. Aşa că, indiferent de numele prezidentelui, mie mi-e la fel de egal.

Şi aş mai zice ceva şi cu asta închei. Ceva referitor la cât a contat opţiunea diasporei. Se pare că a contat enorm. Mă întreb dacă, în febra pregătirilor minciunilor de campanie, candidaţii nu sunt cumva luaţi de val şi uită ce înseamnă de fapt diaspora. Diaspora înseamnă oamenii ăia plecaţi la mii de kilometri depărtare de casă. Şi nu să-şi satisfacă un moft, nici să-şi petreacă concediul, ci ca să strângă bani s-o ducă bine pt că în ţară nimeni nu-i va ajuta în sensul ăsta. Dacă aş fi politician, mie, personal, mi-ar fi ruşine să-i cer amărâtului ăluia să meargă la vot, ştiind că din cauza mea şi a altora ca mine amărâtul nu mai ştie ce e aia familie. Dar lucrurile astea nu pot mişca pe nimeni atât timp cât noţiunea "străinătate" înseamnă pt el, politicianul, nu Spania şi Italia - astea-s numai pt căpşunarul ordinar -, ci sejururi în Dubai, Saint-Tropez, Miami sau Maldive, înseamnă, eventual, universităţile de renume pe unde îşi trimite loazele la studii.

Clasa politică în campania electorală îţi provoacă milă (de scârbă n-are rost să mai pomenesc, că scârba faţă de clasa politică se manifestă permanent, nu doar în campanii), nişte căţeluşi gudurându-se pe lângă stăpânul electorat. Marele meu regret este însă că poporul e suveran doar o dată la 5 ani şi atunci preţ de câteva zile, între cele două tururi.

Alegeri şi alergeni

De alegeri, am jucat în deplasare. Nu că dacă aş fi fost acasă, m-aş fi dus să votez. Nici vorbă. Doar ca aş fi făcut-o în tăcere şi neştiută de nimeni. Aşa, plecată de acasă fiind, mulţi dintre cei care au încercat să mă convingă să-mi exercit dreptul, bla, bla, bla au avut de-a face cu fixismu' meu legat de cât de naşpa şi făr' de viitor e ţara asta şi cât de tare mă doare pe mine în trei litere, vorba lu' Badea, de ce-o să se întâmple cu ea. Şi m-au lăsat în pace, nu înainte de a mă asigura că or să se mai schimbe lucrurile în viitor. În bine, cum altfel?

Da' nu-mi fac griji. Prezenţă la vot a fost şi fără mine, aşa că pot dormi liniştită.

Btw, care o fi satisfacţia pe care o resimţi după ce mergi la vot? Că mă gândesc că tre' să fie ceva, de vreme ce se buluceşte rumânu' să-i dea cu ştampila în cap unuia sau altuia. Adică, salarii mici, pensii aidoma, taxe mari, birocraţia - pe treaba ei, medicamente scumpe, măsuri anticriză - sublime, dar lipsesc cu desăvârşire, forfetaru' - forfetar, concediu' fără plată - puternic ancorat în mintea bolnavă a ălora de ne conduc, instituţiile statului - cu mersul lor încet, pe loc şi deloc, nivelu' de trai tinde spre minus infinit. Şi după ce-i înjurăm şi dăm cu ei de toţi pereţii, şi pe bună dreptate, ne ducem să-i votăm. Să alegem ce? Io îi suspectez p-ăştia de se duc la vot că dorm mai bine noaptea, altfel nu-mi explic. Nu există, practic, niciun alt motiv pt care s-ar duce să voteze. Fără a vrea să jignesc votanţii, da' io chiar nu le înţeleg logica. Bine, poate sunt io prea blondă la creierii capului şi am probleme de pricepere, admit. Sau poate conştiinţa civică încă funcţionează. Păi da, ce să le ceri needucaţilor de noi să aibă conştiinţă civică? Noi ştim doar să cerem, da' nu facem nimic pt a avea :))

Cam băsescieni oamenii din satul unde mi-am petrecut eu ziua de 22 noiembrie, după cum am putut constata. Cât despre ceilalţi candidaţi... Geoană ce mai era adus în discuţie şi doar în contexte de genu': "Da' îmi dă ceva dacă votez cu Geoană?"

Apropo de pozele postate, îndrăznesc să cred că Băse s-ar fi ales cu ceva mai multe voturi dacă n-ar fi trimis damele la cratiţă, respectiv la piaţă şi ar fi împărţit sutele alea de mii de euro investite în şorţuri de bucătărie, sacoşe, calendare, bannere, umbrele şi alte inutilităţi la bugetari/pensionari/studenţi, cu titlul de mărire de salariu/pensie/bursă.

Şi apropo de izbucnirile mele în momentele în care cineva încerca să mă convingă că unul dintre candidaţi face brânză mai bună/mai proastă decât contracandidatul. Măh, am ingerat ceva ce nu mi-a picat bine la ficaţi (şi nu, nu am mâncat kkt, cum ar putea crede unii) şi m-am trezit cu ditai alergia, sau intoxicaţia, sau ce-o fi ea care mă mănâncă toată pielea, de zici că am râie. Sau, cum îmi zicea cineva, m-o fi intoxicat clasa politică care m-a cam hăituit în ultimele zile. Că unde mă întorceam, numa' discuţii politice auzeam. Nefericită alegere să plec în sfânta zi de 22 noiembrie din casa mea, da' a fost musai. Aşa că acum mă tratez cu Clorocalcin şi Flonidan, ceea ce nu vă doresc şi vouă.

Şi în încheiere, probabil că s-ar cuveni să-mi cer scuze părinţilor politicienilor români, ai căror gâţi i-am invocat în contexte nu tocmai ortodoxe ori de câte ori le apăreau odraslele pe la teveu.

PS
Dacă vă mai ţin nervii, vizionaţi filmuleţu' de-acilişa, autor Darius Groza. Avertisment: pe alocuri, conţine limbaj cam prea... becalian.

Aventuri blonde

Astăzi: cum am desfundat chiuveta cu aspiratorul

Puteţi râde. E pe bune. Se făcea că mă trezeam eu dimineaţă şi mă duceam la baie. Şi cum eram cu ochii deschişi doar pe jumătate, am pus mâna pe un recipient plin cu o chestie de dat pe faţă şi i-am scăpat dopul în chiuvetă. Scurgerea de la chiuveta mea din baie nu e d-aia cu multe orificii mici, cum au mai toate chiuvetele, ci e... cum să explic eu, că nu ştiu terminologia... e o gaură. De regulă, acoperită de o sită. Doar că în dimineaţa asta, sita nu era la locul ei pt că îi găsisem o altă întrebuinţare cu o zi înainte şi evident că nu o mai pusesem la loc.
Deci am scăpat dopul. Şi dus a fost. Adică îl vedeam, da' nu-l puteam ajunge cu degetul. Am încercat şi cu penseta. Degeaba, evident, doar penseta nu era mai lungă decât degetul meu. După aia, cu cuţitul. La fel de degeaba. Cu... pompa :)). Am dat drumul la apă în speranţa că apa va ridica dopul la suprafaţă. Poate că ar fi mers manevra dacă circumferinţa dopului nu se... mula perfect pe circumferinţa scurgerii. Apoi am crezut că am găsit soluţia: instalatorul. M-am dezumflat însă repede: instalatorul trebuia plătit. Cu bani!!! Ei, în perioada asta, nu-mi prisoseşte nici măcar un leu, aşa că am decis să amân intervenţia până oi avea bani şi să folosesc fie cada, fie chiuveta de la bucătărie.
După vreo trei ore în care mi-am bătut capul în fel şi chip, am avut o revelaţie. Clar, dopul trebuia aspirat. Uhmmm... Cu ce, cu ce? Cu aspiratorul, logic. Şi am trecut la treabă. Am detaşat peria aia de aspirat covoare din capătul ţevii aspiratorului şi am introdus ţeava în (măh, mi se pare mie sau sună pornache descrierea mea?) scurgerea chiuvetei. Ţeava n-a intrat în întregime, dar suficient cât să disloce dopul. Şi dacă în prima fază doar l-a dislocat, la a doua încercare l-a aspirat de-a dreptul. E infinit mai uşor să scoţi un dop de pe ţeava aspiratorului decât din scurgerea de la chiuvetă, credeţi-mă pe cuvânt. Oana ştie!!!
Şi uite aşa, nu orice zi care începe prost e musai să continue în acelaşi fel, nu orice blondă care e proastă dimineaţa e proastă până la sfârşitul zilei (profund, dom'le, profund). Ei, nu-i vorbă, nevoia te învaţă. Câte m-au învăţat pe mine nevoile de când m-am mutat la casa mea... ehe, n-aş avea spaţiu pe blogspot dacă aş vrea să scriu. Deşi am feelingu' că o să-mi continui la un moment dat aventurile blonde. Ar fi aiurea să mă amuz doar eu de mine.
Acu', gata, că mi-am scrântit neuronul de la atâta încordare pe ziua de azi.

Prietenu' meu, afepeu' 3

Din ciclul "Niciun contact cu afepeu' fără o dudă demnă de consemnat" (aici, ep. 1 şi ep. 2), vă supun atenţiei, în cele ce urmează, fotografia de mai jos, executată la AFP IMGB.



E făcută pe fugă, în mişcare şi câş. Nu de alta, da' mişunau funcţionăreii pe acolo ca într-un furnicar şi mă cam ţinea o jenă să mă surprindă în flagrant cu... camera delictă în mână. Da' ce e de văzut, bănuiesc că se vede. Dacă nu se vede, vă spun eu ce scrie pe afişul care se găseşte pe absolut toate uşile birourilor din instituţie: "În acest birou nu se primesc atenţii" :)). Eu am mai avut treburi prin instituţia cu pricina şi prin primăvară, da' pe vremea aia nu era nici urmă de aşa mesaj (sau în primăvară nu era valabil ce scrie pe afiş?!? Iar sunt rea şi insinuantă, ştiu :)))
Şi altă fază faină. Aşteptând să intru unde aveam treabă, apare gardianul şi rupe afişul de pe uşa în faţa căreia aşteptam. Şi cum sunt posesoarea unei cantităţi generoase de mâncărici la limbă, nu pot să mă abţin de la a face constatări - fie ele asertive, sau interogative - în situaţii de genu' ăsta. Aşa că mă adresez domnului: "Gata, ridicaţi embargou'? Înţeleg că de-acu' se dau şi se iau atenţii la liber!?!" Şi ca şi cum ar fi luat în serios întrebarea/remarca/nedumerirea mea, îmi şi răspunde corespunzător: "A, nu, nici vorbă, era măzgălit cu pixu' afişu' şi îl înlocuiesc. N-o să ne mai civilizăm în veci" :))
Pe drumu' de întoarcere, cugetam la sensu' noţiunii "atenţie": o fi aceeaşi chestie ca şpaga sau o fi însemnând decât un cadou nevinovat, gen o cutie de bomboane, un buchet de flori, un parfum etc? Adică, io, una, mai degrabă aş denumi "şpagă" niscai mulţi bani introduşi în plic şi aş folosi pt flori, bomboane şi alte cadouri termenul "atenţie". Cum o fi?
Nu, serios, pe vremea când lucram în învăţământ, primeam şi io bomboane, flori, creme, boscheţi - na, ca tot profu' - şi mă gândesc totuşi că ceea ce primeam erau atenţii, nu şpagă. Că dacă şi asta ar fi şpagă, atunci m-aş suspecta ca fiind şi eu unul dintre omuleţii ăia care fraudează statu' şi nu m-aş simţi tocmai confortabil. De parcă un fraudator sau un evazionist s-ar simţi în vreun fel. Poate doar de la foarte bine în sus, că doar d-aia s-a făcut fraudator/evazionist de România, şi nu de Botswana.

De meserie, român

De ceva timp, îmi pute totul. Iniţial, am dat vina pe criza economică. Mă cuprindea panica ori de câte ori îmi trecea pe lângă ureche cuvântul "restructurare".
După aia, m-am gândit că mă uit prea mult la televizor şi că dătătorii cu părerea, gen Mircea Badea, mă intoxică cu jde mii de imagini ale unei ţări care nu mai are scăpare. Am fost tentată să fac o cură de detoxifiere şi să-mi setez pe telecomandă doar Hallmark, AXN, MGM şi Cartoon Network. Însă mi-am dat seama că bieţii Mirci nu-mi bagă nicio prostie în cap, că asta e realitatea pe care o trăiesc şi că, aplicând tactica struţului, nu schimb lucrurile. O să-mi scot capul din nisip la un moment dat şi o să găsesc aceeaşi mizerie veche de 20 de ani.
În final, m-am uitat la mine şi la câte am realizat eu în 28 de ani. Şi m-a pufnit râsul. Şi apoi plânsul isteric. Păi, ce-am realizat? După nişte mulţi ani de cursuri universitare şi postuniversitare (cei mai frumoşi ani, pe care regret că i-am pierdut în felul ăsta), am ajuns... profesor. O experienţă mult prea amară.
Şi apoi mi-am schimbat domeniul de activitate. Şi oraşul. Nu şi norocul. Şi am avut destule full-time-uri şi part-time-uri. Şi am întâlnit... fenomene, că altfel nu le pot spune. Şi multă incompetenţă. Şi a dracu' de multă prostie. Şi multă aroganţă. Şi multă superioritate gratuită. Şi mult pupincurism. Şi multă desconsideraţie faţă de plebe. Şi veşnicul salariu mediu pe economie. Şi veşnica neputinţă de a avansa în lipsă de PCR (!!!). Şi frustrări. Şi cică abia după alegeri o să se arate dracu' în toată splendoarea lui neagră. Şi cred cu tărie că aşa va fi.
În atari condiţii, cum naiba să nu îmi pun întrebarea: cine mă mai angajează pe mine în caz de... necaz? Păi, dacă mă uit la sutele de CV-uri depuse pe "genialele" platforme e-jobs şi BestJobs, dacă socotesc că am fost chemată la interviuri doar de o zecime dintre angajatorii care defilau cu joburi pe site-urile sus-numite, dacă mă mai gândesc că circa un sfert dintre angajatorii pt ale căror posturi aplicasem nici măcar nu mi-au vizualizat CV-ul, aş zice că şansele de a mă angaja undeva tind spre zero (dacă nu chiar spre minus infinit:))).
Da, ştiu, pregătirea de filolog e de toată jena în zilele noastre. Dar atât m-a dus capul să fac şi nu mai pot schimba mare lucru acum.
Dar oare nu face parte din fişa postului de român să fii nemulţumit de multe, să aştepţi să se schimbe ceva în bine, să speri c-o să se schimbe ceva în bine, să te laşi amăgit de maeştrii demagogiei? Ba da, de-asta eşti român, ca să fii uşor de manipulat. La naiba cu speranţa!!! A mea e de mult moartă, formolizată, îngropată şi cu parastasele rânduite. Unde, bre, speranţă, în România?!? Speranţă că ce? Speranţă c-o să-ţi vină într-un târziu mintea la cap şi-o să te cari naibii din mocirlă.
Acu', sigur, nu mă refer la ăia ai căror părinţi sunt demnitari, sau înalţi funcţionari, sau mai ştiu io ce alţi mâncători degeaba de bani publici. Nici io n-aş pleca din România dacă tata ar fi ministru. Unde să mă duc? Să mă duc într-o ţară unde să mă bage ăia la bulău dacă omor pe cineva pe trecerea de pietoni, când pot să dau liniştit cu maşina peste cine vrea muşchiu' meu în Românica? Doar tata e demnitar şi pe mine poa' să mă doară fix la başcheţi de răposatu'. Ziceam aşa.
Dacă ar fi posibil ca relaţia mea cu viaţa de pământean să înceteze (sună cam emo, dar nu e ce pare a fi) cu acordul părţilor, mi-aş dori să fiu extraterestru. Ei, n-am de unde să ştiu cât de bine o duc extratereştrii, dar cel puţin ei n-au un TBA la conducere şi o EBA - reprezentantă a tinerei generaţii - în PE.
Şi pt că nu pot să opresc planeta şi să cobor pur şi simplu, m-am gândit să-mi reziliez contractul cu eterna şi fascinanta Românie. Acu' aştept un mail. Îl aştept de 10 zile. Un mail cu formulare prin care îmi dau acordul să fac ceva cu viaţa mea. Să plec dracului din cocină. E grea rău aşteptarea asta. Pe tasta de refresh odată scria F5. Acum nu mai scrie nimic. Scrie, în schimb, pe degetul meu. Dar nu e niciun bai dacă nu-l primesc. Până în primăvară am tot timpul. Şi nu cred să mă răzgândesc. Eu, una, am obosit să mai am toleranţă faţă de nulităţile ridicate la rang de valori.

Tovarăşul Nicolae Ceauşescu, între înlăturarea nu-ştiu-cui şi autosuspendare

Înţeleg că nea Nicu (fără ghilimele, că nu e poreclă, e dăcât o prescurtare a numelui) a făcut eforturi să înlăture pe cineva sau chiar pe el însuşi. Nu mi-e clar pe cine a vrut să înlăture, dar mi-e clar că eforturile au fost ale lui, şi nu ale oponenţilor, întrucât dacă eforturile nu erau ale lui, ci ale oponenţilor, atunci înlăturarea era sigur a lui.

Aţi înţeles ceva? Pt "da", treceţi la postarea următoare, pt "nu", treceţi pe la taraba cu tabloide.

"Oamenii timpului nostru" o pun între subiect şi predicat

Adică aşa



Canal TV: Antena 2
Emisiune: "Oamenii timpului nostru"
Realizator: Delia Budeanu
Invitat: Cristian Pârvulescu
Ideea subtitrată a emisiunii: Cine deţine informaţia, deţine puterea.
Subtitrarea corectă: Cine deţine informaţia deţine puterea.
Explicaţie: Subiectiva ("Cine deţine informaţia") se comportă ca un subiect. Aplicând operaţiunea numită contragere, înlocuim subiectiva respectivă cu ce vrea muşchiul nostru. Al meu vrea să înlocuiesc cu pronumele demonstrativ "acesta". Scriem "Acesta deţine informaţia", şi nu "Acesta, deţine informaţia", nu?!? Aşa am învăţat io la şcoală, da' bag seamă că multe s-au mai schimbat şi-or să se mai schimbe.
O virgulă care face cât un 5% dintr-un salariu de antenist.

Vitantis ALL STAR DRIFT & Tuning

Cum stăteam io azi aşa frumos în casă şi ascultam scârţâitul de roţi al maşinilor tunate care se rupeau în figuri pe platforma din faţa complexului Vitantis (vai de capul şi de urechile noastre, ale locatarilor din vecinătate!!!), zic să dau o fugă până-n Carrefour ca să-mi fac cumpărăturile de uichend. Ei, nu-s io pasionată de maşini - ba chiar deloc, le consider un accesoriu inutil -, dar îmi place spectacolul. Iar ALL STAR DRIFT & Tuning a oferit spectacol din plin. N-am stat mai mult de un sfert de oră - douăj' de minute, că mai aveam şi altele de făcut, da' mi-a plăcut. Concursul (că cică e concurs) continuă şi mâine. Aşa că, dacă nu aveţi altceva mai bun de făcut în uichend, daţi o fugă până la complexul Vitantis, de lângă târgul de maşini Autovit.

Câteva poze şi-un filmuleţ de 14 secunde, că dăcât atât mă ţine memoria.

Bancul patriotului

De multă vreme am remarcat balcoanele astea două din zona Tineretului, accesorizate cu câte un steag românesc. Abia după ce am făcut poza şi am mărit-o, am văzut că e vorba, de fapt, despre o agenţie imobiliară, ai cărei patroni, probabil, dat fiind faptul că au ocupat un spaţiu la un etaj superior, şi nu la parter, au simţit nevoia să atragă într-un fel atenţia. Corect. Puteau s-o facă şi în alt mod, cred. În fine, e opţiunea fiecăruia. Doar că am şi eu o părere: dacă cei care lucrează acolo sunt la fel de patrioţi pe cât vor să dea de înţeles... mi-e milă despre ei. Din motivul următor, pe care vi-l spun sub formă de banc:
Viermele-copil o întreabă pe maică-sa:
- Mamă, noi am putea locui într-un măr?
- Da, mamă, fireşte că am putea locui într-un măr.
- Mamă, dar noi am putea locui într-o cireaşă?
- Da, mamă, am putea locui şi într-o cireaşă.
- Mamă, şi totuşi de ce locuim într-un rahat?
- Pt că asta este patria noastră şi noi suntem patrioţi.

Mai munceşte careva la Cancan?

Nu de alta, da' am senzaţia că singurii care-şi mai fac treaba pe acolo sunt paparazzii (şi... cititorii care le trimit ponturi şi poze contra unor sume frumuşele). Adică mă gândesc că ar trebui să fie careva prin redacţia aia care să dea un ochi pe pagină înainte de trimiterea în tipografie sau de agăţarea pe site. Că-ţi scapă una-alta în text, asta este, se întâmplă şi la case mari, cum ziceam cu altă ocazie, da' chiar să nu vezi într-o explicaţie foto - scrisă întotdeauna cu corp de literă distinct (!!!) - cuvintele care prisosesc, asta e ignoranţă, sau nesimţire, sau lipsă de respect faţă de cititor, sau mircea fă-te că lucrezi. Nu-i nimic, români suntem, conform principiilor următoare trăim: "Timpul trece, leafa merge", "Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim".

Cum vine asta: "... cadoul pe care i l-a făcut prezentare"??? Aaaaaaaaaa, acum am înţeles. "Prezentare" e, de fapt, cuvântul-cheie de la fotoexplicaţia următoare. Şi nu l-a văzut nimeni că a zburat unde nu trebuie? Nu? Nu. De ce să fi văzut? Doar e tabloid. Tabloidele nu se citeşte. În tabloide dăcât te uiţi la poze.

Şi timpul se dilată pe ritmuri de cancan

Din ciclul "Noi muncim, nu gândim", vă supun atenţiei o aberaţie marca "Cancan" (sună bine "marCA CAncan", nu?). Se făcea că eram în anul în care a fost ucis cantautorul Ioan Luchian Mihalea, anul 1993. Şi se mai făcea că anul 1993 era an bisect. Nu pt că februarie ar fi avut 29 de zile, conform regulei (REGULII, sic!), ci pt că luna noiembrie a avut 31 de zile. Noroc că cititorii de tabloide sunt într-un fel: mulţi vede, da' puţini pricepe.

Se întâmplă şi la case mari

Ei, acu' n-o fi "ringu'" chiar casă mare, da' Cristoiu (lui îi aparţine trăsnaia) e, fără îndoială, nume mare. Dincolo de amănunte, fireşte, singurul vinovat e corectorul (:))) care n-a sesizat că este vorba despre particula de condiţional-optativ "ai" - scrisă legat -, şi nu de particula de infinitiv "a" căreia i se alipeşte, în anumite situaţii, forma neaccentuată a pronumelui personal, aici în dativ.

A-ş (sic!) mai veni io şi cu alte explicaţii şi exemple, dar n-are sens, pt că cine trebuie să bage la cap nu dă atenţie la detalii.

Aceste cuvinte ne doare

Iaca, mă trezii şi io la spartul târgului, da' ce să fac dacă nu mi-s din Craiova, că dac-aş fi fost, aş fi dat-o io prima. E bună rău, cum se spune. E cea mai tare. E Dumnezeu. Dăcât că a fost luată de mulţi pân-a ajuns şi la mine.
Şi-au dat concursul:
http://diacritica.wordpress.com/2009/09/20/readuceti-gramatica-in-capul-adevarului/
http://moscalifar.eu/?p=13570
http://www.zoso.ro/2009/09/la-adevarul-s-a-concediat-si-corectorul.html
http://www.paginademedia.ro/2009/09/21/fault-readuce-ti-gramatica-la-adevarul-de-seara/ (Huh?!?!?!?!?!)

- cu participarea extraordinară a fotografului Erso (sau Eros?!? Nu-s pe deplin lămurită)

Citiţi voi postările linkuite, io dau doar copy-paste la două comentarii care mi s-au părut reprezentative: "E ăla de seară, adică ăla care nu produce, ci consumă!" "E în dialectul oltenesc, vericule!"

Acu' bag şi io nişte paie pe f... ăăă, asta, nişte răspunsuri la comentariile astea răutăcioase:

1. Într-adevăr, e ăla de seară, doar că ăla de seară se face de cu dimineaţă, când omu' vine direct de acasă, de la somn, adicătelea e cu mintea odihnită. Ar trebui să fie cu mintea odihnită la propriu, din păcate unii o au odihnită (da' odihnită rău) la figurat. Deci bancurile cu olteni au o bază... bine ancorată în realitate (ăsta e un clişeu, ştiu).

2. Nu e dialect, bre. E pseudoromâna (aia, ştiţi voi, în adâncuri înfundată) vorbită de vajnicii ziarişti.

Ăăă, haideţi să ne mai râdem, vreţi? Adică cum ar veni, să facem haz de necazu' ăl mare al necunoaşterii/proastei înţelegeri a limbii materne:

http://blogderomanfrustrat.blogspot.com/2009/09/c-asa-vrea-muschiul-gazetaresc.html http://blogderomanfrustrat.blogspot.com/2009/08/adevarul-despre-jurnala-nationala.html http://blogderomanfrustrat.blogspot.com/2009/05/pica-softu-bre.html
http://blogderomanfrustrat.blogspot.com/2009/04/cum-stam-cu-tirajul-lectie-gratuita-de.html

Şi mai am una pe care n-am dat-o că mi-era lene s-o mai transform în postare şi oricum e egal cu zero, da' am păstrat-o pe desktop şi acu', că veni vorba, o scot la înaintare:

P.S. Şi o "Scurtă lecţie de PR pentru ziaristul român", pe cât de drăguţă, pe atât de utilă, de la aceeaşi diacritică.

Laudă-mă gură!

Ştiţi Pasajul Unirii, ăla de a fost renovat de curând. Ce să zic, arată bine. Afişajul de la intrarea în pasaj l-aţi observat? E de mare angajament. Display-ul se schimbă de vreo 4 sau 5 ori ca să ne anunţe, printre altele:

1. unde ne aflăm

2. cine a fost "capul răutăţilor"

3. şi... încă o chestie care unora li se pare relevantă întrucât, nu-i aşa, e cam fără precedent la Românica

Inteligenţa românului stă... pe gard

Adică aici





Nu se vede prea bine despre ce este vorba? Nu face nimic. Se rezolvă cu un zoom.




Cartier Berceni, Şoseaua Olteniţei, în faţa unui bloc, miercuri, 16 septembrie.
Recunosc că, iniţial, m-am gândit la un titlu de genul "Inteligenţa bărbaţilor stă... pe gard". Dar m-am răzgândit la timp, din două motive: în primul rând, pt că oricum sunt "acuzată", cel puţin o dată pe zi, că sufăr de misandrie (lucru la care, de ceva vreme, nu mai ridic nicio obiecţie :))) şi, în al doilea rând, pt că nu am nicio certitudine că obiectu' a fost agăţat pe gard de un mascul. Autorul poate fi la fel de bine şi o femelă. Fauna din România nu e numai de genu' masculin.
Prea multe comentarii nu am de ce să fac. Regret doar, o dată în plus, faptul că respir acelaşi aer cu animalele cu două picioare.
Şi în final îmi cer mii de scuze pt scârba pe care v-am cauzat-o.

15 septembrie: debut de sezon toamnă-vară

Culori stridente, hăinuţe scurte, strâmte, epatante, frizuri cretine asezonate, pe ici, pe colo, cu una pereche ochelari de soare, cercei supradimensionaţi, poşete minuscule, limbaj colorat. Fiţe glamouroase sau glamour fiţos. A început şcoala. Esenţial e că azi aveai impresia că s-a spart conducta cu piţi. Nu că simţul meu vizual n-ar fi fost agresat şi de cocalari.
Cam asta s-a putut vedea în prima zi de şcoală pe străzi şi prin transportul în comun. Ca şi cum nu mi-ar fi ajuns toată vara să văd fetiţele în cizmuliţe albe/gri/mov de dantelă sau în pseudosandale d-alea tembele de îţi îmbracă glezna. Umblă vorba prin târg că tinerii îs împotriva uniformei. Să nuanţăm. Îs împotriva uniformei impuse de alţii, nu şi împotriva uniformei pe care şi-o impun singuri, sigur, zice-se că în deplin acord cu tendinţele.
Mi-e dor de sarafan şi de numărul matricol. Da' dor rău. Deşi număr matricol n-am purtat decât până în clasa a III-a sau a IV-a. Mai ţin minte şi acum ce număr aveam: 856 :)). Uniforma cu sarafan am mai purtat-o încă vreo trei ani după revoluţie. Mi-aduc aminte că, deşi profii ne ziseseră că avem voie să venim "în particular", mult timp am refuzat să îmbrăcăm altceva decât tradiţionala uniformă. Iar când, într-un final, micuţele ceauşiste şi-au luat inima în dinţi şi au renunţat la sarafan, au adoptat o ţinută superdecentă şi aproape aceeaşi în fiecare zi (fustă până la nivelul genunchiului şi bluză albă) şi o atitudine de nesiguranţă, trădată de întrebarea pe care i-o puneam dirigintei zilnic, fără excepţie, chiar cu riscul de a deveni agasanţi: "Putem să venim şi mâine în particular?" Deşi trecuseră vreo 3 sau 4 ani de la revoluţie, abia atunci, odată cu renunţarea la uniformă, am înţeles că se schimbase ceva.
Ce se mai strofoacă ai noştri aleşi să reformeze învăţământul. Mă întreb de ce şi pt cine. În mod sigur, pt ei, ca să mai bifeze în agendă o pseudorealizare din perioada mandatului. În niciun caz pt personajele obscure, denumite, impropriu, elevi, preocupate să-şi etaleze orice altceva în afară de cunoştinţe. Dar să nu generalizez, desigur :)).
Elevii se duc la şcoală pt că e învăţământul obligatoriu, nu pt că vor să înveţe ceva. Un lucru pe care-l faci forţat nu are cum să te atragă. Iar când e vorba să-ţi însuşeşti sute de informaţii din domenii care poate nu suscită niciun pic de interes asupra ta, să fii evaluat la astfel de discipline care nu îţi plac, nu se mai aplică principiul conform căruia pofta vine mâncând.
Eu aş desfiinţa învăţământul obligatoriu. Nici măcar ăla de patru clase n-ar mai trebui să fie obligatoriu. De ce trebuie să fie şcoala o povară? Nu, frate. Să te alfabetizezi doar dacă asta îţi doreşti cu adevărat. Mai departe, poţi aprofunda un domeniu care te atrage. Dacă nu te atrage nimic, nu-i bai, n-o să ţi se bage cultura generală cu de-a sila pe gât. N-ai ce pierde nici dacă înveţi de bunăvoie, nici dacă refuzi. În ultima situaţie, există o foarte mare probabilitate să ajungi europarlamentar sau, în cel mai rău caz, primar de sector.
Să aveţi un an încununat de succesuri, dragi elevi, şi nu vă spetiţi prea tare pt că ţara vă vrea proşti. Şi, dacă vă gândiţi mai bine, chiar şi voi vă vreţi proşti. Proşti, da' mulţi :)).

C-aşa vrea muşchiul gazetăresc

Din ciclul "Aşa vrea muşchiu' meu, aşa pun titlul", vă invit să citiţi următoarele rânduri dintr-un material apărut recent într-un ziar de largă răspândire naţională şi dacă voi găsiţi vreo urmă de legătură între intertitlu şi rândurile care îl succed, daţi-mi, vă rog, de ştire ca să-i ţin de urât lu' Mircea Badea când o defila prin faţa Palatului Victoria cu pene lipite pe fund.



Aţi citit? Bun. Deci care-i legătura între aspectul fizic, la care face referire intertitlul, şi ce spune autorul în textul de după? Păi e cam discutabilă. Io când am citit interu', m-am gândit că românii sau au început să mănânce dietetic, sau au investit în gantere, steppere, benzi de alergat, biciclete eliptice şi alte scule, sau au dat iama prin cabinetele cosmetice să se epileze/machieze/maseze/împacheteze/electrostimuleze/termosudeze, toate astea ca să arate bine.
Eliminăm din start partea cu produsele de curăţenie care n-au nicio treabă cu aspectul fizic. Mai rămâne partea cu cele două produse de îngrijire personală, deodorantul şi şamponul. Aşa cum sesizează şi autorul, e vorba de produse de îngrijire personală. Între îngrijirea personală şi aspectul fizic e oareşce diferenţă. Mică, ce-i drept. Şi totuşi e posibil, din păcate, ca una să o excludă pe cealaltă. Io vin şi vă întreb: n-aţi văzut niciodată tipi cu un corp superlucrat, domniţe superaranjate, ultraparfumate şi îmbrăcate după ultima modă, pe scurt, persoane care arată superbine, dar care put?!? A orice. Eu am cunoscut destui/destule.
Şamponul, săpunul, gelul de duş, deodorantul, parfumul te curăţă şi te parfumează, dar nu te fac să arăţi mai bine, adică nu îţi modifică în niciun fel aspectul fizic. Dacă autorului tot nu-i era străină sintagma "îngrijire personală", oare nu ar fi fost mai potrivit dacă ar fi ales drept intertitlu: "Românii, mai atenţi la îngrijirea personală"? Huh?

P.S. Aaa, ştiu, nu mergea varianta propusă de mine pt că era prea mare număru' de semne. Asta e, număru' de semne ne limitează al naibii de mult, că altfel ne descurcăm noi să reformulăm, să dăm sinonime, să... vorbim limba română, ce mai!

Retardo: piticii de pe creier nu răspund la tratament

Cât de debil poţi să fii ca să crezi că un afiş lipit undeva, oriunde - pe stâlpi, pe pomi, pe garduri, pe socluri - poate schimba percepţia, convingerea, crezul, mentalitatea celui care întâmplător trece pe-acolo şi îşi aruncă ochii asupra cuvintelor scrise? Tre' să fii bolnav. Un om întreg la minte nu se lasă influenţat de ce scrie pe un afiş, cu atât mai mult cu cât mai e şi defăimător. Românii, în marea lor majoritate, nu sunt proşti. Or fi hoţi, oportunişti, criminali, pedofili, manelişti, perverşi, da' proşti nu sunt. În general, românul e învăţat să gândească cu capul lui, nu cu al altuia. Şi atunci, de ce s-or fi strofocând unii să le bage celorlalţi în cap o idee, de cele mai multe ori fixă?
Îndrăznesc să zic că, cel mai adesea, în spatele unor astfel de gesturi stau nişte poliţe neplătite. Jenant este faptul că lipitorii ăştia de afişe - în cazul în care or fi unele şi aceleaşi persoane cu autorii afişelor - nu se sinchisesc să explice motivul pt care lucrurile stau aşa cum le prezintă ei, şi nu altfel. Oare lipitul de afişe o fi singura lor plăcere?!?



Zona Mitropoliei, duminică, 23 august

De pe BestJobs adunate. Sau misterul castravetelui de Belgia

De la o vreme tot accesez platformele de joburi în speranţa că s-o lega ceva mai acătării şi de mine. Şi cum în Rumeinia m-am lămurit de mult cum stă treaba, am dat-o pe search-urile de joburi din alte land of choice-uri. Evident că nu mi-a trecut prin cap să aplic direct pt job de manager şi nici pt unul de înalt funcţionar la PE. M-am orientat şi eu după ce mă pricep să fac: păi n-am pregătire nici de doctor, nici de asistent, că astea am văzut că se caută în draci, la calculator mă pricep atât cât să-mi verific mailul, să vorbesc pe mess, să accesez site-uri, să scriu pe blog şi să downloadez diverse - insuficient pt a aspira la statutul de subaltern al lui Gates, pt babysitting e răspunderea prea mare şi la construcţii/amenajări interioare mă pricep tot cât mă pricep şi la medicină. Aşa că... menaj? Da, asta merge. Poate agricultură? Cules de mandarine, portocale, măsline şi-alte trufandale? Şi la asta m-aş băga.

Şi tot trimiţând io CV-uri peste CV-uri pe la diverse companii de recrutare, dau de anunţul următor: "Recrutăm personal pt cules castraveţi în seră în Belgia" (io am depăşit faza de reprezentare a simbolului falic, depăşiţi-o şi voi, pls!!!). Ooo, perfect, îmi zic, nu-i greu, culegeam castraveţi în grădină la ţară, se culeg mai uşor decât strugurii. Plus că e Belgia, franceza o vorbesc binişor, n-o să-mi fie prea greu. Dau să aplic, da'-mi pică ochii pe condiţiile puse de firmă, alea de le-am înroşit io.

Doar bărbaţi?!?!?!?!?! Păi de ce doar bărbaţi? O fi vreo diferenţă radicală între castraveţii de Belgia şi cei de Rumeinia? Asistăm la vreo reinventare a castravetelui? Ceva de genu' "cucumber reloaded" (pardon, je m'excuse, concombre rechargé)? S-au schimbat datele poveştii, nu mai e "ridichea uriaşă", acum e "castravetele uriaş"? Neuronu' meu încă se zbate într-o ceaţă densă. Da' de faza cu "înălţime de la 1,80, vârsta cuprinsă între 30 şi 48 de ani" ce ziceţi? Şi totuşi, îmi scapă mie ceva?

Ei, uite un deziderat demn de blonda din mine: sper să descopăr în viaţa asta şi taina castravetelui belgian.

Între noi, talentaţii

Tânăru' Alin Fărcaş, alias Pamflezistu', mă face "talentată" şi mă pocneşte cu "Blogu' de Oro". Acu', nush cât talent real zace în mine, da' uite că de data asta am chef să-l cred pe Alin, motiv pt care îi foarte mulţumesc pt distincţie şi mă repet, executând un copy-paste după comentu' pe care l-am lăsat la el: "aprecierea îmi merge drept la suflet şi cântăreşte cu atât mai greu cu cât vine de la cineva infinit mai talentat decât mine".
Acu' vine partea cea mai grea: se presupune că io ar trebui să-i fericesc cu un "Blog de Oro" pe blogeraşii pe care-i consider merituoşi. Ei bine, n-o să nominalizez pe nimeni din blogrollu' meu şi o să şi explic de ce (nu, nu pt că urlă egoismul în mine :))).
Fiind filolog prin formaţie, cu tot cu patalama la mână, am învăţat să apreciez textele bine scrise, atât din punctul de vedere al conţinutului, cât şi din cel al folosirii corecte a limbii române. În blogrollu' meu o să găsiţi, în majoritate, doar oameni care au ceva de spus, şi nu personaje obscure care pun traficul înaintea conţinutului şi care postează de enşpe ori pe zi având drept unic scop creşterea numărului de vizitatori. Din acest motiv, blogrollu' meu nu este unul interminabil, nu conţine mai mult de 20 de bloguri, bloguri pe care le accesez zilnic, deşi unii autori postează cu o frecvenţă mai redusă.
Filologului din mine îi place la nebunie să-i citească pe cei care spun lucrurilor pe nume sau care împărtăşesc din experienţa lor de viaţă şi care musai scriu corect, coerent, cu subiect şi predicat (eventual, fără virgulă între ele:)))
http://www.alinfarcas.ro/
http://alisbobe.blogspot.com/
http://nastasecatalin.blogspot.com/
Presarul din mine (adicătelea ăla de lucrează în presă, şi totuşi nu e ziarist) urmăreşte cu înfrigurare noutăţile, analizele, dar şi luptele care se dau în interiorul sistemului
http://www.reportervirtual.ro/
http://www.paginademedia.ro/
http://www.jurnalismonline.ro/
http://cristianbotez.wordpress.com/
http://busylancer333.wordpress.com/
http://catalink-mediablog.blogspot.com/
Cât despre omul Oana Anghel, ei bine, omul vrea mai multe:
- să afle bârfele din showbiz şi să fie mai aproape de vedete
http://divedecarton.blogspot.com/
http://www.yodablog.info/
http://www.mircea-badea.ro/blog/
http://mihaibendeac.ro/
http://www.serbanhuidu.ro/
- să ştie câte puţin din toate cele care se întâmplă prin a noastră land of choice (ştiu, am făcut o fixaţie pt sintagma asta începând încă de la postarea trecută, despre Sinaia)
http://contact.romania-inedit.ro/
- să afle cum gândeşte tânăra generaţie
http://kaloo.info/
http://incasha.blogspot.com/
- să vadă cum o duc alţii care au avut curajul să-şi ia viaţa în mâini şi să dea cu flit land of choice-ului de toate zilele
http://dielda.blogspot.com/
- să se minuneze de cât de populari se dau politicienii
http://danvoiculescu.net/blog/
Ocazional, citesc şi blogurile "persoanelor interesate" care nu se află deja în blogroll. Repet, dacă există cineva în blogroll, există pt că eu consider că am ce citi la el, şi nu pt că vreau să-mi aducă vizitatori. Nu m-am împrietenit până acum cu AdSense-ul, am blog doar pt că îmi place să scriu. Nu fac link exchange-uri în mod nejustificat. Nu obişnuiesc să anunţ persoanele atunci când decid să le bag în blogroll: se află acolo pt că îmi place să le citesc, nu pt că aştept să-mi întoarcă gestul.
În concluzie, eu nu ştiu cui să dau distincţia şi, evident, nu voi alege între ei. Poate, tuturor.

No hope, no chance, no choice. Just Romania. Şi natura

Sâmbătă. Perspective sumbre. Adică plictiseală şi net. Şi curăţenie. Uneori şi parc. De data asta, însă, am zis să ies din tipare. Şi cum io sunt omul deciziilor de moment, nu mi-a trebuit prea mult să mă hotărăsc să plec din Bucureşti. Cea mai apropiată destinaţie, şi ieftină, şi ofertantă: Sinaia. Aşa că am luat primul tren de dimineaţă (bine, fie, nu era primul, era al doilea) şi la 9 jumate am fost în Sinaia. Mă rog, 9 jumate scria pe bilet, în Sinaia am fost la 10 fix, dar asta nu a fost nimic pe lângă întârzierea de care am avut baftă la întoarcere.

N-am mai văzut Sinaia de 10 ani. E neschimbată. Ici-colo a mai apărut câte un sediu de bancă. În rest, e la fel. Frumoasă. Foarte frumoasă.

M-am plimbat în lung..., apoi în lat, am vizitat Mănăstirea Sinaia, după care am apucat-o spre Peleş cu intenţia de a-l vizita şi pe el. Şi dacă n-am făcut-o a fost doar din cauza asta

Acu' chiar să dau 50 de lei pe un tur complet (asta însemnând parterul şi etajul 1; turul de 20 de lei era doar al parterului) al castelului nu m-am îndurat. Şi chiar am fost uimită de mulţimea de turişti care procedau exact ca mine, adică făceau cale întoarsă de la casa de bilete. Majoritatea celor care se încolonau la intrarea în muzeu erau străinii. Românii fie se rezumau, ca mine, la plimbarea pe terasa castelului, fie, dacă erau în grupuri de 3-4 persoane, nu intrau toţi, cei care renunţau să intre mulţumindu-se să zică: "Intraţi doar voi, eu/noi l-am mai văzut şi acum x ani".

Dar, nu-i aşa, land of choice ca a noastră nu mai are nimeni. Ce dacă nu ne dă mâna să plătim intrările la obiectivele turistice? Las' că plimbările în aer liber sunt mai benefice.

N-am plecat însă de la Peleş fără a imortaliza una, alta

Vârfurile munţilor, pierdute printre nori

Cota 1.400, pierdută printre aceiaşi nori

Poza asta n-ar fi existat dacă n-aş fi auzit discuţia purtată de un grup de turişti francezi în apropierea mea. Unul dintre ei, bănuiesc că era român pt că el era cel care le dădea celorlalţi detalii despre ce au în faţa ochilor, le-a indicat "buda" care se vede în colţul din stânga sus al pozei, zicându-le că buda a devenit un fel de element arhitectural al românilor, apare şi când e cazul, şi când nu e cazul. Probabil că avea dreptate, doar că "buda" respectivă nu e o budă, ci un post de observaţie, altfel n-ar fi avut geamuri. N-am considerat însă necesar să-i atrag atenţia, m-am amuzat doar de chestia cu "elementu' arhitectural" şi am făcut poza.

După care mi-am adus aminte că există o curte interioară a castelului cu o fântână a dorinţelor, unde cică arunci o monedă stând cu spatele spre fântână şi îţi pui o dorinţă, iar dacă moneda nimereşte în fântână şi nu pe lângă, ţi se împlineşte dorinţa. Acu' nush cât adevăr are în ea credinţa asta, că io mi-am pus dorinţe de câte ori am trecut prin Sinaia, da' degeaba că tot cu 102-ul circul, tot nemăritată şi neconsolată :)), tot fără bani de spart pe excursii la fiecare sfârşit de săptămână (era să zic şi de vilă, da' n-o mai zic şi p-asta, că măcar am casa mea PP şi mă mulţumesc cu atât). În fine, m-am dus în curtea interioară să văz cum mai stă treaba cu fântâna şi, când colo, ce găsii? Fântână închisă pe perioada crizei. Ei, nici fântânile dorinţelor nu mai sunt ce-au fost... Dac-ar exista un FMI, pardon, un FDI şi pentru fântâni... cum s-ar mai împrumuta statul de miliarde de dorinţe nerambursabile... Da' aşa... naşpa... pe criza asta nici să-ţi doreşti ceva nu se mai cade... Revin. Deci fântâna a fost acoperită de o chestie finalizată cu un felinar în vârf şi arată fix aşa

Am plecat la Pelişor. Tariful era cât de cât de bun simţ - "doar" 10 lei turul complet, adică parter şi cele două etaje. M-au şocat în schimb taxele de poze şi filmare - 30 lei, respectiv 50 lei!?! Dar să nu uităm că ne aflăm în land of choice, unde imposibilul devine posibil.

Şi am plecat. Nu ştiam exact unde, că mai aveam vreo 3 ore până la trenul de întoarcere. Pe drum, am cumpărat fructe de pădure... la ofertă :)). Adică, paharul de zmeură - 3 lei, paharul de mure - 3 lei, dacă luai un coşuleţ mai măricel cu ambele sortimente - acu' se presupune că în coşuleţul ăla nu se aflau doar un pahar cu zmeură şi unul cu mure, ci ceva mai mult din fiecare - plăteai 10 lei, plus un păhărel de mure/zmeură pe care îl primeai drept bonus. Deh, d'ale comerţului... aşa că am făcut afacerea. Şi m-am ales şi cu un coşuleţ în care o să-mi pun scoicile de le-am pescuit în concediu, la mare.

Mai aveam destul pân' la tren'. Doar că se-apucă să plouă. Da' ploaie, nu aşa. D-aia de te udă pân' la piele, cu tot cu umbrelă, iar pe stradă te iau şuvoaiele. Iar Sinaia are un sistem de canalizare că-n douăj' de minute de plouat intens erau acoperite străzile şi scările alea de te duc spre mănăstire şi spre Peleş. Aşa că am luat-o spre gară. Pân' am ajuns la gară, se opri şi ploaia. Da' am îngheţat de frig. Rău de tot. Îmi luasem io un pulover de acasă, da' aşa cu jind mă uitam la oamenii din gară pe care îi dusese capul să-şi ia geci... Şi trenul a avut juma' de ora întârziere. Din cauza lucrărilor la linia ferată de pe Valea Prahovei, nu din alt motiv, că altfel nu întârzie ele... îs mai punctuale decât TGV-urile, de obicei:)). Ei, zic, vine la 5 jumate în loc de 5, asta înseamnă că nu mai ajung la 7 în Bucureşti, ajung la 7 jumate. Tot e bine. Da' de ce m-oi fi grăbit io să ajung în Bucureşti nu ştiu. CFR-u' avea, ca de obicei, alte planuri cu mine. De exemplu, să mă debarce pe peronul din capitala frumoasei noastre land of choice la 8 jumate.

Şi nush cum se face, că aşa o companie plăcută avui în tren... pfui..., dar despre bărbaţi numai de bine. În fine, ideal ar fi fost să nu fie beat p*** şi să cadă peste mine când a vrut să deschidă uşa la compartiment să iasă afară. Şi cel puţin la fel de ideal ar fi fost dacă nu şi-ar fi aprins ţigara în compartiment, în condiţiile în care nici măcar pe culoar nu se mai fumează. Păi, io să fi fost în locu' nevesti-sii, o femeie foarte curăţică şi foarte educată, de altfel, în primu' rând că aş fi băgat divorţ după prima beţie pe care ar fi comis-o, în al doilea rând că, dacă totuşi n-aş fi băgat divorţ, în veci nu aş fi mai scos jivina în lume să mă facă de râs şi, în al treilea rând, dacă totuşi eram atât de încuiată la minte încât să suport animalu' lângă mine, i-aş fi aplicat nişte şuturi în cur de scoteam toată berea din el. Dar o land of choice avem şi noi. Se cade să nu aibă şi ea countrymenii ei?

Una peste alta, Sinaia este o destinaţie pe care o ador. Rămân cu regretul că n-am avut timp să ajung la cota 1.400 şi nici să mă dau cu telegondola, dar nu rămân lucrurile aşa. O să revin.

The wind of change sau doar o adiere de briză?

Aflu de pe blogul lui Cătălin că ar fi niscai schimbări în bine pe la Adevărul, niscai sporuri recunoscute - nu se ştie exact ce reprezintă, da' tot e bine că există. Şi mai important decât faptul că există este faptul că i-au şi fost plătite. Sigur, e musai să faci valuri, altfel nu te ia în seamă nici dracu'.
Nu ştiu dacă să mă hazardez să afirm că prezentul sună bine. Mi-ar plăcea însă ca viitorul să sune mai bine decât prezentul, că de trecut nu sunt străină nici eu şi... ştiu prea bine cum a sunat.
Mi-ar plăcea să cred, de asemenea, că experienţele oamenilor ăstora le-au deschis ochii celor care lucrează încă la A.H. Poate sunt lucruri mai greu de obţinut, dar nu imposibil. Iar lucrurile astea greu de obţinut nu sunt altceva decât drepturile alea stipulate de Codul Muncii şi prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură. DREPTURILE ANGAJATULUI.
Oare câţi şi le cunosc? Oare or fi mulţi care gândesc că mai bine nu le află ca să nu se oftice? Într-adevăr, ce nu ştii nu are cum să te afecteze.

P.S. Aproape fără nicio legătură: tocmai am recitit de curând "Coliba unchiului Tom" (din colecţia Adevărul, cum altfel?). E cu negrişori. V-o recomand ;)

Anonimului agramat

O bună perioadă de timp am moderat comentarii. Dintr-un singur motiv: mă temeam să nu supăr pe cineva într-atât de tare încât să arunce cu obscenităţi în mine. Cu criticile n-am absolut nicio problemă, le suport bine atât timp cât conţin cuvinte decente. Şi băgând io de seamă că vreo 5 luni de zile nu m-a înjurat nimeni, zic să scot moderarea. Şi n-a fost rău.
Da' i-am scăpat din vedere tocmai p-ăia cu care am o imensă, şi eternă, şi de nerezolvat problemă: agramaţii. Ce pot face dacă nu-i suport? Şi mai sunt şi fuduli pe deasupra.
Uitaţi-vă mostră de comentariu lăsat de un geniu, cum altfel decât anonim, la postarea despre indianul Fernando:


Anonim spunea...
nu este adevarat mai nimik ce scrie aiki nu stiti decat sa criticati da ei fac muzika asta ca le place dar si pt ca au nevoie de bani si daca lumea le da bani sau cumpara cd uri e pt ca merita ei si muzika lor si daca primeste cateva chesti fernando ce te deranjaza te oftici ca nu primesti tu sau doar iti place sa critici....si nu mai spune lucruri urate despre alte persoane poate nu ele sunt si esti tu nu fetele de acolo care le plac melodiile si danseaza esti sigura ca dansau pe indiana salsa????nu cumva era chiar salsa si nu stiu tu....mai gandestete....


Din motivul pe care l-aţi... citit mai sus, reintroduc moderarea. Nu de alta, da' genu' ăsta de comentarii vreau să le fac dispărute de îndată ce le primesc, nu vreau să le găzduiesc nici măcar o secundă în plus pe blogul meu. Cenzură s-o fi chemând asta, da' puţin îmi pasă. Avem dreptul să ne alegem musafirii pe care îi primim în casă. Discriminare?!? Nici vorbă. Ce, l-am pus io să nu se ducă la şcoală?


Şi, în final, un mesaj pt geniul anonim (şi pt alte genii agramate):
"Dragă geniu-le cu secs incert o să scriu pe limba ta ca să înţelegi shi tu pu-ne mâna shi învaţă să scri în limba romînă shi dupe acea poposeş-te la mine pe blog shi lasămi comentari şi tragemă de urechi dacă nuţi convine ce am scris până nu înveţi să scri corect româneshte scuteştemă de prezenţa ta paci că pe mine are cine să mă citească shi să mă comenteze shi dacă te mai prind a doua oară cu un coment desta o să aive soarta primului adică nul public mai înţeles??? hai pa, pa, pa, pa, pa". P.S.: Ei, acu' dacă şi al doilea o fi tot atât de expresiv ca primu'... o să-i dedic o altă postare ca să se mai amuze şi ai mei.

Adevărul despre... Jurnala Naţională

După ani întregi în care a oscilat între cele două sexo-genuri, masculin şi feminin, rămânând... neutru, iată că "Jurnalul Naţional" pare să se fi decis. It iz, fainăli, ă gărl. Adică a dat -ulul pe -a. Vedeţi despre ce vorbesc în print screenu' aci de faţă.

Odată cu fixarea sexo-genului, "Jurnala Naţională" pare să fi inaugurat şi o nouă tehnică de scriitură, folosită până acum doar în operele literare. Este vorba despre cunoscuta mise en abîme, doar că nu mai face referire la romanul în roman, la tabloul în tablou, la prezentarea în oglindă, ci la... articolul în articol.

Iaurtul antiagaţament şi familia instant

Avertisment:
În urma citirii acestei postări, s-ar putea să vă schimbaţi părerea despre mine. E un risc pe care mi-l asum pt că mi se pare mult prea amuzantă păţania mea de astă-seară ca să nu v-o povestesc.

Ca în fiecare sâmbătă, îmi luai cartea în poşetă şi mă îndreptai către unul din parcurile bucureştene, unde, de obicei, îmi place să-mi pierd câteva ore pe vreo bancă, citind. Nu de alta, da' mi se cam ia după o săptămână de stat între patru pereţi (ai casei sau ai biroului).
Of course, nici n-am apucat să intru bine în parc, că-mi iese în cale un individ d-ăla de vinde reviste gratuite. Da, da, unu d-ăla de zice că e de la casa de copii şi că n-a mâncat de x zile şi că să-i dai cât te lasă inima. Iuţesc pasu', că pe mine nu mă lasă inima să le dau ăstora de au două mâini şi două picioare, da' nu s-ar duce la muncă nici de-ai naibii şi mă îndrept spre o bancă.
Abia apuc să-mi scot cartea din geantă, că apare unu care strânge bani pt nush ce persoană grav bolnavă şi care, fireşte, vrea şi el bani. Îi spun că nu am mărunt şi nici nu vreau să schimb 500.000. Evident, zice că îmi dă rest :)) şi mă întreabă cum mă cheamă. Ca să scap de el (sunt o idioată, ştiu, aşa fac mereu), îi zic că-i spun cum mă cheamă numai dacă găsesc mărunt, că altfel nu schimb 500.000. Evident, cum era de aşteptat, găsesc ceva mărunt, mă întreabă cum mă cheamă, îi zic şi dispare în secunda a doua. Dacă ăla a avut timp să scrie în două secunde, cât a mai stat pe lângă mine, cele 10 litere ale numelui meu, io îmi fac harakiri.
Dispare ăsta, apare din nou vânzătorul de reviste gratuite (mă gândeam că am fost distribuită în "Ziua cârtiţei" şi io habar nu am avut). Îi zic şi ăstuia că nu am mărunt şi că nu-i dau 500.000 pt o revistă, la care, ce credeţi că-mi zice? Că-mi dă rest!?!?! Huh?!?!? Adică, ăla care n-a mâncat de x zile are să-mi dea mie rest la 500.000?
În fine, îi zic să-şi vadă de treabă, tipu' pleacă, în timp ce eu îmi adun faţa picată pe jos şi citesc o pagină din carte. Am uitat să spun că, în dorinţa mea de a scăpa de kilogramele pe care am avut grijă să le depun în concediu, încerc să nu mai mănânc după ora 7 - 7.30 seara. Când ştiu că ora asta mă apucă în oraş, vărs conţinutul unui pahar de iaurt într-o sticlă d-aia, cu gura lată, de Nestea şi îmi bag sticla în geantă. Mi-e mult mai uşor să beau din sticlă stând pe o bancă decât să mănânc cu linguriţa dintr-un borcan stând pe aceeaşi bancă. Revin. După ce plecă vânzătorul de gratuităţi, apucai să-mi scot sticla din geantă şi s-o pun pe bancă, lângă mine.
Dar distracţia abia acum începe. Apare un al treilea. Un tip curăţel, nu dintre ăia de mai înainte. O să redau dialogul dintre mine şi el - care a durat cam o oră :)) - cu linii de dialog, iar gândurile mele o să le redau în paranteză. Jur că tot ce povestesc acum chiar mi s-a întâmplat cu doar câteva ore în urmă.
El: - Săru'mâna.
Eu: - Bună. Vrei bani? Să ştii că nu mai am. Am dat tot măruntul pe care l-am avut prin geantă.
El (vizibil jenat): - A, nu, nici vorbă, voiam să vă spun că sunteţi foarte... şi foarte... şi foarte (şi-aici urmează o serie de complimente pe care le-a mai repetat de încă patru ori pe parcursul acelei ore).
Îmi pică faţa pt a doua oară în decurs de 10 minute, mă întreb în sinea mea ce dracu' vrea ăsta de la mine - că toţi vor ceva, nu te abordează nimeni degeaba -, dar sunt în stare să adopt o atitudine defensivă, pe care mi-am păstrat-o pe tot parcursul discuţiei cu el. Îmi zice că ar vrea să ne cunoaştem :)), io-i zic că nu cred că-i cazul (accentuez "nu cred că e cazul"), iar mintea mea deja începe să lucreze la planul de eliminare a "agăţătorului". În fine, facem cunoştinţă, îmi pupă mâna :)) (ulterior mi-am dat seama că a făcut gestul ăsta doar ca să vadă dacă nu cumva port verighetă pe mâna dreaptă, pt că stânga o văzuse) şi îmi cere voie să se aşeze lângă mine. Mă întreabă ce carte citesc şi începe să vorbească despre cărţile pe care le-a citit el în ultima vreme.
El: - Şi tu, de obicei, cu ce te ocupi?
(Here we go)
Eu: - Serviciu, casă, familie (ce-o fi înţeles el din "familie" nu ştiu, dar sigur nu ceea ce am vrut io să-i sugerez).
El: - Unde locuieşti?
Eu: (iote că n-am să-ţi spun că stau fix în spate la Rin Grand Hotel, cum fac de obicei) În Vitan.
El: - Nu vrei să mergem la un suc, o cafea? E terasa x chiar aici.
Eu: - Nu, mersi, prefer să stau pe loc. Plus că, ştii, preţurile de la terasele astea de prin parcuri... hm...
Mai vorbim (de fapt, mai vorbeşte) despre câinele pe care îl are acasă, despre faptul că vrea să vândă una dintre case (nota bene!!!), despre maşina lui, despre faptul că n-a avut nicio relaţie mai lungă de câteva luni (la faza asta l-am luat, la mine relaţiile ţin cu zilele, nu cu lunile :))), despre cum îşi caută el partenere la matrimoniale şi pe reţelele de socializare (ooo, dar cât iubesc eu reţelele de socializare) etc.
În timpul ăsta, mă rugam cu cerul şi cu pământul să-mi sune şi mie telefonul. Altfel, sună de mă zăpăceşte, dar acum, când chiar aveam nevoie de un pretext să dispar din peisaj, nu suna niciunul din cele două. Dar suferindă de scenarită cronică cum mă aflu, am reuşit să trec şi peste una din cele mai penibile ore din viaţa mea şi... am intrat în scenă.
El: (remarcând că citesc o carte din colecţia "Adevărul") - Şi citeşti şi ziare, de obicei, sau numai cărţi?
Eu: - Ar fi culmea să nu citesc ziare. Chiar lucrez la un ziar.
Urmează o discuţie print vs online :))
El: - Şi vii des prin parc?
Eu: - Numai sâmbăta, că în restul săptămânii lucrez, inclusiv duminica.
El: - Şi cam cum arată programul tău?
Eu: (hai că mă apropii) - Păi, încep programul pe la 12 şi termin pe la 9 jumate - 10 (sanchi), deci pe la 11 noaptea ajung şi io acasă.
El: - E destul de aiurea. Dacă ai avea un prieten, ar fi cam greu cu întâlnirile.
Eu: (da, buey, iesact) (râd) - Noroc că nu e cazul.
El: - Ce nu e cazul?
Eu: - Păi, asta cu prietenul. Norocul meu că nu mai sunt în căutare de prieten de ceva ani.
El: - Să nu-mi spui că eşti măritată.
Eu: (yes, thanks God) - Te-ai uitat că nu port verighetă şi ai tras concluzia cum că aş fi singură? Dap, nu port verighetă (sper să nu mă întrebi de ce pt că n-aş şti ce să-ţi zic), da' sunt, totuşi, măritată.
El: - Mă gândeam că eşti singură, d-aia am intrat în vorbă cu tine. Să nu-mi spui că ai şi copii.
Eu: (oh, my God, dar cât de bine mă descurc... neaşteptat de bine; mă uit spre sticla mea de iaurt de pe bancă şi mă gândesc ce replică să-i dau) - Aaa, ai văzut sticla de... lapte şi ţi-a picat fisa că am şi copil (de unde, săracu', nici prin cap nu-i trecea să fi făcut vreo legătură între iaurtul meu şi vreun copil). Păi, uite, am băgat sticluţa lui de lapte în geantă la mine şi acum mi-am adus aminte de ea şi am scos-o că mi-era să nu se verse.
El: - Să nu-mi spui că trebuie să-ţi apară copilu' de pe undeva...
Eu: (îi puteam răspunde liniştită cu un "ba da" că oricum s-a tirat în următoarele secunde, deci nu era niciun pericol c-ar putea sta cu mine până-mi apare "copilu'", plecat, desigur, cu bunica) - Aaa, nu, el a plecat cu soacră-mea spre casă (lol, lol, lol, lol, lol).
Mai avem timp de o întrebare, un răspuns, un alt compliment. Hai că deja m-am plictisit, ştiu că sunt irezistibilă - da' îmi place să mi-o spună şi alţii (precum lui Ciutacu), am ochi frumoşi şi privire pătrunzătoare :))), da', totuşi, mă aştepta un "copil" acasă.
El: - Oare de ce nu mai poartă lumea verighetă? (lol).
Eu: - Nu ştiu, toţi cei pe care îi cunosc eu poartă (şi sper să nu te ducă mintea să mă întrebi de ce port, totuşi, două inele, dar verighetă nu).
Sigur, i-a făcut plăcere să mă cunoască, mi-a dat numărul lui de telefon, în caz de apare vreo dorinţă din partea mea de evadare din... cotidian sau ceva (ya, right).
Concluzii:
- mă încântă complimentele, pe care vi le doresc şi vouă, da', sincer, mă lipsesc de ele dacă e vorba să le obţin în urma vreunui "agaţament" prin parc sau pe stradă;
- în mai puţin de un minut am reuşit să am familia instant: un tată care lucrează unde altundeva decât în presă - că, dacă tot avem program aiurea, măcar să-l avem amândoi la fel; un copil băutor de laptele uitat la mă-sa-n poşetă; ba chiar şi o soacră care are grijă de plod când mă-sa intră în vorbă cu necunoscuţi; ceea ce nu vă doresc şi vouă - adică, puneţi mâna şi faceţi-vă familii, nu faceţi ca mine, că io m-am măritat cu independenţa, nu pot trăi fără ea, d-asta n-am chef de "cuplaje", deşi, mâine, poimâine, schimb prefixu';
- la vârsta mea, mă enervează teribil să mai fiu "agăţată" (şi nu, n-am să renunţ la a ieşi singură în parc; îmi place la nebunie să mă plimb şi e singura plăcere pe care mi-o pot face fără să scot bani din buzunar); pentru asta s-au inventat piţipoancele şi japiţele; iar faze de genu' "vreau să mă aşez la casa mea", "relaţie serioasă", "familie" mă cam lasă rece deocamdată; cum ziceam, io m-am măritat cu independenţa; şi la nevoie, io am ma famille de poche; sigur, poate peste câţiva ani, n-o să mai gândesc aşa, da' pt moment mi-e suficient ce am şi cât am.

Ghici cine vine la Casa Presei

După ce a poposit prin staţiile de autobuz, acu' Iisus cică vine şi la Casa Presei (or fi mai neduşi la biserică oamenii din presă?). Aşa zice comunicatul remis presarilor care-şi desfăşoară activitatea la Casa Presei. Un comunicat extrem de concis, afişat într-un loc unde beneficiază de maximă vizibilitate - soclul maestrului Lenin. Sigur, comunicatul e scris fie de un neortodox, fie de un agramat, fie de un ignorant, pt că, dacă n-ar face parte din categoriile enumerate aici, ar şti că la ortodocşi Iisus e Iisus, şi nu Isus. Jalnic.

N-am să înţeleg prea curând de ce nu şi-or vedea oamenii ăştia de treaba lor. Care o fi scopul lor până la urmă? Bun, au scris pe soclul din faţa Casei Presei "Isus vine". Aşa, şi? Io ce-ar trebui să fac? Că n-am nicio idee. Nu, nu mă pocăiesc. Sunt în continuare credincioasă în felul meu, nu în felul altora.

ATAC online la limba română, în trei paşi

De azi am început să:

1. susţin făţiş limba română, cu banner, slogan şi toate cele;

2. scriu cu diacritice :))

Din ciclul "Nu faceţi ca ei", vă supun atenţiei trei moduri de a face praf limba română:

1. arhicunoscuta virgulă dintre subiect şi predicat (eventual în titlu, pentru o cât mai bună vizibilitate);

(ştiu că nu se încadrează la secţiunea "virgulă între subiect şi predicat", totuşi nu pot să trec peste "preşedenţie" - poate doar când "preşedente" va fi ales Marean)

2. confuzia;

2.1. adică atunci când nu+mai=love, rezultă adverbul "numai" având sensul de "doar", niciodată folosit înaintea unui verb; însă atunci când nu+mai=hate (adică "nu" este negaţie, iar "mai" - adverb cu sensul de "acum", "în continuare", "încă"), nu mai rezultă nimic, adică rămân aşa cum sunt, nelipite, necombinate, nesudate, neunificate, independente şi de capu' lor; folosite întotdeauna înaintea unui verb;

2.2. confuzia dintre starea de fapt şi persoană: "absenţa" este o stare de fapt, un eveniment, în timp ce "absenta" este o persoană; dacă Monica Columbeanu este o persoană - şi n-avem motive să ne îndoim de asta, nu-i aşa? - rezultă că Monica Columbeanu este o absentă, şi nu o absenţă. Sigur, à la rigueur, în dulcele stil jurnalistico-metaforic se pot debita multe inepţii lingvistice, doar că autorul cu sex incert, C.O., nu cred că ar trebui să jongleze prea mult cu limba română. Cel puţin până învaţă ce e un subiect şi ce e un predicat şi că între ele nu se pune niciodată virgulă.

3. "prafo-topica" (un concept by me, adicătelea, cum ar veni, topica făcută praf :)))

"Cea pentru care de la etaj s-a aruncat elevul său..." îmi sună a început de psalm, cântare bisericească, orice altceva în afară de titlu de articol. Nu mai zic de apoziţie care "se cere" musai între virgule. Cât despre "nu cred că vrea cineva...", nici eu nu cred că pe cititor îl interesează ce crede C.O., care nu scrie un reportaj, ci o simplă ştire de 500-600 de semne, în care relatarea se face la persoana a treia.

Cat costa un pret in .ro?

Omg, omg, omg, omg! Sa-nteleg ca Tolo este intr-atat de prins in ultimul timp in meandrele concretului si-n sinergia faptelor comise de Ridzi incat nu mai are timp sa dea un BT pe-un articol? Ca altfel nu-mi explic tampenia din ditamai titlul. Nu stiu cat o costa un pret in .ro, dar sper din tot sufletul sa nu-i coste la imagine pe cei de la gsp. Nu de alta, da' mie trustu' Intact imi e simpatic rau. Pe bune.

Adica, din afara imi place ce vad: o gasca de jurnalisti foarte buni. Din interior... ma abtin, ca nu stiu prea multe, da' stim ce se intampla prin ograda altora si ne imaginam ca tre' sa fie cam la fel. Deh, ce ti-e si cu criza asta.

Teroarea portocalie

Nu, nu este o postare cu implicatii politice. N-as vrea sa mai scriu texte despre politica si politicieni pana la prezidentiale - cand o sa-i mai iau pe distinsii domni la o tura de invective -, dar nu se stie niciodata ce mai apare pe parcurs.
Este o postare cu implicatii cat se poate de celulare, si de mobile, si de orange. Ati observat, cu siguranta, daca sunteti abonati Orange, ca de ceva vreme incoace abunda SMS-urile cu tot soiul de oferte promotionale. Primesc cel putin 3-4 SMS-uri pe zi (iar in zilele "bune", unul singur) in care mi se aduce la cunostinta ca pot beneficia de nush ce bonusuri daca imi incarc cartela cu X, Y, Z euro sau ca, daca activez nush ce optiune, care activare ma costa si aia de ma rupe, pot sa sun cu tarif preferential in colturi ale lumii unde nici cu gandul nu gandesti. Am prins ideea din prima. Problema e ca in fiecare zi sunt aceleasi mesaje, ca de unde sa aiba ei atatea oferte promotionale cate zile are un an? Nu, sunt aceleasi si aceleasi.
In primele zile in care tot primeam si primeam astfel de SMS-uri, ma plictiseam teribil. Dupa care am trecut prin faza de enervare grozava care culmineaza, de obicei, cu scosul fumului pe urechi. Imaginati-va cum e sa primesti aceleasi mesaje pe doua telefoane, ambele pe Orange!!! Adica imi sunau telefoanele a mesaj de 6-7 ori pe zi degeaba, de am ajuns sa fiu terorizata. Intr-un final, am renuntat sa mai tin doua telefoane deschise.
Acum, stau si ma intreb, astia ne iau de prosti? Io inteleg cum e cu criza si ca "e foame de bani/e foame de bani baetzi", da' nu ma terorizaaaaaaa!!!!!!! Daca mi se termina creditul si am nevoie sa vorbesc, imi cumpar singura cartela de reincarcare. Si cu bonus, si fara bonus. Hello!!! Am dreptul sa-mi satisfac o nevoie a mea, nu a ta, companie portocalie!!! Daca vreau sa vorbesc in Congo Brazaville, pot si singura sa ma interesez cat e tariful. Si cu bonus, si fara bonus. Daca am nevoie de orice alta informatie portocalie, pot si singura sa ma informez la un telefon sau la o reprezentanta. Si promit ca o sa nimeresc unde trebuie, adica la Orange, nu la Vodafone si nici la Cosmote. Si cu bonus, si fara bonus, desigur. Numai nu ma terorizaaaaaaati!!!!!!!! Si cu bonus pe deasupra.
Deci, ca idee, ma descurc in aproape orice situatie, is fata mare de-acum, POT SI SINGURAAAAAAA!!!!!!!

Depresia unui ceausist

Procesul de imbatranire e firesc, da' e cel putin frustrant sa te apuce pe la 28 de ani. Adica, pana mea, io am fost soim al patriei, pionier, am avut o tovarasa educatoare si o tovarasa invatatoare si am fluturat stegulete in asteptarea lu' tovarasu' Nicolae Ceausescu de Ziua Recoltei. Nici prin cap nu-mi trecea ca, peste 19-20 de ani, o sa am posibilitatea sa socializez prin intermediul hafaivului, netlogului, tuitarului, taggedului, feisbucului, maispeisului, tepeuului si altor asemenea retele. Sau ca o sa scriu pe blog. Pe haifaiv si pe netlog, cel putin, m-am dat si io. Si pe tagged, o foarte, foarte scurta perioada. Pana azi. Cand m-am suparat. Adica mi-am dat seama ca nu am prea multe in comun cu oamenii care se afiseaza pe acolo.

Ma repet, pana mea (is un pic nervoasa si-n pragul depresiei, de unde redundanta), pe mine m-ar fi tinut o mare jena sa-i adresez comunitatii o intrebare de genu' aleia pe care o vedeti in printscreen. Dintr-un singur motiv: pe multi dintre oamenii aia nu-i cunosc. De unde as avea siguranta ca sunt sinceri si ca nu fac misto de mine?

(Fie vorba intre noi, io nici n-as fi avut motive sa intreb cum sa fac sa-mi creasca penisu')

Si nici sa dau raspunsuri de genu' alora pe care le vedeti in astalalt printscreen n-as fi fost in stare.

Drept urmare, din acest moment ma declar impotriva retelelor de socializare. Mi-am dezactivat contul de haifaiv si incerc sa fac acelasi lucru si cu netlogu', da' nu gasesc nicio optiune de stergere a contului. Ziceti-mi si mie cum se face, pls, ca de la atata incordare neuronu' meu a facut febra; plus ca de la o varsta te lasa toate. Nici nu stiu ce sa fac: sa rad de tampeniile din printscreenuri sau sa plang ca nu ma mai regasesc printre tinerii romani.

Uite d-aia n-am putut io sa fiu profa mai mult de trei ani. Tind sa-i dau dreptate lui Base: scoala romaneasca scoate tampiti. Io as reformula nitel: "scoala romaneasca scoate si tampiti" (sa nu generalizam, ies si destule genii de pe bancile scolilor din Romania, doar ca fug incotro vad cu ochii). Oare ce s-o fi ales de fostul meu elev care ma intreba daca domnisoara profesoara B (care avea o venerabila varsta) este domnisoara pt ca e nemaritata sau pt ca e nef..... sau de fosta mea eleva de 13 ani care ma intreba daca eu cred ca domnului profesor de istorie (aflat si el in pragul pensionarii) i se mai scoala. Nu le mai tin minte numele specimenelor ascultatoare de Nicolas Guta, ca in mod sigur le-as regasi pe hi5, netlog si altele asemenea. Asta daca nu si-au luat nickuri de genu': shmekeru69 sau badgirl69. As putea incerca un search dupa statusu': "am talent si sexapil, fata, spate si profil", dar nu tin cu tot dinadinsul sa-i regasesc.

Cu gura plina pe banii contribuabilului

Din ciclul "Prietenu' meu, afepeu'" (pe care l-am inceput aici si l-am continuat aici), va relatez un alt episod (ep. 3) din contactul meu, mai mult sau mai putin protejat, cu institutiile statului. Si ma refer in special la AFP, unde functionarii au program de 8 ore si pauza de masa de 2 ore (!?!). Inclusa in programul de 8 ore, of course. Adica muncesc doar 6 ore/zi, ce s-o mai lungim.
Oamenii au o megapauza de pranz, intre orele 13.00 si 15.00. Evident ca am ajuns la 14.25 trecute fix (noroc ca n-am ajuns la 13.00), astfel incat, spre bucuria mea, n-a trebuit s-o frec decat vreo juma' de ora. Si al naibii peisaj la IMGB (ca la AFP IMGB avusei treaba), ca nici n-ai ce vedea, nici unde te plimba, asa incat am inconjurat de vreo doua ori masinile din parcare, am sprijinit gardul inca vreun sfert de ora si pe la 14.50 zic sa urc la birourile astora. Doar nu va-nchipuiti ca la ora 14.50 erau usile deschise. No way. Doar un gardian care ne spunea (ca eram mai multi pe-acolo) sa mai asteptam putin, ca nu se deschide chiar la secunda (a se intelege ca se deschide la cateva secunde dupa ora 15.00, nu inainte). Dar nu asta conteaza. Oricum, la mine a durat mai putin de 2 minute ca m-am dus cu toate completate ca la carte.
Revin. La ce le trebuie, fratie, pauza de masa de 2 ore? Ca banuiesc ca e vorba de pauza de masa, nu de pauza de odihna. Adica, nu vii la serviciu ca sa te odihnesti. Zic si io. Pai si la parastas termini de mancat in mai putin de 2 ore. Si presupunand ca mananca felul unu, felul doi si desert... 2 ore?!?!?! Adica, inteleg, poate de la 8 jumate, de cand incep programul, si pana la 13.00, e posibil sa dea foamea cu ei de toti peretii. Da' totusi... 2 ore?!?!?!
Iar la 16.30 oricum se termina programul. Adica dupa pauza de pranz, oamenii mai muncesc o ora jumate si o intind acasa. Unde mananca, eventual.
Ca sa nu mai zic ca oricum, cand am intrat in biroul in care aveam treaba, una din doamne inca devora constiincioasa o felie de pepene.
Io nu stiu decat cazul afepeului, da' or mai fi si alte institutii ale statului cu pauza de masa de 2 ore. Ca privatii nu-si permit decat cel mult una de o ora.
Si totusi, cat mama zmeilor poti sa mananci in 2 ore?

Ridzipoanca din guvernul bocalarului

S-o dau... Sa n-o dau... Si nu ma refer la dilema fetei mari, ci la cea a uneia mai mici. Mica in cuget si-n simtiri. Pe fata o cheama Monica. Pe dilema o cheama Demisia.
Ea zice ca pardalnica de manifestare ocazionata de Ziua Tineretului sa tot fi costat vreo 600.000 de euroi. Tolo intra la banuieli si se apuca de investigatii. Moni se-ncurca in justificari, explicatii si aberatii si nu e in stare decat sa adopte cea mai infantila atitudine cu putinta: pe principiul "De ce va luati numai de mine, pe ailaltii nu-i vedeti?", Moni nu poate emite decat: "Alte ministere alocă de zece ori mai mulţi bani decât noi pentru serbări şi nu mai zice nimeni nimic!"
Se intrunira comisii, comitete si comitii, se incepura anchetele, se intocmira petitii, i se dedicara imnuri, toate avand un singur scop: scoaterea Ridzicai din peisaj. Da' ea nu si nu. Ce daca poporul n-o mai vrea in fruntea MTS? E suficient sa se vrea ea. Da' cica totusi daca i s-ar demonstra vinovatia si s-ar cere urmarirea penala, parca si-ar da-o nitel. Demisia.
Da' sa nu-l scoatem din schema pe dl. Cock... pardon, Boc, care o da pe articole din Constitutie: "Orice ministru în legătură cu care se va cere urmărirea penală va fi demis în acea zi. În rest, autorităţile să-şi facă datoria. Nimeni nu e mai presus de lege". (Acu', daca as vrea sa comit un rautacism, v-as ruga sa va aduceti aminte de tricourile alea inscriptionate cu "Nobody is perfect. I'm nobody". Do you know what I mean?)
Hai ca iar o luai pe aratura. De fapt care fu scopul vizitei mele in zona de conflict zamislita de Ridzipoanca? Ca fura toti, asta nu mai e o stire, e o certitudine. Si-n guvernul actual, si-n guvernul Tariceanu, si-n Nastase (ups, in guvernul Nastase), si-n care or fi mai fost, s-a furat. Da' macar, din respect pt procentul ala de 25-30% de rumani care se mai sinchisesc sa se duca la vot, nu s-ar putea sa se faca si furtu' asta mai discret, mai cu finete? Dle prim-ministru (si aici ma adresez atat actualului, cat si viitorilor), organizati, dom'le, niste cursuri de initiere in arta furtului discret ca mai sunt unii care vor, da' nu stiu cum, si va faceti, dom'le, de cacao, ditai guvernu' respectabil care este el pe persoana fizica. Pai se poate asa?


P.S. Luati si va delectati cu cantaretu' Florin si cu pamflezistu' Alin

Leguma de mare

I'm back. Plina de regrete. N-as fi zis ca o sa-mi lipseasca asa de tare marea. Abia cand incepusem sa ma "bronzez" si io mai spre negru (ca dupa 6 zile de plaja, de regula, ma "bronzez" doar spre rosu), se suna de plecare.

Dulce a mai fost rutina sejurului astuia: trezire, plaja, masa, somn, plaja, sat de vacanta, culcare. Si tot asa in fiecare zi. Cu o mica abatere in ziua in care intre masa de pranz si somnul de pranz m-am "tras" cu telegondola.

Prea mult nu m-am deconectat eu de la realitatile de zi cu zi - doar de la numaratul caloriilor m-am deconectat, asa ca n-o sa ma supar daca o sa-mi ziceti pt o perioada Dick. Moby Dick, of course.

Cum spuneam, nedeconectata fiind de la ce se intampla prin patrie, din cauza tv-ului din camera de hotel, bagai de seama abundenta de evenimente din saptamana asta: cazu' Ridzi, hotararea definitiva intru plecarea lu' Jiji la Briusel, decesu' lu' regele pop, megaincendiu' de la toweru' din zona armeneasca, intronizarea lu' Vincentiu Ploiesteanu si cel mai de top eveniment al saptamanii, dupa umila mea parere, balacareala dintre Luis si Dan (cu tot cu cele trei ladies din dotare). Eh, sa nu fi fost io asa de oaierles, ce de subiecte de tocat as fi avut intr-o singura saptamana... Da' uite ca nu ma lasa conjunctura. Cu toate astea, cred ca in zilele urmatoare, daca reusesc sa-mi recuperez neuronu' care e inca in vacanta la mare, incurcat printre alge si jucandu-se cu scoicile, o sa-i onorez cu o bagare in seama pe duduia Monica si pe cei doi crai (unul otevist, alalalt kanaldist).

Pana atunci, cateva poze de pe litoralu' d-acilea de la noi. Si in ultima poza e de vazut care ar fi secretul unui sejur reusit in viziunea autoritatilor constantene.

Marea in valuri si-n spume

Se opri drept in balconul meu

Aquamagic, vazut din telegondola

Ce se mai vedea din telegondola; printre altele, si hotelul in care am stat

Telegondola vecina

Apus printre telegondole

O "distractie" din satul de vacanta, zis si Luna Parc - Calypso

A doua "distractie" din Luna Parc - Casa Fantomelor

Si... secretul unui sejur reusit pe malul marii...

...un vin bun si-un prezervativ "de 3 ori mai sigur"

Pan' la mare

Imi dau intalnire cu marea dupa exact 6 ani. De-atunci n-am mai vazut-o. Nu e neaparat destinatia mea favorita, da' e buna de petrecut concediu'. Care concediu, nici ala nu prea mai stiu de ceva ani cu ce se mananca. Escala la Dunare, in Braila City. Ei, n-o sa am io timp sa vad Dunarea, da' macar sa nu uit unde-mi e... prima casa (lol).
Kisses


Bambi - Am Sa Las Grijile Acasa
Vezi mai multe video din Muzica

Avem echipa. De ce ne trebuie valoare?

Cristiana Mitroi, Cristi Botez, Marius Coman, Gina Visan si, probabil, in curand, Catalin Cocos. Oile negre de la Adevarul Holding. E posibil sa nu fie singurii, dar sunt numele cele mai vehiculate in ultima vreme.
Cu toti am impartit aceeasi redactie. Din pacate, nu i-am cunoscut foarte bine. A fost pierderea mea, as fi avut de invatat cate ceva de la fiecare. De fapt, unul dintre putinele lucruri cu adevarat importante in viata: demnitatea.
Despre Cristiana stiu doar ca refuzul de a semna un articol cu numele Alinei Plugaru a costat-o locul de munca. Si o carte de munca retinuta ilegal de catre angajator.
Cristian a vrut sa beneficieze de concediu conform Codului Muncii, si nu conform unui ROI conceput dupa ureche. A platit acelasi pret pt "aroganta" de a imputa sefilor faptul ca nu are nevoie de concediu atunci cand sunt ei dispusi sa i-l acorde.
Pe Marius il stiam doar din vedere. Noroc cu intranetul, de unde am aflat ca este "recidivist", motiv pt care a parasit si el trustul. Tot de pe intranet cica i s-ar fi tras si lui, ca ar fi postat niste comentarii indecente legate de un concurs de fotografie.
Gina... cu Gina am impartit multe. Aproape totul, de fapt. De la fisele pt cafea pana la tipetele isterice, zilnice, ale alora care erau convinsi ca poseda mai multe "oo" decat le-a dat natura. Gina a indraznit sa nu se lase restructurata. A contestat evaluarea care cica i s-ar fi facut si in urma careia a fost aleasa sa paraseasca departamentul de corectura. Cu acordul partilor, of course, c-asa e frumos. Nu si legal. Si daca ea n-a vrut, au vrut altii care nu i-au mai permis accesul in redactie, ba chiar au dat cu ea de toti peretii, la propriu, pt ca a indraznit sa se strecoare inauntru in momentul in care sosise politia.
Catalin... realmente m-a surprins. Nu parea genul de om care sa se implice in conflicte. Insa demnitatea nu are, pana la urma, legatura cu conflictele. Cu Catalin am impartit si atmosfera de la Adevarul, dar si... statusurile de messenger. Citind postarea lui, "La comemorare", mi-am amintit ca primul status pe care si l-a afisat cand a venit la Adevarul a fost "Promit sa spun adevarul si numai adevarul". Se pare ca nu era nevoie. Ba, vazand de la ce i s-a tras, as putea spune ca nu era nici macar voie. Catalin nu a plecat inca de la Adevarul. Pt a doua oara, surprinzator. Vitejii se arata, de obicei, dupa razboi. Catalin e insa exceptia care confirma regula. As putea spune ca, dupa ce am plecat eu de la Adevarul, am ramas conectata la atmosfera din curtea holdingului gratie statusurilor lui Catalin. In ultima perioada, nu-mi miroseau a bine. Statusurile, desigur. Pana cand am avut si confirmarea.
Vina lui a fost ca nu a scris la comanda ("Am refuzat să mă bag în lăturile dintre Adevărul şi Intact şi am primit amendă!!!"; "Ei, din acel moment, a început circul"; "Periodic, primesc câte o amendă ilegală sau avertisment neîntemeiat").
Vina lor, a tuturor, a fost comuna. Nu s-au lasat manipulati. N-au permis sa li se calce in picioare demnitatea. Si nu i-a interesat pretul pe care urmau sa-l plateasca.
Reciteam aici (http://www.reportervirtual.ro/2009/03/concediere-prin-intranet-la-adevarul.html) un comentariu (al cuiva care spune "adevarul", fireste) si m-am oprit asupra urmatoarei afirmatii: "Voi, cei 4, nu faceti cinste niciunui pamant pe care calcati". Personal, sunt de acord cu prima parte a afirmatiei, doar ca as incheia cu "nu faceti cinste niciunei redactii prin care calcati" (si acum sunt 5, nu mai sunt 4). Ar putea fi adevarat, atata timp cat ii putem da notiunii de "cinste" conotatia care ne avantajeaza. Daca a fi cinstit inseamna sa semnezi cu alt nume un articol care iti apartine; sa scrii despre concurenta asa cum vor altii, desi tu nu le impartasesti parerea; sa semnezi ca esti de acord sa parasesti un loc de munca, desi tu nu pleci de bunavoie fiind, de fapt, restructurat; atunci, da, repet, nu aveti cum sa faceti cinste nimanui.
Dar ce mai conteaza 5 oameni cand "echipa" are peste 1.000? Cine mai are nevoie de serviciile voastre? Pe cine mai intereseaza ca aveti idei si condei, daca refuzati sa va pliati pe principiile companiei? Si, in plus, mai purtati si vina de a fi sindicalisti. Desi unii chiar nu sunteti, eticheta e aceeasi.
Sa aveti bafta la procese.
Pana la urma, adevaratilor jurnalisti le sta mai bine freelanceri.


UPDATE, 2 iulie

Citesc si nu-mi vine sa cred http://www.reportervirtual.ro/2009/07/adevarul-continua-seria-de-mizerii.html
Luminita Bogdan, redactor - deja fost - la departamentul de externe, a parasit si ea ziarul cu fruntea sus. Se pare ca Luminitei nu i-au fost contestate calitatile de bun jurnalist: a fost trimisa in mijlocul protestelor de la Chisinau generate de alegerile din aprilie si a reusit, "cu vointa si ISCUSINTA", sa se descurce ca un adevarat profesionist.
Laurentiu Ciocazanu, director editorial "Adevarul" si unul dintre putinii sefi care, mie, personal, mi-a lasat impresia ca ar comunica destul de bine cu angajatii, scria intr-un post dedicat celor doi jurnalisti "Adevarul", prezenti la evenimentele de la Chisinau: "Printre cei bagati cu forta in avion si trimisi pachet acasa se afla si fotoreporterul “Adevarul”, Horia Calaceanu. Ieri, colega noastra de la International, Luminita Bogdan, care prin vointa si iscusinta a reusit sa stea o saptamana in coasta Anticristului Sovietic de la carma Moldovei, a fost si ea sfatuita subtil sa-si ia talpasita. Bine ati venit acasa, dragilor! Imi pare rau ca nu v-ati putut face meseria dincolo de Prut, dar chiar avem nevoie de voi aici."
http://adevarul.ro/blogs/laurentiu_ciocazanu/2009/04/10/ceausescu-din-chisinau-suparat-pe-jurnalistii-adevarul/

Concluzia mea: e nevoie de profesionisti, intr-adevar, pacat ca valoarea se masoara in gradul de aplecare a capului. Iar "de voi aici", cum spuneam si mai sus, chiar nu are nevoie nimeni daca va incapatanati sa va mentineti verticali.

Vand capra

Se plictiseste lumea teribil cand merge cu tramvaiu', bag seama. Motiv pt care incepe sa scrie pe pereti. Asta cica vinde capra. Acu' nush daca o avea succes cu biznisu' asta, nu de alta da' se gandi sa scrie anuntu' in tramvaiu' 41, care circula inspre si dinspre Ghencea. Si e posibil ca oile sa aiba mai multa cautare decat caprele in zona sus-numita.
Scuze pt poza neclara, da' a trebuit sa ma misc extrem de repede ca aveam o jena fata de calatorii din tramvai.
Ma intreb daca numaru' de telefon o fi al propitarului de capra sau al caprei insasi.

Hai sictir!

Am facut-o si pe asta. Eu, una, rasuflu tare usurata ca s-au terminat alegerile. In mod special, sunt bucuroasa pt ca simtul meu auditiv n-o sa mai fie agresat de promisiuni gratuite, iar cel vizual - de bannerele galbene, portocalii, rosii agatate pe unde te astepti mai putin si de figurile cretine, ranjind perfid la potentialul alegator.
Despre alesi, numai de bine. Duca-se invartindu-se. Drum bun si cale batuta, le urez. Eu si cei peste 70% de rumani care nu s-au dus sa voteze avem un mesaj pt politicienii nostri care ne vor reprezenta in PE, dar si pt cei care fac cacatu' praf in tara:
Hai sictir!

Ma semnez,
Un cetatean cu drept de vot, decis sa nu si-l mai exercite in vecii vecilor

Chapeau bas, Vali Vijelie!

Imi place cum gandeste omu' asta. Parca a vorbit cu gura mea, serios. Putina invidie pe sus-numitu' Vijelie simt, pt ca nu mi-au venit mie in minte comparatiile pe care le comite el. Mai ales aia cu gagica mi se pare dementiala.
Despre politicieni si comportamentul lor fata de electorat: "E ca şi când iei o gagică la vrăjeală, îi spui «tu eşti viaţa mea» şi după ce ţi-ai făcut treaba cu ea, îi spui «stai că mă sună soţia»".
Despre politica, in general: "Politica nu e ca râia, nu e ca păduchii, că de astea mai scapi. E ca SIDA, de care nu mai scapi niciodată".
Si sursa http://www.cotidianul.ro/de_ce_nu_mergem_la_vot-87035.html

P.S. Pt prima data ma simt "unita in cuget si-n simtiri" cu un manelist. O fi de rau? E Ba bine ca nu!

Nu stiu pentru cine, dar stiu de ce nu

Recunosc ca muz mi-a fost Robert Turcescu, caci al sau editorial "Nu stiu pentru cine, dar stiu de ce" http://www.cotidianul.ro/nu_stiu_pentru_cine_dar_stiu_de_ce-86695.html mi-a dat serioase motive de cugetare: oare de ce nu ma duc eu la vot? Motivele ar fi vreo mie, cel putin, dar la repezeala n-as putea enumera decat:
1. pt ca salariul meu, ca profesor, era invers proportional cu stresul la care eram supusa;
2. pt ca aveam parte de elevi tembeli sau dezinteresati, dar hiperconstienti de faptul ca profu' nu are nicio putere asupra lor;
3. pt ca, de cateva ori, am fost nevoita sa-mi desfasor orele cu gardianul langa mine;
4. pt ca nu aveam dreptul sa las repetenti, iar multe note le puneam la comanda;
5. pt ca aveam parte de inspectori dobitoci, numiti pe criterii politice, matusalemi ai ISJ-urilor, iar daca indrazneam sa nu le umflu burdihanu'/buzunaru', riscam sa obtin negru pe alb un calificativ conform caruia as fi fost cel mai prost cadru didactic (am fost destul de inconstienta incat sa-mi asum pana la capat acest risc, capatand astfel statutul de profesor "insuficient" pregatit);
6. pt ca am fost pe punctul de a ramane somera intrucat loaza unui inspector (cadru didactic, loaza) avea bucurii la postul meu (multumesc presei locale, care m-a ajutat atunci);
7. pt ca medicii din institutiile statului nu isi dau interesul sa ma trateze daca nu le bag nimic in buzunar, desi platesc CNAS-ul;
8. pt ca trebuie sa cheltuiesc prea multi bani ca sa ma tratez pe la particulari, intrucat n-am incredere sa ma las pe mana medicilor de la stat;
9. pt ca medicii vinovati de malpraxis nu patesc nimic;
10. pt ca sunt condamnati la inchisoare batrani care s-au luat la harta din cauza pamantului, iar evazionistii traiesc in huzur;
11. pt ca mi-e frica sa merg seara pe strada ca sa nu ma trezesc cu vreo ranga in cap;
12. pt ca trebuie sa-mi tin tot timpul geanta strans la piept ca sa nu fiu furata;
13. pt ca politistii sunt atat de penibili incat nu sunt in stare sa-l descopere nici pe cel mai gainar dintre infractori;
14. pt ca spaga a devenit un modus vivendi;
15. pt ca fiii tatilor sus-pusi nu patesc nimic daca te omoara pe trecerea de pietoni;
16. pt ca nu am loc sa merg pe trotuar din cauza masinilor parcate;
17. pt ca desteptii circula in mijloacele de transport fara abonament sau bilet, iar controlorii nu iau nicio masura;
18. pt ca abonamentul lunar pe RATB si Metrorex a ajuns sa coste tot atat cat intretinerea sau utilitatile;
19. pt ca nu te angajeaza nici dracu' daca nu ai experienta;
20. pt ca nu dobandesti experienta pt ca nu te angajeaza nici dracu';
21. pt ca toate canalele media promoveaza nonvalorile;
22. pt ca manelistii - cocalari si pitipoance - au succes oriunde, oricum, oricand;
23. pt ca indiferent cat de bine pregatit, sau talentat, sau muncitor ai fi, nu poti avea un job bun decat daca ai puternica sustinere a PCR-ului (pt necunoscatori: Pile, Cunostinte, Relatii);
24. pt ca a trebuit sa vand un apartament in provincie si sa fac inca trei credite mari de nevoi personale (pt care i-am ramas datoare statului multi ani de-aci inainte) ca sa-mi iau o garsoniera aproape de periferia Bucurestiului;
25. pt ca alerg intre trei joburi si mi-am transformat noptile in zile pt ca, atunci cand trag linie la sfarsitul lunii, sa rezulte un venit de 16-17 milioane;
26. pt ca ma imbrac din Miniprix;
27. pt ca nu am avut niciodata suficienti bani (poate ca nici timp) incat sa-mi permit sa vizitez o tara straina, oricare ar fi ea;
28. pt ca nici macar nu ma pot gandi la o familie atat timp cat sunt constienta ca n-am cum s-o intretin;
29. pt ca pe angajator il doare in cur de drepturile pe care le am ca angajat;
30. pt ca, daca indraznesti sa aduci vorba despre drepturi sau sa-ti pastrezi coloana vertebrala, esti restructurat cu prima ocazie, pe motiv de "incompetenta";
31. pt ca urasc birocratia si pe functionarii de la ghisee care se poarta cu contribuabilul de parca ar avea in fata ultimul boschetar;
32. pt ca platesc mult prea multe impozite la stat, iar destinatia banilor imi este necunoscuta; probabil ca neantul este puternic sustinut financiar;
33. pt ca nu vad cum ar putea cineva care nu stie cu cate neajunsuri ma confrunt sa-mi reprezinte interesele;
34. pt CA CAmpania electorala agresiva nu ma convinge CA CAndidatul e in stare sa faca pt mine, cetatean al acestei tari, ceva in plus fata de contracandidat;
35. pt ca nu o ducem mai bine decat anul trecut, sau decat acum doi ani, sau decat acum sapte ani nici eu, nici familia mea, nici prietenii mei, nici colegii mei, nici celelalte cunostinte ale mele;
36. pt ca parintii mei au pensii mici, dupa o viata de munca;
37. pt ca promisiunile nu ma mai pot convinge;
38. pt ca perceptia mea asupra notiunii de "intelectual" este total diferita de cea pe care EBA ne-a impartasit-o cu atata generozitate;
39. pt ca votul este un drept, si nu o obligatie;
40. pt ca viitorul tarii nu este al celor ca mine, ci al hotilor, al pupincuristilor, al perversilor, al oamenilor a caror singura valoare o reprezinta banul, al celor lipsiti de scrupule.
Atat macar pot face pt mine: sa nu ma duc la vot. Nu voi acorda increderea mea unor dobitoci care nu stiu sa vorbesc bine romaneste, dar au veleitati de intelectuali pe baza diplomelor obtinute Dumnezeu stie cum.
Nu ma duc la vot pt ca pt mine nu se va schimba nimic, indiferent de cine imi va fi presedinte sau de cine ma va reprezenta in PE.
Nu ma duc la vot pt ca nu ma intereseaza sa ii ajut pe politicieni sa le fie bine. Le este bine si cu votul meu, si fara votul meu, si daca ies, si daca nu ies. Oricum le este mult mai bine decat imi va fi mie vreodata.
Ar trebui, poate, sa ma rusinez ca nu am constiinta civica? N-o s-o fac intrucat, o data la nu stiu cati ani, am ocazia sa ma comport fata de clasa politica exact asa cum se comporta ea cu mine, cetatean al acestei tari, secunda de secunda: cu nesimtire, cu multa nesimtire, cu toata nesimtirea de care sunt eu capabila si pe care o merita cu varf si indesat.
A, era sa uit concluzia:
Mi se rupe de europarlamentare, mi se rupe de prezidentiale, mi se rupe de clasa politica, in general.
Voi ce motive aveti sa va duceti la vot?

P.S. Gata pauza de net pe ziua de azi. Back to work ca lucrez la norma!!!

Si totusi am fost printre primii bloggeri ai tarii

Am regasit de curand pe site-ul postului Prima TV un text pe care l-am scris cu vreo 3 ani in urma si care se voia a fi un raspuns la o intrebare de concurs, pusa in cadrul emisiunii "Saptamana nebuna". Concursul nu l-am castigat, fireste, pt ca, asa cum am fost anuntata de organizatori, "raspunsul" meu era prea lung si nu putea fi citit in emisiune. Pai da, abilitatea de a vorbi/scrie mult si a spune nu tot atat de mult am avut-o dintotdeauna. Insa aceiasi organizatori mi-au zis ca "am potential" si mi-au facut favorul de a-mi publica textul pe care am avut placuta surpriza sa-l redescopar dupa atatia ani, la aceeasi sectiune "Blog" a site-ului Prima TV.

http://www.primatv.ro/blog/?p=7

P.S. Intrebarea concursului era: "Cum ati orienta politica Romaniei daca ati fi chelnerul de la masa presedintelui?

P.P.S. Prefer sa va semnalez eu stangaciile gramaticale: "defel" (care se scrie in doua cuvinte), conjunctiile pe care, din graba, am omis sa le mai pun, literele lipsa. Deh, pe vremea aia nu aspiram la statutul onorabil de corector de ziar national.

Presa, la laba lu' Pacuraru

Io as fi dat-o ca pe o exclusivitate, zau daca nu. Ceva de genu' otevist: "S-a descoperit barbatu' care o ia la laba". Tare s-a mai invartosat presa zilele astea - tabloide, quality-uri si agentii - ca, vezi Doamne, oameni lipsiti de coloana vertebrala (dar cu madulare generoase in dotare) ne conduc si ne dau lectii de moralitate.
Acu' nu laud expunerea lu' Pacuraru in fata webcamului, da' nici nu mi se pare in regula sa-l arat cu degetu' atat timp cat omu' isi desfasura activitatea in fata PC-ului proprietate personala, din casa proprietate personala. E treaba fiecaruia ce face in intimitate. Pacuraru nu si-a frecat-o in mijlocu' strazii, sau in emisiuni de televiziune, sau in Parlament, sau in sedinte de partid. N-a patentat el frecangeala in fata webcamului. Nici macar faptu' ca a agatat pe mess o "pipita" nu e de condamnat.
Si, in definitiv, exista vreo lege nescrisa (scrisa nu exista, cu siguranta, ca nu erau demnitarii atat de tampiti sa voteze o lege a abstinentei) care le interzice politicienilor sa aiba activitate sexuala? Acu' e fix treaba fiecaruia daca activitatea asta e unilaterala, bilaterala sau multilaterala.
A ajuns presa la mana (sau mai corect, la laba) cititorilor/telespectatorilor devoratori de cancan? Se pare ca da, din moment ce ziarele si televiziunile au numere de telefon si adrese de email speciale pt cei care au de furnizat ponturi. Doar asa mai exista exclusivitati. Ponturile si inscenarile sa traiasca!
Vin si io cu o idee. Acu', ca subiectu' e deja fumat, ce-ar fi daca jurnalistii ar merge si pe varianta expusa de politician, aceea cu santajul? Poate e reala si studenta respectiva chiar a facut filmuletul ca sa-l santajeze. Sigur, subiectu' n-ar mai suscita atat interes, da' macar, acolo, o stire de 500 de semne pe coloana poate tot o iesi.

Pica softu', bre?

Ori pica softu' ala genial de corecteaza singur orice fel de greseala, ori nu fu inca implementat. Altfel nu-mi explic cum de aparura atatea "balarii" intr-un singur numar al "Adevarului de Seara" (nr. 205, joi, 14 mai). Ma rog, "nu-mi explic" e un fel de-a spune.

Hilar mi se pare faptul ca tampeniile se gasesc fix la textele scrise cu corp de litera distinct: caseta, explicatie foto, subtitlu, intertitlu, in timp ce textele principale ale articolelor sunt curate ca lacrima, si din punctul de vedere al exprimarii, si din punctul de vedere al integritatii cuvintelor. Asa ca postarea asta vrea doar sa evidentieze faptul ca am renuntat la umbrela, desi la meteo se anuntase ca sunt conditii de ploaie. (Si, da, asta vine din partea unui corector frustrat).

Procesul de responsabilizare a redactorilor suna bine, dar bag de seama ca se face, vorba manechinului PNL-ist, "incet, pe loc si deloc". Responsabilitatea redactorului este, in primul rand, continutul. Mi se pare nitel pueril sa crezi ca unu care scrie la cotidian, adica in fiecare zi, 7 zile din 7 (scuzata sa-mi fie redundanta), care sta cu telefonul la ureche cat e ziua de lunga ca sa-si updateze materialu', se mai poate concentra si asupra formei. Si nu vorbesc de aia care chiar n-au nicio treaba cu lb romana si scriu despre "repercuRsiuni" si "ucrainIeni". Vorbesc despre aia care stiu ca formele corecte ale cuvintelor astora sunt "reperCUSiuni", respectiv "ucraiNENI", dar care au "scapari" cauzate nu de necunoasterea lb romane, ci de presiunea deadline-ului.

N-am sa fac acum elogiul corecturii, pt ca l-a facut Mihnea Maruta (http://mihneamaruta.ro/2009/03/20/elogiu-corecturii-si-o-chemare-la-lupta/) acu' ceva timp, mult mai bine decat as putea s-o fac eu. Spun doar ca si corectura are rolul ei la orice publicatie. Si, ca sa folosesc expresia preferata a unui personaj care comenta pe diferite bloguri, "n-am inventat noi roata" (nu va chinuiti sa descoperiti despre cine-i vorba; daca va intereseaza, dati-mi de stire si va spun, desi nu stiu ce relevanta ar avea).

Despre redactori, numai de bine. "Numai cine nu munceste nu greseste". Si daca nici la "Adevarul" nu se munceste... Ba, am sa ma dau chiar pe mine ca exemplu si am sa va arat cum am comis-o pe vremea cand ma produceam ca redactor pe la alte quality-uri http://www.gandul.info/casa/reorganizeaza-ti-garderoba.html?3889;2434520. Pt cine nu s-a prins despre ce este vorba, ca or mai fi si dintr-astia, tampenia se afla chiar pe primul rand: "pentru a stii" vrea sa spuna, de fapt, "pentru a sti". A se nota ca, inainte de a fi redactor, am fost corector. Evident ca, in conditiile astea, nu-mi era straina conjugarea verbului "a sti", dar mi-a scapat. E firesc si omenesc. Dar turcii n-au cum sa-nteleaga.

Asa cum e greu de priceput ca incarcarea redactorilor cu responsabilitati care tin de corectura nu se poate realiza decat defectuos. Si asta pt ca "obisnuinta e a doua natura". Adica daca esti obisnuit sa te concentrezi pe continut, si nu pe forma, nu zic ca n-o sa-ti iasa si cu forma, dar si rateurile or sa fie la ele acasa.

ADS, nr. 211, miercuri, 20 mai

Maria Radulescu sau Maria Radescu? Cica, totusi, ar fi Maria Radescu. Cand avea si femeia posibilitatea sa devina persoana publica, da-i cu botezu' drept in titlu. Chiar si in pagina 1, la trimitere.

Am auzit ca majoritatea publicatiilor dau paginile la corectura inainte sa plece publicatia in tipografie, si nu dupa ce iese gata tiparita. O fi adevarat?

P.S. Multumim pt coborarea in subteran. In felul asta, gasesc ziaru' si la ora 22.00 cand ma intorc de la serviciu.

Mats Melbin, managerul meu sonat

Ati auzit de filmul "Martianul meu sonat"? Probabil ca l-ati si vazut. A fost suficient sa citesc asta ca sa-mi vina in minte instantaneu titlul filmului. Curios, dar Mats Melbin nu este personaj de film, este un manager suedez - inginer la origini - cat se poate de real. Si care s-a luat in piept cu criza intr-o maniera pe cat de originala, pe atat de nefireasca. A renuntat la un salariu de manager de 200.000 de euroi fiindca a preferat sa demisioneze el decat sa-si concedieze subalternii, vreo 35 la numar.
Acu', stau si io ca prostu' si incerc sa-mi dau seama ce-a fost in mintea lui. Ar fi neste posibilitati:
1. Omu' a strans suficienti bani (la asa salariu, oricat de cheltuitor ai fi, tot reusesti sa agonisesti) cat sa-i ajunga pana la sfarsitu' vietii si s-o fi gandit ca un asa gest ar da bine la imagine si nici nu l-ar ruina;
2. O fi un om cu frica lu' Dumnezeu (ca numa' astia de Romanica nu prea stiu ce-i aia frica de Dumnezeu) si s-o fi gandit sa-si faca pomana cu unii mai nacajiti ca el, recte ai 35 de angajati;
3. O fi nebun;
4. O fi corect (desi, in cazu' asta, cine dracu' o fi facut imprudenta sa-l unga manager?);
5. O fi avut vreun moment de ratacire si acum regreta.
Cert este ca a intrat in anale. Ar mai exista si varianta ca o fi vreun taran parvenit care a nemerit intamplator in fonctia de manager si nu stie ce sa faca cu ea. In acest din urma caz, ii recomand sa dea o fuga pan' la Romanica si-or sa-i arate ai nostri cum se face.
Zau asa, mai Mats, parca esti de pe alta planeta. Iti faci de rusine tagma. Cine-a mai auzit manager care sa se sacrifice pt angajati? Esti sonat? Uite cum facem. Pana iti aterizeaza tie obectu' zburator mai mult sau mai putin identificat pe Otopeni sau pe Baniasa, ia si citeste bibliografia pe care ti-o indic io. Un singur autor - Frustratus Geneticus, un singur text -Pseudomanagerii.

P.S. Aceasta postare este un pamflet. Cei care s-au prins s-o trateze ca atare. Cei care nu s-au prins sa treaca la blogu' urmator, care sper sa fie pe masura inteligentei lor.

Piedone rullez

Imi place Piedone. Sectoru' 4 infloreste sub Piedone. La propriu. Fiecare intersectie, ca-i mai mare sau mai mica, are parculetu' ei, gazonu' ei, pomisorii ei, ursuletu' ei, calescuta ei, palmierii ei, bancutele ei, pietricelele ei. E frumos, ce mai.
Ar mai fi cateva probleme de rezolvat de catre administratia de sector, ca de ex, Autovitu', care, duminica, imi mananca sanatatea din cauza masinilor parcate peste tot (pe trotuare, in statiile de autobuz, pe refugiu sau, mai nou, pe suprafata ocupata odinioara de multe sere, ocupata acum de mai putine sere, ca sa "aive" si masinile unde sa adasteze pan' se hotaraste cumparatoru', care cumparator, nush cum se face, da' numa' d-ala minoritar se nimereste sa fie), sau semaforu' din imagine care bine ar fi sa fie indreptat catre trecatoru' de strada, sa vaza si asta din urma ce culoare este si nu sa fie nevoit sa se dea 10 metri in lateral ca sa vaza daca poate traversa sau nu. In rest, e bine si frumos in sectoru' 4.

Balada Boculetzului si imnul recesiunii. Sau cum stie romanu' sa ia la misto necazu'

Daca sunteti acasa, dati mai tare sonoru' la boxe si distrati-va. Daca sunteti la munca, bagati-va castile adanc in urechi si ignorati pt vreo 5 minute sarcinile de serviciu. Numai nu ratati videoclipurile astea doua, ca nici nu stiti ce pierdeti.

Ce ti-ar face de te-ar prinde, domnu' Dan!!!

Am accesat pagina pe care-o vedeti in print screen si mi-a atras atentia "agramaticalitatea" (vorba amicului Costi) din titlu. Am google-uit ce-am google-uit ca sa-mi dau seama daca "Katanga" s-a iesprimat oral sau in scris, da' n-am aflat nimic in plus. Ca daca s-a iesprimat oral, atunci shame on you, redactorule, care nu stii ca "mancati-a-si" nu e altceva decat forma contorsionata a lu' "ti-as manca". "Ti-as manca" aka, daca o iei de la coada la cap, "manca-ti-as". Da' cum toate paginile de mi le oferi google-u' pe tava erau exclusiv preluari din ziaru' de unde comisei io print screenu', am ramas pana in clipa de fata cu nelamurirea daca asa grait-a "Katanga" sau asa scris-a "Katanga". M-am gandit insa ca neste iesplicatii de gramatica - moka, gratuite, cado - nu strica, motiv pt care iata-le. Cu "manca-ti-as"-u' ne-am lamurit.
Filosofia virgulei ne doboara, ca nu stim neam s-o... punem. Ar cam merge dupa orice fel de adresare directa. "Te iubesc" este o adresare directa. Ca si "buna ziua", "salut", "la revedere", "pa", "du-te-n... ". Adicatelea, dupa astea de le pusei io in ghilimele trebe musai virgula daca mai sunt urmate de ceva (de orice altceva sau de oricine altcineva): "Buna ziua, domnu' Dan", sau "Du-te-n... , domnu' Dan", sau "Te iubesc, mah", sau "Te iubesc, manca-ti-as".
Mai zic asa: nu e "a descredita", ci "a discredita", nu e "ar stii", ci "ar sti" si nu e nici "patronul acestui Dan Diaconescu", ci "patronul acestuia, Dan Diaconescu".
Am terminat. Raman insa cu o curiozitate: domnu' Dan nu s-o fi temand chiar deloc ca unu precum "Katanga" (sau una?!?), care are bucurii la el, poa sa-si piarza uzu' ratiunii si sa-l... agresioneze fizic? Sau poate ca o avea si domnu' Dan curiozitatile lui si o vrea si el sa experimenteze. Vorba cantecului cu cucu', de i-l dedica "Katanga": "Da-i la inima ce-ti cere/Astazi esti, maine nu esti/Nu-i pacat sa-ti treaca viata/Cu nimic sa nu te-alegi?"
Pana va lamuriti ce si cum cu "agramaticalitatile" de vi le insirai io acilea, luati cu cucu'

Ana-Maria, "ochii tai" sunt pe ADS?

Pe cantareata Ana-Maria Georgescu, probabil cei mai multi o cunosc ca fiind interpreta unei singure piese, "Ochii tai". Este una dintre putinele melodii care mi-au marcat studentia. Mie, personal, mi se pare ca este printre extrem de putinele cantarete de la noi cu reale calitati vocale si care, tocmai din acest motiv, isi merita titulatura de artist.

De curand, am descoperit ca are blog, desi ea sa-l tot aiba de mai bine de un an. Nu am avut rabdare sa citesc toate postarile, dar am citit suficient incat sa-mi dau seama ca stau in fata unui blog care transpira o mare doza de sensibilitate.

Altceva mi-a atras insa atentia: poza pe care o are la sectiunea "about" a fost facuta fix langa cutia de un portocaliu strident a "Adevarului de Seara". Atat de strident, incat blurul, care are menirea sa scoata in evidenta personajul/obiectul din prim-plan, nu prea a avut efect asupra lui, portocaliului. Mi s-a parut amuzanta alaturarea, atat timp cat cantareata nu promoveaza produsul respectiv. Adica, banuiesc ca Ana-Maria nu s-a pozitionat cu intentie langa cutia proaspat alimentata. Ca, de obicei, te pozezi in apropierea obiectivelor turistice, a monumentelor, a stabilimentelor grandioase sau a masinilor bengoase. Cutiile ADS-ului sa faca oare parte din categoriile enumerate mai sus? Tind sa cred ca nu. Eu, una, nu am cunostinta ca ar fi fost incluse in harta turistica, alaturi de muzeele, parcurile si monumentele Capitalei.

Intre timp, aruncati un ochi aici http://anamaria-georgescu.ro/

si o ureche aici http://www.youtube.com/watch?v=YycKfw7_CaE

Viitorul presei scrise... in viziunea SOCOILOGILOR

Nu, nu este vorba despre o noua categorie de specialisti, ci despre aceiasi vechi propovaduitori ai sociologiei - sociologii. Dar cand tastatura PC-ului nu vrea sa faca ce-i spui tu, te trezesti cu noi termeni la care nici cu gandul n-ai fi gandit. Si uite-asa, sociologii ajung socoilogi (ca in exemplul de fata), supermarketul ajunge spermarket, iar colaboratorii ajung colabaratori (ultimele doua exemple mi le-am amintit la repezeala, desi nu au aparut publicate pe nicaieri, intrucat, nu-i asa, d-aia iezista corectori - cat or mai iezista - ca sa nu vaza ochii cetitorului de quality tampenii).

Asupra celorlalte cuvinte cu litere lipsa nu merita sa ma opresc pt ca alea nu-s o dovada a faptului ca redactorul nu stie lb romana, ci poate doar a faptului ca sta mai prost la capitolul rabdare (sau e fumator inrait si abia asteapta sa termine de scris materialu', sa-i dea drumu' in retea si sa iasa la o pipa - sau "la pipait", cum ziceam odata?!?) si nu obisnuieste sa-si reciteasca materialul. As mai avea o mica-mica suspiciune la vb "a tiparii", care evident ca se scrie cu un singur "i", da', nu-i asa, sa-i acordam prezumtia de nevinovatie si sa presupunem ca a pierdut controlul asupra degetului si a zabovit mai mult decat ar fi fost nevoie asupra tastei cu litera "i".

Despre apozitii care "se cer" intre virgule nu mai vorbesc, ca oricum e prea greu de priceput.

Si nici despre cunostintele de lb engleza, care, de regula, sunt cam obligatorii la redactori. Motiv pt care n-ar trebui sa confunde "bakingu' " cu "backingu' ".

Dar, cum imi place mie sa spun, "multi vad, putini cunosc", iar dintre aia putini care cunosc, si mai putini comit greseala de a atrage atentia asupra tampeniilor de limba. Si uite-asa devii "frustrat".

Is demnitar, in pana mea

"Animal", "gaozar", "tiganca imputita", "cretin si mincinos" sunt cele mai populare apelative cu care demnitarii nostri i-au gratulat pe ziaristi. Nu zice nimeni ca institutia presei e manastire de maici, da' nici nu cred ca odata cu investirea intr-o demnitate publica i se acorda celui proaspat uns si dreptul de a profera jigniri la adresa jurnalistilor. Or fi si printre jurnalisti o gramada de tembeli, nu zic nu, da' mai corect mi s-ar parea sa ai tu, demnitarule, o atitudine verticala si sa-i dai o lectie animalului/gaozarului/ tigancii imputite/cretinului si mincinosului si sa-l bati cu propriile arme - argumentili, dovezili ca n-are dreptate. Asta-i tot. Adica ce te costa sa-i arati unde si de ce a gresit? Si daca vezi ca persista in prostia lui, da tu dovada de superioritate si lasa-l in plata Domnului, fara jigniri, ca d-aia te-am votat sa ajungi sus, pt ca, teoretic cel putin, imi esti superior dpdv intelectual. Da' tu, nu. Te pretezi la insulte de mahala si arunci cu jigniri cu usurinta cu care-o face orice bisnitar.
"Demnitar" nu vine de la "demn", nu-i asa? Nu-i asa ca functia nu are nicio treaba cu calitatea omului? Nu-i asa ca ati ajuns sus pt ca v-ati nascut sub o stea norocoasa, si nu pt ca ati fi capabili de ceva? Nu-i asa ca incompetenta se poate disimula sub masca arogantei si a sentimentului de "stie tot"?
http://www.gandul.info/politica/ministrul-culturii-face-un-ziarist-de-la-gandul-cretin-si-mincinos.html?3928;4283386

Ia virgula, neamule!!! Ca noi si-asa nu stim ce sa facem cu ea

Ziarul meu preferat, cu specific sportiv, o comite din nou. Ceea ce ma face sa cred ca oamenii de acolo sunt straini cu totul de lb. romana. Zau daca mi-a luat mai mult de 5 minute sa identific 5 virgule puse intre subiect si predicat.

In schimb, traim cu impresia ca sunt prea multe virgule in caz de apozitie, motiv pt care pur si simplu ne multumim cu putine, anume cu una singura in loc de doua. "Juan Carlos Toja" e o apozitie (bine, inainte de a fi apozitie, e fotbalist), o explicatie, cum ar veni explica cine e mijlocasul Stelei, si trebuie pusa intre virgule. Ntz, ntz, ntz. Da' e bine asa, ca de-ar fi altfel n-as mai avea io ce scrie pe blog.

Postare neinteresanta. 1 Mai la mine-acasa

In timp ce altii sarbatoreau 1-ul Mai pe la mare, pe la munte sau chiar prin parcurile bucurestene neretrocedate si libere de orice litigiu inca, io aveam un alt motiv de sarbatoare. Am implinit exact un an de cand m-am mutat in casa noua. Si cum sunt lipsita total de imaginatie cand e vorba de celebrarea vreunei zile, oricare ar fi ea, m-am gandit ca n-ar fi rau sa mai fac niscai lucrari prin casa. Nu io, fireste. Muncitorii. Adusi de la Braila (si gazduiti pt doua nopti in garsoniera proprietate personala), ca astia de la Bucuresti is mai scumpi si nici nu-i cunosc. Plus ca era si mama in vizita la mine si avea cin' sa supravegheze lucrarile. Si uite-asa, in 3 zile balconu' meu a fost inchis cu termopan, izolat, vopsit si parchetuit, ultimele trei operatiuni fiind executate fix de 1 Mai.
Motiv pt care am facut trei drumuri la Praktiker, numarul lor fiind dat de descoperirea pe parcurs a diferitelor materiale care lipseau din dotarea muncitorilor, si doua drumuri la Carrefour, numarul lor fiind dat de numarul mic de maini din dotarea mea, si anume decat doua. Iar sticlele de bere si apa minerala nu doar ca-s ale naibii de grele, da' si voluminoase rau. Plus ca nu poti tine oamenii pe acelasi meniu doua zile, dimineata, la pranz si seara. Noroc ca ies din bloc si intru in complexu' Vitantis detinator de Praktiker si Carrefour, ca altfel nush ce m-as fi facut.
Intre cele 5 vizite in Vitantis am executat si un somn de pranz de douaj' de minute, cu capu' pe masa din bucatarie, intrucat fiind fericita posesoare a unei garsoniere si muncitorii trebaluind pe balconul iesitor din livingu' meu, nu aveam prea multe alternative. Si eram rupta de oboseala fiindca ma trezisem pe la 6 jumate cand am auzit primele zgomote venite din balcon si provocate de rindele, spacluri, ciocane si alte scule straine mie. (Iar somnul pe saltea in bucatarie nu e cel mai odihnitor, dati-mi crezare). La 7 dimineata cand au inceput primele lovituri de ciocan, mi-a venit sa intru in pamant de rusinea vecinilor si sa nu mai ies pan' la urmatorul cutremur, in speranta ca nu o sa mi se acorde mie mai multa atentie decat prea-cinstitului cutremur.
Da' acu' gata. Am si balcon inchis, nu mai dorm nici pe saltea in bucatarie si zic sa scriu si io postarea asta de bucurie ca am terminat cu balamucu' asa repede.

Topul alor mai secsi, aflati sub efectul "ooooo"

"Academia Catavencu" a avut initiativa intocmirii unui top al alor mai secsi 50 de jurnalisti romani. Cand am auzit, am luat-o de buna. Cand am vazut, am luat-o de misto. Adicatelea, cat de true poa sa fie topul care-l baga pe TRU in categoria alor mai secsi? 50 e totusi un numar mare. De un' sa scoata ei 50 de frumosi si talentati in ale datului din gura si din condei? Da' de ce nu s-or fi oprit la 30? Sau la 20? Sau la 15?

Mi s-a confirmat faptul ca topu' e facut la misto cand am vazut sponsoru'. Durex (stiti care, ala cu "mai mult ooooo")?!? Pe bune? Ma indoiesc ca Durexu' ar putea sa-i sustina pe toti. Pe ai mai tineri, poate. Dar cu cei trecuti de prima tinerete ce-or fi avut "academicienii" de i-au varat in top si le-au dat cu Durexu' pe la nas? Bine ar fi fost sa existe si un al doilea sponsor, vreo companie producatoare de medicamente "push-up" sau ceva. Sa simta si cei care aveau 30 de ani in urma cu 30 de ani (sau chiar 40) nitica sustinere, indiferent de natura ei.

Vazand pozele tuturor candidatilor, am fost tentata sa cred ca unul din criteriile de eligibilitate a fost notorietatea. Sa fim seriosi. Sunt cativa care n-au ce cauta acolo, si asta nu din cauza varstei. Sex-appealul este innascut si este al tau indiferent de varsta. Sunt totusi nume sonore. Cand am vazut clasamentul final, mi-am dat seama ca m-am inselat rau de tot la faza cu notorietatea. Altfel, ocupantul locului 1 nu cred ca ar fi indraznit sa viseze nici macar la top ten.

Asa ca, pana in clipa de fata, criteriile de selectie mi-au ramas la fel de straine ca la inceput.

Caricaturile lui B. Petry mi s-au parut exceptionale. Mi-a placut enorm ca a reusit nu doar sa redea fidel trasaturile fizice ale celor 50, ci sa faca si o extraordinara asociere cu cate o caracteristica definitorie a fiecaruia in parte: am in minte acum tomberonul diaconescian, osemintele de le falfaie Lazarus pe deasupra capului si ramurica cu Turturica.

Mai am doua probleme: 1. Mircea Badea de ce n-a fost bagat in top? 2. Pe cand un top al alor mai nashpetzi oameni de presa? Tare as fi curioasa daca nu cumva intr-un top d-ala nu s-or regasi si cativa dintre astia de au fost bagati la categoria secsi.

PS: Sper ca nu se gaseste careva sa ma traga de urechi ca nu stiu sa scriu corect cuvantul "sexy"; stiu, da' nu vreau.

PPS: Am votat si io, de doua ori chiar (fireste ca degeaba), si am constatat ca-mi place sa votez. Poate ma duc si la alegerile din toamna, ca n-am mai fost la vot de cand cu revizuirea Constitutiei. Si la ce mana proasta am, poate ii votez pe toti care or sa fie pe buletin, asa macar am garantia ca n-o sa iasa niciunu'.

Aceeasi. Sau alta?!? Si totusi, aceeasi

Zilele trecute, un coleg de serviciu mi s-a adresat cu urmatoarea remarca: "Tu esti cea mai linistita de acolo." Scoasa din context, afirmatia asta nu spune mare lucru. Baiatul se referea la faptul ca sunt o fire echilibrata, care nu-si pierde calmul in nicio situatie. "Acolo" este biroul unde o gashca de oameni se baga in seama cu d-ale muncii: secretari de redactie, fotoreporteri, editori foto, detepisti, corectori, operatori.
Observatia lui n-ar fi avut mare insemnatate nici macar pt mine, daca nu m-ar fi dus cu gandul spre trecut.
Cu trei luni in urma: alt loc de munca, alti oameni, alta afirmatie care ma privea direct: "Stii care e problema ta? Esti prea impulsiva, te aprinzi prea repede."
Am stat si m-am intrebat cum se impaca "Tu esti cea mai linistita de acolo" cu "Esti prea impulsiva, te aprinzi prea repede". Pana la urma, e vorba despre una si aceeasi persoana: despre mine. Si uite asa am inceput sa reflectez. Deci - eu, deci - doua fetze ale mele, deci - de ce, deci - relatiile mele cu colegii. In relatiile cu colegii am aplicat intotdeauna principiile psihopedagogice pe care le-am invatat in facultate. Sigur, facultatea m-a pregatit sa fiu profesor si sa relationez intr-un anumit fel cu elevii. Doar ca elevii nu-s prea receptivi la modul de consolidare a relatiei profesor-elev, asa ca m-am gandit sa incerc sa relationez cu colegii asa cum as fi facut-o cu elevii. Aproape ca pot sa jur ca nu sunt multi colegi sau fosti colegi care sa-mi reproseze ceva. Or fi, nu zic nu, ca nu poti fi pe placul tuturor, dar de majoritatea am reusit sa ma apropii. Cum? Simplu: muncind si pt altii (nu recomand), vorbind frumos, dand lamuriri in cel mai amabil mod cu putinta, avand rabdare. Mare lucru rabdarea asta. E cunoscut faptul ca berbecii nu au cunostinta de starea asociata cuvantului "rabdare" (stiti bancul ala? un nativ din berbec se roaga lui Dumnezeu: Doamne, iti multumesc pt toate calitatile cu care m-ai inzestrat; un singur lucru imi lipseste insa, Doamne: rabdarea; Doamne, fii bun si da-mi si mie rabdare; si daca se poate, ACUM). Si barfind cu fetele, of course, ma recunosc guilty. In fine.
Am invatat la psihologie educationala ca asupra personalitatii actioneaza trei factori: ereditatea, mediul si educatia. Nu vorbesc despre bagajul genetic - nu e nimic in neregula cu el, nici macar despre educatie, care este suficienta si ea, zic io, vorbesc despre mediu. Pe mine m-a influentat al naibii de mult. L-am respectat si am vorbit frumos cu cel care a manifestat un minim respect fata de mine, atat in atitudine, cat si in limbaj. Cum as putea raspunde necuviincios unui om care stie sa se poarte? Mi-ar fi rusine de mine. Dar cum as putea sa ascult fara sa ripostez niste insulte venite din partea unor dubiosi? Si analfabeti pe deasupra. Nu agreez principiul "toti suntem egali in fata lui Dumnezeu, dar pe pamant unii sunt mai egali decat altii". Din care motiv ma pliez si eu pe caracterul aluia care imi sta in fata. Vorbesc cu fiecare pe limba lui. Asta este explicatia faptului ca pot fi si echilibrata, si impulsiva. Dupa cum o cere situatia.

Reparatii ca-n Vitan

Ce mesteri priceputi sunt oamenii astia de prin Vitan. Repara ce vrei si ce nu vrei. Rugina de pe firme le cam da batai de cap. Bietii de ei nu stiu cand si cum s-o foloseasca. Ar fi putut si ei sa-i dea o mana de ajutor pardalnicei rugini si sa o convinga sa avanseze si spre "c"-ul de la "inc" (="incaltaminte"). Macar avea un sens textul de pe firma.

Pai, de ce n-ati spus asa de la inceput?

Indemnul din imagine l-am vazut scris pe mai multe ziduri de pe Lipscani. Fata din poza in mod sigur nu se grabea spre politie, ca sa o salveze, cred ca se grabea sa depaseasca zona de poduri, podulete si alte punti de legatura dintre cele doua parti ale Lipscaniului. De la ce-o fi trebuind salvata politia? De la inec, cred. Ca vad ca se scufunda din ce in ce mai mult. Remarc si grafica literei "o", simbolul persoanelor cu dizabilitati. De unde deduc ca politia este o institutie cu nu prea multe abilitati in a furniza cetateanului "siguranta si incredere".

Cum sa ne bagam picioarele in limba romana

Din nou despre "geniile condeiului" care-si zic ziaristi.

Incepem cu "sportivii" care arunca incotro nimeresc cu chestiile alea de se numesc "cuvinte" mai ceva decat ar face-o cu mingea. Avem urmatoarea fraza schingiuita, care se pare ca a fost rostita de Ion Craciunescu (am spus "se pare" pt ca am cautat pe mai multe site-uri de specialitate ca sa imi dau seama care a fost intocmai afirmatia lui Craciunescu, numai ca formularile variau de la un site la altul; dar indiferent de cum s-a exprimat Craciunescu, ziaristul are libertatea de editare si poate prelucra/reformula o fraza care nu suna bine): "Gigi Becali m-a sunat si si-a cerut scuze pentru afirmatiile pe care le-a adus la adresa fiului meu". Nimic mai incorect d.p.d.v. gramatical. Nu aduci "afirmatii la adresa cuiva", poti aduce "acuzatii la adresa cuiva" sau poti "face afirmatii la adresa cuiva". Da' noi suntem combinatori innascuti, nu-i asa? D-aia combinam cuvintele de nu se vad. Si mai ales in titlu ne place sa trantim niste combinatii... mama-mama. In text exprimarea e corecta.

Continuam cu celebra virgula dintre subiect si predicat, da' e in tabloid si nu se pune pt ca cititorii de tabloide nu e asa destepti si nu le are ei p-astea cu limba. Bine macar ca redactorii de la tabloide e inteligenti, da' mai are si ei mici scapari, gen virgula intre subiect si predicat. Si nu-s la prima abatere de felul asta.

Incheiem cu o impletire a textului cu imaginea cel putin amuzanta (in partea stanga: care dintre cele doua personaje o fi Locic si care or fi asociatii? Sau Locic e cel care le face poza asociatelor?) si cu o alta "scapare" de limba (in partea dreapta). Sau a limbii. Sau in limba. "Iubit-o nu mai plange"?!? Nu zau. O bagati numa' cand nu trebuie. Cratima. O fi si vreo legatura intre versurile din dreapta si imaginea din stanga?

Patimile de vineri ale deontologilor

HRISTOS A INVIAT!

Vinerea Patimilor: zi mare pt crestinii de rand, zi si mai mare pt crestinul Gigi Becali. Patronul stelist a fost eliberat. Sa fim bine intelesi: nu am cultul lui Becali, ca persoana publica imi este indiferent. Ma rog, aproape indiferent. Singura reactie pe care mi-o provoaca atunci cand apare la televizor este amuzamentul fata de stereotipiile atat de bine cunoscute. Cu toate astea, recunosc ca m-am bucurat sincer cand am aflat ca a fost eliberat. Nu stiu cat de reale sunt magariile de care a fost acuzat, dar nici nu cred ca era cazul ca justitia sa inceapa cu el sa-si faca datoria. Pana la el sunt o gramada de alti infractori pe care nu-i mai considera nici dracu' pericol public. Partea proasta e ca multi dintre ei ne conduc.
Dupa eliberarea lui Jiji de vineri seara, m-a lovit o mare curiozitate, izvorata din nu stiu ce, de a vedea cam cum a fost reflectat evenimentul in presa. Evenimentului i s-a dat o amploare deosebita. Becali e un personaj controversat, deci merita toata atentia presei. Motiv pt care nu consider ca eliberarea lui ar fi trebuit trecuta cu vederea sau consemnata ca fapt divers. Dar mi se pare exagerat sa i se aloce atata spatiu tocmai in Vinerea Mare. La ce bun? Toate articolele s-au bazat pe aceleasi citate din Gigi Becali. Nimic nou, nimic spectaculos. Televiziunile macar au mai adus diversi comentatori in platouri sa-si dea cu parerea.
Fara sa am veleitati de analist politic sau de alta factura, am constatat urmatoarele: cei mai multi au ales sa deschida prima pagina cu articole despre eliberarea lui Becali. Altii au optat pt o varianta mult mai adecvata momentului - semnificatia Pastelui - si l-au exilat pe latifundiar intr-o stire plasata in baza paginii. Din ultima categorie fac parte cei care nu au consemnat in niciun fel evenimentul in editia print, dar nu l-au ratat in online, chiar daca au avut doar preluari de pe agentiile de presa.
Ziua si Gardianul, spre exemplu, si-au trimis redactorii sa participe la slujba Prohodului. Altfel nu-mi explic cum de editiile print de sambata ale celor doua cotidiene anunta ca Gigi ramane in arest. Pt acest motiv, Ziua hotaraste ca latifundiarul nu are dreptul decat la un ou rosu (titlul de prima pagina: "Oul lui Becali"), iar Gardianul - ca Becali a mai pierdut un meci in fata Parchetului (titlul de prima pagina: "Meciul Parchet - Becali 4 - 0. Patronul Stelei ramane in arest preventiv"; pt cei de la Gardianul, mentinerea lui Becali in arest este atat de fireasca, incat nu merita sa-i aloce o deschidere, insa merita sa acorde articolasului un keyword otevist: "Dezvaluiri"). Noroc cu online-ul, unde stirile de ultima ora si update-urile stau la loc de cinste cand e cazul. Via internet, Ziua ne anunta: "Gigi Becali free: "Mai multe lucruri nu va pot spune, ca nu am ce"", iar Gardianul opereaza o preluare de pe Mediafax: "Gigi Becali, eliberat sub control judiciar".
Romania Libera trece in plan secund stirea despre eliberarea lui Becali ("Gigi Becali paraseste arestul") si deschide cu un articol dedicat Invierii. Genul asta de abordare chiar mi-a placut.
Jurnalul National si Cotidianul nu au pe site pdf-ul primei pagini, motiv pt care nu mi-am putut da seama care este articolul central (doar nu credeti ca am iesit sambata sa-mi cumpar ziarele, doar ca sa fac analiza primelor pagini; ntz). Titlurile dedicate eliberarii lui Becali sunt: "Gigi Becali: "Sunt doar războinicul familiei mele"" (JN) si "Becali: Nu mai sunt Războinicul Luminii!" (Cotidianul).
Gandul aloca evenimentului un spatiu destul de amplu "exclusiv online", intrucat Gandul nu mai are de ceva timp editie print sambata - "Patimile lui Gigi Becali s-au încheiat în Vinerea Mare. Patronul Stelei este din nou un om liber".
Adevarul are pe prima pagina un titlu destul de tendentios daca ar fi sa-l raportam la continutul articolului. Pe cat de obiectiva este relatarea evenimentului, pe atat de insinuant este titlul de prima pagina: "Barabas al -II-lea". Chiar o fi Becali singurul Barabas din aceasta tara? Indraznesc sa zic ca nu.
Evenimentul Zilei; titlul de mare inspiratie "Vinerea mica a justitiei romane" probabil se vrea a fi spiritual, dar oare este? Aproape ca as fi fost tentata sa cred lucrul acesta, doar ca, spre deosebire de materialul din Adevarul, articolul din EVZ e la fel de tendentios ca si titlul. Oare domnii de la oficios or fi auzit de zicerea latineasca "sine ira et studio"? Probabil ca au auzit, ca prosti nu sunt, dar o aplica tot atat cat aplica si prevederile din codul deontologic al ziaristului. Vorbesc aici de un articol de presa, nu de un editorial sau de un blog unde iti exprimi propria opinie.
Si apropo de editoriale, ziaristii de la EVZ bag seama ca s-au mobilizat in Vinerea Mare, nu gluma. Drept care au pus de-un editorial pe aceeasi tema: "Cei doi B: Barabas si Becali".
Citez din editorialul lui Calin Hera, un material bine argumentat, de altfel, care chiar mi-ar fi placut daca nu ar fi fost scris cu ura:
- "Justiţia română (...) a pus semnul egal între Barabas şi Becali. Cei doi B care au bucurat prostimea.";
- "...n-a existat niciun semn că Justiţia ar putea triumfa vreodată în spaţiul carpato-danubiano-pontic. (...) La noi funcţionează perfect imunitatea borfaşilor.";
- "Patru rânduri de judecători au spus că el trebuie ţinut în arest pentru că un individ care îşi asmute gealaţii asupra adversarilor (...) reprezintă un pericol social. Al cincilea rând de judecători, despre care surse bine informate spun că a fost unul special (...), a fost de altă părere. A interpretat altfel decât celelalte patru aceleaşi date ale problemei."
- "Românii se întorc la jucăria Gigi."
Credeam ca ziaristii prezinta obiectiv faptele. Sau, cel mult, isi dau cu parerea in editoriale. Dar nu credeam ca ziaristii au dreptul sa se converteasca in instante de judecata. Nu zic ca justitia romana isi face datoria. O, nu, foarte departe de mine gandul asta. Dar acum nu la ce face sau nu face justitia romana ma refer, ci la ce face si n-ar trebui sa faca un formator de opinie care-si zice ziarist. Si nu, nu o sa incerc sa combat afirmatiile de mai sus. Nu de alta, dar recunosc ca nu am cultura politica necesara ca s-o fac. Atat vreau sa zic: nu sunt doar "doi B care bucura prostimea". B-ul suprem cui il lasam? Cel care a adunat multimile in Piata Universitatii in calitate de victima a 322-lor, oferindu-le paine si circ, dandu-le intalnire din trei in trei luni, in semn de multumire pt sustinerea pe care au aratat-o fata de el (apropo, cine n-o fi mai ajuns la intalnirile alea: multimile sau B-ul suprem?) si urandu-le sa traiasca bine.
Inteleg ca presa e politizata si ca ziaristii au ajuns portavocile icsilor si igrecilor din politica romaneasca. Daca ziaristii care scriu mizerii o fac cu constiinta curata, atunci presa din Romania chiar s-a dus dracului; daca le scriu pt ca asa zice politica editoriala, incerc sa-i inteleg, pt ca, nu-i asa, nu musti mana care te hraneste. Insa refuz sa-i inteleg pe cei care improasca in stanga si-n dreapta cu "adevaruri universal valabile" (parerea lor), dar nu sunt capabili sa vada la o distanta mai mare de o aruncatura de bat din cauza barnei din ochi. Pana la urma, toti avem cate o preocupare care nu ne face cinste: prostimea se bucura ca jucaria Gigi a fost eliberata (si eu am zis la inceputul postarii ca eliberarea lui m-a bucurat sincer, motiv pt care nu mai are rost sa-mi declin apartenenta la categoria sus-amintita), iar intelectualii pupa funduri sus-puse.

Un Paste fericit si linistit, lipsit de frustrari!

Fiindca suntem in Vinerea Mare si nu am de gand sa mai postez pana dupa Pasti, m-am gandit sa le fac si eu o urare cat se poate de sincera celor care ma citesc, ma lauda, ma critica, celor pe care eu ii critic sau ii laud, celor pe care ii incomodez sau ii amuz cu postarile mele. Sunt dispusa sa uit pt cateva zile toate necazurile pe care mi le-au provocat unii sau altii, sa uit de frustrari si sa ma bucur alaturi de voi de sarbatoarea Pastelui. Acestea fiind zise, nu pot decat sa va urez sa aveti parte de:
- cele mai frumos colorate si incondeiate
- cei mai rumeni si mai pufosi
- cea mai crescuta si mai gustoasa
- cele mai delicioase mancaruri pregatite din carne de
- cea mai sfanta si mai pura
- cele mai frumoase aduse de

PASTE FERICIT!!!

Mesaj providential in statia lu' 102

Nu vreau sa blasfemiez, cu atat mai mult cu cat suntem in Saptamana Patimilor, da' nu pot sa nu-i deplang pe pocaiti. Detest din tot sufletul maniera lor de a-ti arata calea cea dreapta. Daca vreau s-o gasesc, pot s-o caut singura, nu tre sa-mi tina predici x si y, pt ca predicile astea, cel putin in cazul meu, au exact efectul contrar. Adica ma fac sa ma indepartez si mai mult de cele sfinte si sa-i compatimesc pe cei a caror singura placere e sa propovaduiasca niste lucruri. Daca am chef sa fiu mai aproape de cele sfinte, ma duc la biserica; daca nu, nu. Da' in niciun caz, faptul ca ma intoxici vizual si auditiv cu fel de fel de "indreptari" n-o sa ma determine sa ma schimb d.p.d.v. spiritual.
Cat de bolnav cu nervii capului poti sa fii sa pui in statia de autobuz un asemenea anunt? Credinta o ai in suflet, nu faci parada de ea. Daca a crede in Dumnezeu inseamna sa desenezi un autobuz pe care sa scrii "Iisus te iubeste", atunci declar ca din secunda asta trec la ateism.
PS: Nu sunt fortata sa-i ascult pe cei care ma asalteaza pe strada cu diferite chestii ce tin de morala crestina, stiu. Daca o fac, o fac doar din politete, pt ca nu-mi place sa intorc spatele oamenilor. Nu sunt fortata sa citesc afisele din statiile de autobuz sau cele din scara blocului in care sunt anuntata ca Iisus va cobori in curand printre oameni. O fac doar pt ca imi starnesc curiozitatea. Si, cateodata, si rasul. Si compasiunea. Dar atat.

Optimism de mica publicitate

Rubricile de mica publicitate de prin ziare abunda in ineptii. Insa, nu-i asa, clientu' nostru, stapanu' nostru. Ce daca scrie tampenii? Omu baga banu', tu ii publici anuntu' si nu-ti pui intrebari cu privire la corectitudinea datelor furnizate in anunt si nici macar la corectitudinea exprimarii. Si nu, corectorii nu intervin in anunturile de mica publicitate din simplul motiv ca anuntul este platit la cuvant. N-ai cum sa prelucrezi sau sa reformulezi un anunt pt ca exista posibilitatea sa nu iti mai iasa numaru' de cuvinte platite de client. Asa ca, daca regina magiei albe/negre/colorate se iesprima intr-un anunt zicand ca "vindeca de potenta"!!! (formulare intalnita de mine), tu o iei de buna pt ca stie ea mai bine decat tine ce zice acolo. Sau daca omu' zice ca achizitioneaza masinile de cusut de azi in 20 de ani (?!?), tu n-ai cum sa-l ajuti nici macar cu o virgula, pt ca sensu' oricum nu s-ar schimba si iesprimarea ar ramane la fel de imbecila.

Blogu' meu are potential. Pornografic

De cand am blogu', mi-am format obiceiu' de a-mi vizualiza traficu'. Nu ca sa vad cati ma viziteaza zilnic, ci mai ales pt ca ma intereseaza ce keyworduri duc catre blogu' meu. Deunazi gasii ca un resitean cauta si el in miez de noapte niscai pornografii si dadu peste blogu' d-acilea. Am avut o tresarire si m-am rusinat pret de cateva secunde, gandind ca cine stie ce tampenii oi fi scris si acu' nu-mi mai aduc aminte. Pai daca omu' a search-uit pe google "porno plus" si a nimerit fix pe blogu' meu, oi fi scris io ceva legat de. Cu mana tremuranda, am accesat linkul respectiv si m-am linistit. Ma referisem in postarea despre domnu' Mazare la piticu'/pitica porno ("Pai cu asa dimensiuni, individa nu s-ar mai putea numi nici macar Pitica Porno. Plus ca ma indoiesc ca Femeia-Socoteala ar putea fi pe gustul primarelui"), iar alaturarea "Porno. Plus" l-a facut pe amicu' google sa se gandeasca ca io m-as putea ocupa cu lucruri necurate. Ntz. Never. Io decat cu limba. Romana. Motiv de plictiseala, pt care unii nu poposesc mai mult de 0 (zero) secunde pe la mine. Ca in cazu' de fata.
Oricum, in felu' asta am invatat care este importanta cuvintelor-cheie. Asa ca nu-mi ramane decat sa bag mare: porno, porno plus, porno la maximum, filmulete porno, site-uri porno, free porn download, filme xxx. Continui cu: Florin Salam, Nicolae Guta, Adrian Minune, Vali Vijelie, Adi de la Valcea, Sorin Copilu' de Aur, Laura Vass, Denisa. Si inchei cu: cocalar, pitipoanca, smecheras, barosan, boss.
Va multumesc pt vizita si va mai astept pe blogu' meu.

NonEscu al Romaniei Duda

De Radu Duda imi placea pe vremea cand juca alaturi de Teodora Mares in "Vacanta de Craciun". Avea insa un rol secundar si chiar ma intrebam la vremea aceea de ce n-o fi fost preferat el ca protagonist. Dupa casatoria cu principesa, l-am suspectat de materialism, prilej cu care mi-a si trecut de el, ca sa zic asa. Acu' cica vrea presedinte. Are ceva vointa, omu', si ceva mai mult curaj intrucat, prin aceasta candidatura, nu face decat sa legitimeze o forma de guvernamant opusa monarhiei - republica, recunoscand astfel ca monarhia - structura al carui reprezentant este - e moarta si fara sanse de resuscitare. Da' sa nu ma bag in probleme care ma depasesc.

Sa ma introduc, zic, in probleme pe care le inteleg. Trec peste scaparea din titlu cu "regale Mihai" in loc de "regele Mihai" si ma opresc asupra titulaturii lu' principele. Inteleg ca "Radu Duda" nu i-a mai placut, pt ca era nume prea pamantean si nu facea nicio trimitere la sangele albastru de-i tasneste pe la operatie. Sange albastru, prin alianta, evident. Nici "Radu al Romaniei" n-a fost suficient, probabil pt ca "Radu" e un nume mult prea comun. Zic si io. Asa ca s-o fi gandit sa nu trateze cu dosul princiar niciunul din cele doua apelative si s-a oprit asupra unei a treia variante care suna de rasuna: Radu al Romaniei Duda. Cum Doamne iarta-ma sa-ti treaca prin cap sa intercalezi in asa hal numele? Si sa mai faci modificaciunea si in buletin? Pai si daca iese presedinte, cum o sa i se spuna? Presedintele Radu al Romaniei Duda?!? Presedintele Radu Duda al Romaniei?!? El cica vrea ca romanii sa-i zica simplu "domnule presedinte" sau "Radu al Romaniei". Asta cu "domnule presedinte" parca as intelege-o, nu inteleg insa de ce insista sa-si conserve apucaturile de monarhist prin mentinerea acelui "al Romaniei". Vin si io cu doua sugestii: presedintele Radu, Duda a Romaniei, respectiv presedintele Radu, a Romaniei Duda.

Desi nu cred io sa-l lase pe roman inima sa-l voteze pe unu pe care nu-l cheama -escu.

Cum dau pe sticla???

Nu, n-am ajuns sa prezint nici stiri, nici matinale, nici macar sa sterg monitoarele in vreo redactie tv, pur si simplu m-am "redescoperit". Stiti spatiile alea comerciale nefunctionale cu ziare in geamuri, ca sa nu se vada din strada? Is o gramada in Bucuresti. Unul dintre ele este pe Lizeanu, foarte aproape de intersectia cu Stefan cel Mare. De mai bine de-un an jumate, geamurile pravaliei respective sunt acoperite cu aceleasi ziare. Doar cerneala tipografica s-a mai decolorat. Si eu, la loc de cinste. De fapt, nu chiar eu, numele meu, in vremurile bune in care nu eram "gunoier", eram redactor. La "Gandul". Ce vremuri!!! Cred ca articolu' ala a fost scris in perioada in care faceam primii pasi in meserie.
Pt conformitate: http://www.gandul.info/tendinte/shopping.html?3894;1067736

UPDATE: Ma gandesc ca ar fi fost mai potrivit titlul "Cum dau pe termopan?"

Moara lui Assan

Partea superioara a morii lui Assan (recognoscibila datorita turnuletelor si caramizii rosii din care este construita), vazuta peste gard


A fost odata un ansamblu de cladiri reunite sub numele generic de "Moara lui Assan"; in curand, gunoaiele vor inghiti tot ce-a mai ramas din acest ansamblu


Laterala cladirii principale, imortalizata prin gard


Cladirea distrusa in incendiu; in plan departat - cladirea principala, cu ale ei turnulete

De moara lui Assan nu am auzit pana anul trecut, cand a fost incendiata. Sa zicem ca as avea o scuza: nu mi-s bucuresteanca decat de vreo 2 anisori jumate. Anul trecut, cand cu incendiul, am aflat ca este situata in zona strazilor Lizeanu - Stefan cel Mare. Ironia sortii, exact in zona aia am locuit cam un an jumate. Si, cu toate astea, nu stiam ca exista o moara a lui Assan acolo. Azi, plimbandu-ma pe Stefan cel Mare in directia Lizeanu si aruncand o privire printre blocuri, mi-a atras atentia impozanta cladire din caramida rosie a morii. De fapt, n-am vazut decat varful, suficient cat sa-mi dau seama de valoarea arhitecturala a cladirii. M-am plimbat mai mult de juma' de ora in jurul gardului care imprejmuieste moara, sperand sa gasesc un unghi mai bun din care sa imortalizez monumentul. Nu am reusit mare lucru. E adevarat, era o spartura prin gard si as fi putut incalca proprietatea ca sa trag niste cadre. Ma tinea totusi o jena. Asta e tot ce-am reusit sa fac.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Moara_lui_Assan
P.S.: cautand pe net informatii despre acest monument, am aflat ca exista de fapt un ansamblu de mai multe cladiri reunite sub denumirea generica de Moara lui Assan si ca incendiul de anul trecut nu a afectat, din fericire, corpul central al morii, ci doar o cladire invecinata - tot monument istoric -, care face parte din fosta fabrica de panificatie. Pe mine m-a impresionat ce am vazut. Raman cu regretul ca nu m-am putut apropia mai mult.

Inventie lexicala

Ce as putea sa mai spun? Imaginea spune mult mai multe decat as fi eu in stare. De fapt, titlul din imagine. De fapt, un anumit cuvant din titlul din imagine. Oricum, felicitari inventatorilor de cuvinte. Asta nu mi-a iesit niciodata.

Instructiuni de folosit buda

Nu spun unde am vazut afisu' asta. Institutie importanta. Afisu' exista de foarte mult timp, da' io l-am ignorat total in ultima vreme. Azi mi-a iesit din nou in cale si nush ce mi-a venit sa-i acord un strop din atentia mea distributiva si sa-l recitesc. Dincolo de faptul ca sunt niste reguli de bun simt, care, din cate se pare, nu prea sunt respectate din moment ce a fost nevoie sa fie scrise si lipite pe usi, autorului bag seama ca nu i-a lipsit ingeniozitatea: "Nu va stergeti pe pereti"?!? Omg, oare ce-or fi vazut ochii omului aluia de a fost el in stare sa astearna pe hartie asemenea indemn? Ca sa nu mai zic de modul de adresare: "Doamnelor"?!? E cam dureros. Inteleg ca, in contextul asta, "doamna" e un cuvant golit de semnificatie. O doamna nu se comporta necorespunzator nicaieri, nici macar la buda. (Ei, nu suna intr-un mare fel ultima propozitie?) Din pacate, "doamnele" sunt o specie pe cale de disparitie. Partea trista e ca totul se reduce pana la urma la lipsa de civilizatie.

Muza sta pe mess

Din ciclul "Ce-i mai inspira pe scriitori?", va recomand cartea "De ce munca e de kkt", autori C. Ressler si J. Thompson. Recunosc ca nu stiu care este titlul in limba engleza al cartii si nici cine este traducatorul, da' a facut o alegere inspirata in ceea ce priveste titlul. Inspirata, pt ca iti atrage atentia si te face curios. N-am cumparat-o intrucat era inchis si nici nu aveam 35 lei sa dau pe ea, dar am cautat o descriere a cartii pe net si mi-am dat seama ca este dedicata angajatorilor, si nu angajatilor. Dau un copy/paste descrierii de pe site-ul http://www.librarieonline.net/: "Autorii au dezvoltat sistemul mediului de lucru bazat numai pe rezultate: atingerea obiectivelor propuse de fiecare angajat, si nu timpul alocat de fiecare dintre ei pentru a le indeplini. Ei au demonstrat ca oamenii implicati in ceea ce fac obtin mai multe satisfactii, rezultate mai bune si devin inovatori. In prezent, tendinta companiilor de succes este aceea de a tine cont de personalul lor tot mai mult. Prosperitatea afacerilor se datoreaza si conditiilor de munca asigurate, dar mai ales climatului cu adevarat uman creat, bazat pe increderea ca angajatii isi vor face treaba bine si eficient."

Doar ca pana or ajunge tendintele din America la noi... or sa ne imbatraneasca si stranepotii.

Dar nu de asta m-am oprit asupra cartii, ci din cauza acronimului din titlu. La asta chiar nu ma asteptam, sa vad limbajul de pe mess folosit la ditai studiul. Pe mine m-a amuzat. Sunt convinsa ca sunt in lucru urmatoarele titluri: "Asl, pls", "Cf la noapte?", "Da-mi un buzz cand vei pleca", "Dc nu esti aici akum?", "N-am fakut nik cu viata mea", "Ms de flori", "Da-mi un PM sa-mi spui ca ma iubesti", "Te poop apasat", "Vino rpd k mor", "Nush dak e bine ce-am facut", "Omg, ce plina-i luna" si multe altele.

Fernando

Nume: Wayra

Prenume: Fernando Jose

Varsta: cica vreo 33 - 34 ani

Sex: de 7 ori pe saptamana. Just kidding. Masculin

Locul nasterii: Peru, Lima

Activitate: membru al formatiei Wayra, alaturi de Henry Rivera, canta muzica cu influente incase si orientale

Daca fisa de cadre nu va spune nimic, nu inseamna ca nu-i cunoasteti. In mod sigur i-ati vazut si auzit cantand in fata magazinului Unirea sau, mai nou, in Herastrau, la pavilionul H. Sunt cei doi "indieni", unul cu pene in cap - Henry -, celalalt cu pene la coada (asta cand apare cu coada) - Fernando. Fetele sunt moarte dupa Fernando. Si eu m-am oprit odata sa-i ascult in fata la Unirea, da' nu mi-a atras atentia niciunul din ei in mod deosebit. Acu' vreo cateva zile am gasit pe un blog niste dezbateri serioase referitoare la cei doi, mai cu seama la Fernando, dezbateri legate de probleme vitale cum ar fi: daca Fernando are sau nu prietena, cu cate fete din Romania s-a culcat, care este varsta lui reala, cum se protejeaza si, bineinteles, de ce BTS-uri sufera. Probabil ca, daca fetele care discutau pe blogul ala ar fi fost fata in fata, ar fi iesit cu scantei, cu ciufuleli si cu penele din coada lu' Fernando smulse.

Azi ma dusei sa ma plimb prin Herastrau. Nu ca sa-l vad pe Fernando, ci pt ca era tare frumos afara si nu ma lasa inima sa stau in casa pe asa o vreme. Asa ca, daca tot ajunsei prin zona, zic sa ma duc sa-i ascult si pe "indieni" si sa-l scanez mai bine pe Fernando. N-am sa-l descriu acum pe Don Juan de Peru, va las sa vedeti pozele si videoclipul de pe YouTube. Sa zicem ca e un tip ok. Muzica lor insa face toti banii.

Dar sa rezum ce-a fost acolo:

Ce am vazut: doi "indieni" care cantau frumos si se miscau adecvat (imi place cum danseaza Fernando, e de-acolo) si o gasca masiva de fane care dansau lasciv salsa pe muzica indiana.

Ce am auzit: o muzica buna, indiana si spaniola, o voce buna (a lui Fernando, ca Henry e mai mult cu tobele) si nelipsita voce din off, ce se vrea a fi spirituala, da' nu mai e de mult, care intreaba: "Da' Florin Salam cand canta?"

Ce am aflat: de la piti... fanele din vecinatatea mea am aflat ca Fernando nu pleaca de la nicio reprezentatie cu mana goala. Nu se indura fetele sa-l lase asa, de izbeliste. Asa ca primeste ori o pereche de chiloti de la vreo admiratoare cu ganduri curate, ori o ciocolata de la cate un pusti, ori un porumb fiert, asa, ca sa simta omu' ca a venit in tara de oameni ospitalieri.

Cum stam cu tirajul? Lectie gratuita de matematica

Despre aproximare.

Aproximarea este atunci cand avem o cifra careia vrem sa-i dam o valoare rotunjita si mai avem si doua limite intre care tre sa fixam cifra respectiva. Aproximarea se poate face catre limita superioara sau catre cea inferioara. Cuvintele care se folosesc in aceste situatii, in functie de limita spre care vrem sa ne ducem, sunt urmatoarele: prepozitia "peste", adverbele "circa", "aproximativ". Iata cum se folosesc ele: folosim "peste", daca preferam limita inferioara, folosim "circa" si "aproximativ" daca preferam limita superioara.

Ex: am 8 mere; limitele lui 8 sunt 5 (limita inferioara) si 10 (limita superioara); pot spune ca am "circa/aproximativ 10 mere" sau pot spune ca am "peste 5 mere". Da' cum ar suna "am peste 10 mere"? Ar suna ca dracu' din simplul motiv ca "peste 10 mere" inseamna cel putin 11 mere, iar eu am doar 8 si am stabilit ca limitele lui 8 sunt 5 si 10.

Alt exemplu: sa vedem care ar fi limitele numarului 459.700. Pai io as zice in felu' urmator: limita inferioara - 459.500 si cea superioara - 460.000. Daca mie nu-mi place numarul 459.700 si imi pun in gand sa-l rotunjesc, cum as putea face asta? As putea face asta cam asa: "peste 459.500" sau "aproximativ/circa 460.000". E drept ca e de preferat limita superioara, in acest caz, da' asta nu inseamna ca tre sa combin limita superioara cu prepozitia de la limita inferioara, nu de alta, da' ies din grafic.

Data viitoare: despre integrale. Sau integrare. O sa vad. Inca nu stiu.

Pseudostiri. Sau ce face media cand ii mor laudatorii

Nu pretind ca stiu cu ce se mananca presa. Doi ani jumate in domeniu si un curs de trei luni la Centrul pt Jurnalism Independent nu m-au transformat in expert. Insa din alea trei luni in care am invatat cum sa redactez corect o stire, am ramas cu niste lucruri esentiale. Primul si cel mai important este acela ca stirea tre sa transmita ceva, sa contina o informatie care sa il intereseze pe cititor/telespectator/vizitator. Acu' stau si ma intreb: de ce ar fi el, cititoru'/telespectatoru'/vizitatoru', interesat de audiente? Adica, io ma uit la Mircea Badea pt ca imi place emisiunea "In gura presei", nu pt ca il bate pe Turcescu la audiente. La fel, citesc Click! pt ca mi se pare ca da barfe mai tari decat Cancan, nu pt ca ar fi pe locul 1 inaintea altor tabloide. Si exemplele pot continua cu ziare quality sau cu bloguri. A, ok, nu spun ca aceste date nu-s importante, or fi, da' nu pt cititoru' de rand, ci pt moguli, manageri, editorialisti si alte specii din boardul editorial. Mie, cititor, astfel de stiri nu-mi transmit decat o informatie care nu ma intereseaza. Si atunci de ce or fi puse astfel de informatii pe primele pagini ale ziarelor, de ce or fi incepand emisiunile cu prezentarea audientelor, de ce or fi dedicand bloggerii posturi intregi unor grafice care ii plaseaza in topul 3/5/10/20/30/40/50 etc al blogurilor?
Unii ascund astfel de pseudostiri sub masca politetii si a recunostintei fata de cititor/telespectator/vizitator: "Datorita dvs am ajuns sus, lucru pt care va multumim", "Multumim cititorilor/telespectatorilor/vizitatorilor nostri care au facut posibila aceasta ascensiune", "Un obiectiv atins cu ajutorul dvs, cititorii/telespectatorii/vizitatorii nostri fideli" si alte variatiuni pe aceeasi tema. Plus asigurarile aferente: "Va promitem ca vom fi si pe mai departe in slujba dvs", "Va promitem ca va vom furniza si pe viitor cele mai proaspete stiri". Sau poate ca oamenii de presa din ziua de azi au auzit de zicerea lui Rebreanu: "Modestia este calitatea celor care nu au calitati". Cat despre calitati... unde te uiti, numa' "quality" vezi in fata ochilor. O fi avand dreptate scriitorul, da' si noua ce ne mai place sa fim laudati... Iar daca n-o fac altii, s-o facem noi, ce mama ma-sii?

Vad bun la Casa Presei

Fac zilnic drumul de la statia lu' 331 la Casa Presei, da' nu mi-am pus niciodata pana acum intrebari legate de masinile din fata institutiei, care au in geamuri anunturi de vanzare. Si am vazut destule. Astazi insa mi-a atras atentia o utilitara care gazduia ditai anuntu' matrimonial. Oare o fi pus la plesneala sau chiar e autentic? As putea sa sun la nr. de telefon din anunt si sa intreb. Ei, totusi are si curiozitatea mea limitele ei. Da' ma intreb la ce fel de criza s-o fi referind autoru', ca ma indoiesc sincer ca ar fi vorba de criza financiara. Pai nu te insori pe criza. Insuratoarea inseamna femeie, iar femeia inseamna consum si cheltuiala. Sau la asta s-o fi referit individu' cand a specificat "fara obigati"? Adica sa nu-l oblige ("obige", pardon) la costurile suplimentare, care de care mai nejustificate, care sunt mai intotdeauna apanajul domnitelor contemporane. Sau sa fie vorba de vreo criza hormonala?

Ce poa' sa-nsemne asta?

Ce semnificatie ar putea avea un sul de hartie igienica bagat pe manerul usii de la intrarea in apartament? Ar putea fi legat de faptul ca tocmai era in plina desfasurare meciul Nationalei cu Austria? Sau poate vreo legatura cu ziua de 1 aprilie? Sau poate nu inseamna nimic, e doar un gest facut asa, la oha. Habar n-am, da' la vederea usii respective accesorizate cum am zis mai sus, mi-am adus aminte de glumele din studentie cu pasta de dinti/crema de ghete pe manerul usii, oala plina cu apa pusa pe usa sau tipetele isterice si nejustificate "razie! razie!" care aveau ca unic scop introducerea inutila a persoanelor masculine in dulapuri sau pe sub paturi. In rest, multumesc lu' Dumnezeu ca nu mi-am luat-o de 1 aprilie.

"Socoteala" lui Mazare nu se potriveste cu cea a ziaristului

Din seria "ineptii debitate de jurnalistii romani", va retin atentia cu un articol senzational despre cugetarile domnului Radu Mazare. Primarele Constantei ar fi zis cum ca lui ii plac numa' acele exemplare feminine ale caror glezne sunt egale cu “socoteala” bărbatului, adicatelea de vreo 17 cm in lungime. Aha, ce-am inteles io d-aici? Redau schematic, cum am invatat la ora de mate: glezna = "socoteala" masculina = 17 cm. Acu' stati sa vedeti exprimare de jurnalist, ca-ti sta mintea-n loc, nu alta. Vrand sa redea ideea din titlu, domnu' jurnalist scoate din el urmatoarea ineptie: "El spune că femeia pe gustul lui trebuie să aibă circumferinţa gleznei calului arab şi lungimea cât „socoteala” bărbatului, adică 17 cm." Pai sa-mi fie cu iertare, da' io din exprimarea asta nu pricep neam ca glezna femeii tre sa fie lunga de 17 cm si groasa cat glezna calului arab. Io inteleg fix ca circumferinta femeii tre sa fie cat circumferinta gleznei calului, iar lungimea distinsei doamne - egala cu "socoteala", adica 17 cm. In atari conditiuni, schema de mai sus ar deveni tragicomica: daca lungimea femeii = lungimea gleznei, iar glezna = "socoteala" = 17 cm rezulta femeia = "socoteala" = 17 cm. Pai cu asa dimensiuni, individa nu s-ar mai putea numi nici macar Pitica Porno. Plus ca ma indoiesc ca Femeia-Socoteala ar putea fi pe gustul primarelui. Noi sa fim sanatosi!

Cu barbatie, despre limba romana

Aproape sase randuri si doar doua fraze. Este o stire. Dincolo de faptul ca e amuzanta, stirea e pliiiiina de greseli. Eu am subliniat doar doua mai evidente: "l-a" acolo unde ar fi trebuit sa fie "la" si o cacofonie de toata frumusetea - "inca cateva". Asupra numelui localitatii Dortmund (si nu Dormund) nu insist, ca oricum multi vad, putini pricep. Prima fraza insa sufera de ceea ce lingvistii numesc anacolut. Adica "fraza incepe într-un mod care sugerează o anumită finalizare şi continuă printr-o schimbare bruscă a construcţiei logice" (conform wikipedia). Cu alte cuvinte, subiectul gramatical este Sebastian Kehl, doar ca pana la sfarsitul frazei autorul se hotaraste sa accentueze "sortul", motiv pt care transforma "sortul" in subiect. Mai departe. In romana, complementele directe exprimate prin pronume sunt nitel cam obligatorii in cazul in care se doreste o exprimare corecta: "el expunandu-si inca cateva secunde, pana si-a aranjat-o in fata camerelor". Pai, draga domnule redactor, daca tot si-a "aranjat-o", de ce n-a facut-o "expunandu-si-o", unde "o", fireste, este... este... este... complementul direct.

Virgula, batu-o-ar vina!

Nu ma hazardez sa mai zic ceva de (in)cultura unuia si a altuia, ca iar imi sar in cap unii mai frustrati decat mine da' care nu si-ar recunoaste in ruptu' capului frustrarile. Ma limitez la a semnala doar o virgula nevinovata intre subiect si predicat, comisa intr-unul dintre tabloide (nu spun care). Si o sa arunc vina de data asta pe cei de la web care, din cate stiu eu, mai culeg unele titluri. Poate ma insel.

"As vrea sa ne cunoastem"

Azi primesc un telefon pe numarul de vodafone pe care il cunoaste foarte putina lume. "In legatura cu anuntul din ziar va deranjez." Caut sa-mi amintesc daca am dat eu recent vreun anunt in ziar, nu de alta, da' la cat am fost de bulversata in ultima vreme, ar fi fost posibil sa nu-mi aduc aminte pe moment chestiunea asta. Dupa cautari indelungate in minte, ma hotarasc sa-i spun tipului ca in mod sigur este vorba de o confuzie. "Pai eu as fi vrut sa ne vedem." "Ok, da' nu stiu cu cine vorbesc." "In legatura cu anuntul, v-am zis." "Care anunt?" "Pai nu ati dat dumneavoastra anuntul de la matrimoniale?" Pan-aici. "Matrimoniale? Eu? Nu, nu este cazul. In niciun caz la matrimoniale. Cine? Eu, la matrimoniale? Nu, nu, chiar nu este cazul." Tipul insista: "Bine, da' as vrea totusi sa ne vedem." "Pai nu se poate, chiar nu e cazul." "Da' nu sunteti singura?" Omg. Imi trece prin minte ca ar putea fi o farsa. "Nu, nu sunt singura (ei, pe dracu'; oi fi singura, da' n-am ajuns in asa hal de disperare sa ma combin prin matrimoniale). Plus ca asta a fost un numar de serviciu, cine stie al cui o fi fost inainte? Da' in niciun caz nu e vorba despre mine." In proportie de 70% tind sa cred ca cineva mi-a facut o gluma proasta. Restul de 30% cred ca e posibil ca tipu' sa fi format totusi gresit numarul.

De ziua mea

Ziua mea de nastere a trecut ca oricare alta. N-am mers la munca, ceea ce inseamna ca am avut timp de facut curat prin casa. Am mai avut timp de scris pe blog, de stat pe mess, de platit facturi si de primit mesaje de "la multi ani". Spre marea mea bucurie, anul asta, dupa foarte, foarte multi ani, nimeni nu mi-a mai pus intrebarea aia stupida: "Cum te simti la X ani?" Intotdeauna ma straduiam sa dau un raspuns politicos. Cu toate astea, desi raspunsul varia de la an la an, nu putea fi decat in aceeasi masura de stupid: "Mai batrana"/"Mai matura"/"Mai inteleapta". Sa fim seriosi: ziua de nastere e o zi ca oricare alta, cu mica diferenta ca esti bagat in seama mai mult decat in restul anului si unii mai primesc si flori (ceea ce nu e cazul meu). In rest, nu se intampla nimic spectaculos: nu apare pestisorul de aur ca sa-mi indeplineasca trei dorinte, nu ma transform in cel mai bogat sau cel mai destept om de pe planeta, nu-mi cad bani din cer. Ba, chiar am reusit sa-mi fac nervi la banca. Toate lucrurile isi urmeaza cursul firesc, ca intr-o zi obisnuita. In weekend o sa-mi cumpar flori.

Sunt nervoasa

Ma enerveaza sa nu fiu lasata sa cobor din orice mijloc de transport de catre cei care urca; ma enerveaza sa fiu intrebata de vanzatori ce doresc, inainte de a apuca sa arunc o privire generala; ma enerveaza cand vanzatorii nu au marunt ca sa-mi dea restul si trebuie sa ma duc eu sa schimb; ma enerveaza sa vad functionarele purtand discutii personale la telefon, in timp ce in fata lor asteapta clienti; ma enerveaza cei care ma abordeaza pe strada cu diferite promotii sau cu sondaje; ma enerveaza ca in tara asta nimic nu merge, iar conducatorii nostri pretind ca asa trebuie sa fie si ca e bine cum zic ei, si nu cum zic altii sau cum a fost pe vremea alora de dinaintea lor. Sunt plina de nervi.

Gunoierii. Am avut un soc...

, cand mi-am dat seama ca nu le sunt cu nimic superioara "operatorilor ecologici" (gunoierilor, mai pe romaneste). Ce relevanta ar putea avea studiile mele, daca oricum jobul meu se reduce la a curata gunoaiele de pe urma unuia si a altuia, fie ele chiar gunoaie de limba? Ce relevanta ar putea avea cunostintele pe care le-am dobandit pe parcursul multor ani de facultate, daca oricum in meseria pe care o practic sunt necesare doar studiile medii? Sigur, a fost alegerea mea sa fac o meserie care nu-mi poate aduce decat plafonarea. Tindeam spre altceva cand m-am apucat de corectura. Tindeam sa devin redactor. Si am devenit, doar ca am ramas mult prea dezgustata de manariile la care am fost martora. Nu, nu sunt omul care se face ca nu vede. Oricat de mult mi-ar fi placut sa scriu si oricat de mult mi-ar fi placut sa-mi vad numele intr-un cotidian quality, nu am putut face compromisuri la nesfarsit. Cand am hotarat ca nu mai pot, am fost nevoita sa o iau de la capat: am inceput cu corectura, am continuat, cateva luni doar, cu partea de redactare si m-am reintors la corectura. Dupa doi ani si ceva de presa, am decis ca nu e de mine. Nu pot sa fiu toata viata martora unor lucruri murdare. Si inca am vazut prea putine, dar destule cat sa-mi dau seama ca nu pot continua la nesfarsit asa.
Experienta mediatica in ansamblul ei a avut si aspecte placute. Am cunoscut o gramada de persoane publice, pe care altfel nu le-as fi vazut decat la televizor. Sa zicem ca asta a fost un castig. Din pacate am cunoscut prea putini Oameni, cu la fel de putine valori. De fapt, stand stramb si judecand drept, nici eu nu am prea multe valori, altfel nu as fi acceptat sa practic o meserie care nu-mi aduce nicio satisfactie, nu ma ajuta sa progresez si, mai mult decat atat, nu impune niciun pic de respect. O sa dureze poate ceva timp pana o sa gasesc un job intr-un alt domeniu. Da' stiti ce? O sa supravietuiesc. Si stiti cum? O sa-mi amintesc in fiecare clipa ca prefer sa fiu un gunoier demn decat un sef fara niciun Dumnezeu, ca prefer sa am infinit mai putini bani in buzunar decat sa port povara problemelor subalternilor mei. Sigur, povara pe care o pot purta doar Oamenii. Doar ca de ceva vreme incoace mi se confirma, iar si iar, ca lipsa de omenie a devenit conditia sine qua non a ungerii intr-o functie de conducere. Presimt ca n-o sa fiu coplesita de prea multe regrete.

Mi-am suparat vizitatorii

Tocmai cand ma bucuram si eu mai tare ca mi-a crescut numarul de vizualizari ale blogului, ma trezesc cu doua comenturi unde sunt trasa bine de urechi de un "anonim", din cauza ca am "corectat-o" pe dna Simona Ionescu de la "Click!". Dna Ionescu si-a manifestat bucuria fata de ocuparea locului I la vanzari de catre tabloidul "Click!" printr-o postare intitulata "Click! a batut Libertatea la vanzari", numai ca un "t" naravas n-a vrut in ruptul capului sa intre la "batut", astfel ca prima forma a titlului a fost de-a dreptul amuzanta: "Click! a baut Libertatea la vanzari", iar eu am profitat de noul sens al cuvantului si al frazei ca sa mai marchez o postare la blogul meu. Nu as fi mai gasit la fel de amuzant titlul daca litera era sarita din alt cuvant (ex: "Clik a batut Libertatea" sau "Click! a batut Librtatea" sau "Click! a batut Libertatea la vanzri"), insa atat timp cat prin "mancatul" sau, dimpotriva, adaugarea unei litere la un cuvant rezulta schimbarea sensului atat al cuvantului respectiv, cat si al frazei, una ca mine care se ocupa de ceva timp cu corectura de ziare nu poate trece indiferenta pe langa. Pe aceasta cale, va rog sa ma anuntati pe privat sau chiar printr-un comentariu public (pt ca oricum le moderez si, daca doriti, nu-l mai public ulterior) daca postarile mele va lezeaza in vreun fel, iar eu promit sa le modific sau sa le sterg in cazul in care, in urma modificarii, textul si-ar putea pierde esenta. Fac pt a treia oara precizarea (pt ca de doua ori m-am referit la acest lucru in comentarii) ca vanez gafe de limba, si nu persoane. Va multumesc.

And the winner is... Click!

Dupa lupte seculare care au durat... pret de mai putin de un mandat de manager, Click! cica ar fi ajuns pe locu' 1 la vanzari. Felicitari, ce sa zic? Da' nu d-asta zabovii asupra vestii, ca nu le am io p-astea cu audiente, tiraje, vanzari, traficuri, market share-uri, cote de piata, minute de aur, etc. Pe mine m-a facut mama corector. Corector carcotitor. Drept care, luati d-acilea poza urmatoare. Nu sariti cu gura! Stiu, toti gresim, da' asta nu inseamna ca io n-o sa mai stau la panda si n-o sa mai vanez bombe. Totusi, am niste dileme: 1. au baut sau n-au baut pana la urma, ca inteleg ca motive ar fi fost? 2. Click! a baut libertatea cui?!? 3. Cam cand sa ne-asteptam sa o manance cu fulgi cu tot? Anyway, imi cer scuze pt calitatea pozei, da' nu m-a dus capu' sa retin altcumva in memoria PC-ului pagina cu pricina decat facand o poza monitorului din dotare. Iar link la blogul respectiv n-are rost sa dau ca oricum "bautu'" va fi corectat cu prima ocazie.

Pas in doi pe marginea prapastiei

NOTA: Nu voi ataca oameni, ci doar comportamente; nu voi fi agresiva, ci doar critica

Anul trecut, cam pe vremea asta, ma pregateam sa fac un pas gresit. Aveam sa parasesc un loc de munca indreptandu-ma plina de speranta catre un altul. De fapt, nu stiu daca eram intr-adevar plina de speranta. Cat de naiv poti sa fii sa-ti faci sperante legate de un job de corector de ziar, oricat de quality ar fi el, ziaru'? Eram totusi dezamagita de fostul loc de munca si simteam nevoia de o schimbare. Am trecut pragul redactiei respective si mi-a placut: un open space, cu multe, multe calculatoare, cu multi, multi omuleti care pareau sa-si faca meseria cu multa, multa patima, un spatiu modern, unde tehnologia parea sa fie la ea acasa, un spatiu transparent (ce paradox!), cu multa sticla, cu multe "acvarii", ceea ce nu-mi displacea absolut deloc. Cuvantul de ordine era "mult". Mult din toate. Doar ca pana la urma tocmai acest "mult" m-a facut sa cedez. M-a impresionat primirea pe care colegii o faceau noilor-veniti, chiar si scrisoarea care mi-a fost inmanata la hr, in care eram instiintata ca firmei ii "face placere sa imi propuna postul de..." si ca are "convingerea ca voi fi un excelent membru al echipei".
M-am simtit cu mult mai bine dupa ce mi-am facut gashca. Eram gashca noilor-venite. Nu mai eram redactor (parasisem, practic, un post de redactor, conform ultimei incadrari din cartea de munca, in favoarea unui post de corector; oare se putea sa fac o miscare mai proasta?), eram un simplu corector, dar ma simteam bine si ma duceam cu drag la serviciu. Dar cum o minune nu tine decat trei zile, si la noi a durat tot trei... Luni, ce-i drept. Intre timp, "multul" a devenit "si mai mult". Dupa trei luni, am inceput sa inteleg ce inseamna cu adevarat "mult". Mult de lucru. Nu incepusem inca sa ne plangem. Ne descurcam si eram in regula. Dupa alte trei - patru luni, am cunoscut "si mai multul". Doar ca "multul" asta se referea exclusiv la volumul de munca, nu la salarii care, in aceste conditii, nu mai erau direct proportionale cu volumul de munca, nu la suplimentarea fortei de munca, suplimentare de care departamentul nostru chiar avea nevoie, caci macar un singur om in plus sa fi avut, si ne-ar fi ajutat foarte mult. Sa mai zic ca de multe ori corectura era sarita cand se anunta faptul ca se mareste numarul de pagini la nush ce supliment sau mai iese nush ce supliment si ca de cateva ori ne-am autosesizat ca sunt mai multe pagini de corectat decat pana in acel moment? Sigur, autosesizarea era fix egala cu zero, oricum aveam parte de aceeasi "atentie" si pe mai departe si cu urmatoarea ocazie faza se repeta. Cum ne puteam gandi noi ca o sa beneficiem vreodata de un om in plus, cand ni se transmitea constant ca nu e nevoie de noi, ca ziarul iese si fara corectori, ca oricum cuiva ii placea sa creada ca redactorii sunt destul de competenti incat sa fie in stare sa scrie corect? In conditiile astea, fie ne multumeam cu ce aveam, fie eram libere sa plecam unde vedeam cu ochii. Lesne de inteles ca cedam nervos.
Pana la sfarsitul anului 2008 au mai parasit "corabia" inca cinci oameni din departament. Pana in acel moment, noua oameni au demisionat in decurs de noua luni. Sigur, n-am mai pus-o la socoteala pe colega care a fost nevoita sa-si petreaca anul in spital, desi facuse sesizari in cateva randuri asupra conditiilor in care ne desfasuram activitatea: curent, curent, curent, foarte mult curent. Asa ca dupa aproape un an de spitalizare, cu actele de pensionare pe aproape, s-a adaugat la numaratoarea noastra si a zecea colega. Doar nu credeti ca si-a pus careva vreun semn de intrebare legat de faptul ca in noua luni au plecat zece oameni de la corectura. Doar noi, cei care ramaseseram si care mai aveam inca puterea sa ne amuzam ca redactorii in care cineva avea atat de multa incredere nu sunt in stare sa faca diferenta dintre tuberoza si tuberculoza.
Si cum aproape la fiecare luna venea cate o persoana noua in departament (nu, nu se suplimentase numaru' de corectori, pur si simplu pleca unu' venea altu'), nu aveam timp sa ne consolidam ca echipa. Lucrul asta ni se reprosa. "Nu sunteti o echipa, nu stiti sa fiti o echipa, nu sunteti in stare sa fiti o echipa." Dupa unii, asta ar fi fost motivul pt care nu mai faceam fata volumului de munca - nu eram capabile sa lucram in echipa, ba chiar ne puneam bete in roate una celeilalte. Asta era doar parerea unora. Nu a noastra, a corectorilor. Si cum ar fi putut sa gandeasca cineva ca ne puneam bete in roate una celeilalte, cand, dimpotriva, saream in apararea cui avea nevoie chiar si daca ar fi fost sa ne luam de gat cu sefii? E adevarat ca nu toate aveau curajul sa se puna rau cu sefii, mai ales cand nu erau direct implicate, dar referindu-ma strict la mine, eu am avut curajul (sau poate nebunia, inconstienta, ratacirea?!?) sa ripostez si sa iau apararea unei colege, repet, a unei colege, nu a unei prietene, atunci cand am considerat ca i s-a facut o nedreptate. "Nu stiti cu cine va puneti", cam asta auzeam dupa ce, sustinandu-ne cauza, aveam discutii in contradictoriu cu vreun sef. Daca termenul "mult" nu se rostea, ci doar se vedea, cuvantul "echipa" era pronuntat cu mandrie si trait cu intensitate maxima la nivel inalt. Nu ca ar fi ajuns careva dintre noi sa vada cum se manifesta intensitatea maxima la nivel inalt, doar ca, din cand in cand, ni se aducea aminte via intranet ca trebuie sa intelegem ca suntem o echipa si sa actionam in consecinta.
Dar cum ar fi putut corectorii sa faca echipa cu restul angajatilor cand nu eram egali in drepturi? Si cum sa fi fost egali in drepturi, daca asupra problemelor noastre nu se apleca nimeni? Noi eram doar echipa corectorilor si atat. Nu puteam face echipa cu redactorii, nu puteam face echipa nici macar cu DTP-ul, din motivul pe care l-am spus mai sus. Nu eram egali in drepturi. "Nu va tine nimeni cu forta." Ce sens mai aveau discutiile daca intotdeauna primeam acelasi raspuns, daca totul se reducea la aceste sase cuvinte? Incepusem deja sa nu ne mai plangem de munca, ne deranja mai mult atitudinea asa-zisilor colegi care ne "acuzau" de rea-vointa: "- e foarte tarziu, pagina trebuia sa fie plecata de mult, da-mi materialele; - am pus materialele de trei ore in necorectate, baga-mi-as p**a, dar stau la corectura", "iar a disparut materialu'? sunt sigura ca l-am pus. ce dracu' fac alea de la corectura?", "femeile astea nu vor deloc sa munceasca", "de ce nu-i in stare sa-si asume greseala? a gresit? sa plateasca. si noi avem mult de lucru, doar nu va inchipuiti ca noi suntem odihniti, asta nu e o scuza sa gresesti, nu sunteti sindicat sa va cereti drepturile". Era atat de greu de inteles ca nu era rea-vointa, ci ca fizic eram depasite? Ca de psihicu' nostru nu se interesa nici dracu'.
Cand am inceput sa ne informam asupra drepturilor pe care le aveam ca angajati, ne-am luat cu mainile de cap. Nu am facut decat sa ne rasucim cutitul in rana. In conditiile descrise mai sus, cum sa fi avut noi pretentia sa ni se respecte demnitatea si integritatea stipulate de Codul Muncii (art. 5, alin. 1 "[egalitatea de tratament] În cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii"; art. 6, alin1. "[protecţia salariaţilor] Orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiţii de muncă adecvate activităţii desfăşurate, de protecţie socială, de securitate şi sănătate în muncă, precum şi de respectarea demnităţii şi a conştiinţei sale, fără nici o discriminare")? Ultima incercare, ultima lupta pierduta. Am vrut sa depunem un memoriu. Scrisesem in el despre faptul ca plecasera zece corectori in noua luni, ca venirea noilor oameni presupunea formarea lor, ceea ce ne ingreuna munca, ca salariile corectorilor nu mai fusesera marite de x ani si solicitam recalcularea lor, ca in conditiile volumului de munca din acea perioada am fi mai avut nevoie de x oameni in plus, ca ne sunt incalcate niste drepturi elementare in raporturile de munca. Memoriul nu a ajuns la destinatie pt ca mai intai am fost sfatuita sa intreb in stanga si-n dreapta daca e bine sa-l depun. Bineinteles ca mi s-a spus ca e o miscare extrem de riscanta, ca n-ar fi trebuit sa incepem noi sa ne cautam dreptatea (oare se temea cineva ca aveam sa o si gasim?), ca niciunui sef nu-i place sa i se ceara socoteala (era evident, doar ca eram atat de disperata incat asta era ultima mea problema, ce-i place si ce nu-i place sefului). Aproape ca eram convinsa ca asta mi se va spune, dar am vrut s-o incerc si p-asta. A fost mai mult pt linistea mea sufleteasca. Anticipam raspunsul, dar nu ma simteam impacata cu mine insami daca nu incercam sa depun acel memoriu. Am fost sfatuita sa nu-l depun, oricum n-as fi schimbat perceptia despre corectura. "Corectura e vazuta la fel de prost peste tot." Asta am inteles-o de mult. "E o meserie solicitanta si ingrata." Si cu asta eram perfect de acord, doar adunasem si eu vreo doi ani si ceva pe postul de corector.
Cat despre criza... invocarea ei a stat la loc de cinste, alaturi de alte fraze-cheie: "Ziceti mersi ca aveti un loc de munca sigur" (ulterior s-a dovedit ca afirmatia asta nu era valabila pt corectori, corectorii erau din nou "sariti" din schema; pt a cata oara?), "Nu va tine nimeni cu forta", "Sunt vremuri grele in presa, voi nu stiti sa apreciati ce aveti". Si, da, sa nu uit: "O sa fie bine". Ni s-a spus si asta, ca doar de incurajari nu duceam lipsa, plus ca nu te costa nimic sa bagi un text intru prosteala corectorilor.
Acum, reintoarsa fiind la locul de munca pe care l-am parasit in favoarea unei companii mari, pot spune ca foarte mult conteaza atmosfera. Castig mai putin in momentul de fata, dar nu m-am mai intors acasa plangand, nu m-am mai certat cu nimeni la serviciu, n-am mai auzit nicio jignire la adresa mea. Imi lipseste doar gashca, dar supravietuiesc. Oricum, multumita gashtii, stiu toate miscarile de la fostul loc de munca. Si continui sa ma indignez. Ba chiar mai rau decat o faceam cand lucram acolo. Multi ma intreaba cum ma simt la locul de munca pe care l-am parasit pt ca eram dezamagita si cautam schimbarea. Ma simt bine si cred ca nu am gresit ducandu-ma inapoi. Sigur, nu aveam alternativa, ideal ar fi fost sa rup orice legatura cu presa (ceea ce voi face cu prima ocazie), dar am fost primita inapoi si asta ma bucura. Cineva imi spunea: "Bine ca ai plecat, te-ai intors la ai tai". Mi se pare cam mult spus, "ai mei" s-au mai schimbat si ei de cand am plecat eu, din aprilie anul trecut, dar ma simt in largul meu. Nu ma monitorizeaza nimeni (Big Brother a devenit o trista amintire), nu ma terorizeaza nimeni, nu ma provoaca nimeni, nu mai injur decat la misto si fara cuvinte obscene (adica am trecut de la p**a la "pana"), nu mai fumez cinci tigari pe zi, ci una singura la cinci saptamani. E adevarat, am mai putini bani in buzunar, dar sunt intreaga la minte.
Altadata as fi spus ca a fost si asta o experienta si ca din orice experienta am ceva de invatat. Nu cred ca as mai putea trece a doua oara printr-o astfel de experienta. Nu ma mai tin nervii. Mi-a lasat un gust mult, mult prea amar. Exista insa si Oameni care au fost in stare sa treaca de la vorbe la fapte. Aproape ca-i invidiez pe cei care au stiut sa puna, la modul concret, problema drepturilor pe care ar fi trebuit sa le aiba ca angajati, dar nu le-au avut. Ei sunt idolii mei. Dar poate a fost mai bine asa. Psihic, nu mai rezistam mult. Sustin demersul lor si, daca va fi nevoie, am s-o fac nu doar din umbra si nu doar cu vorbe aruncate pe blog. Am fost impreuna martorii unor lucruri nefiresti si sunt de acord ca multe dintre aceste lucruri trebuie remediate pe viitor. Asa cum spuneam cateva randuri mai sus, ceea ce nu regret din acea perioada este faptul ca am cunoscut si Oameni. De data asta ma refer la acei Oameni, persoane publice care apar frecvent pe la TV, pe care o tara intreaga ii cunoaste, Oameni fara fitze si care "se injosesc" sa te salute. Sa te salute, subliniez, nu sa astepte sa fie salutati. Cum ziceam, Oameni. Am cunoscut si... unii care nu catadicsesc nici macar sa-ti raspunda la salut, desi nu se bucura de o atat de mare notorietate. Poate doar in breasla.
Am refuzat sa rostesc numele ziarului, desi probabil ca multi stiu deja despre ce vorbesc. Asa am simtit eu. Contrastul dintre aparenta si esenta m-a socat si m-a indignat. Dar ce e mai rau e ca perioada asta de zece luni in care am deservit interesele respectivei companii, in limitele atributiilor care-mi reveneau, a scos la suprafata tot ce-i mai urat din mine. Am plans, am injurat, am urlat, m-am certat si m-am apucat de fumat. Ce n-am facut in 28 de ani, am facut in 10 luni. Recunosc ca in primele luni m-am lasat usor dusa cu zaharelul pt ca nu cunosteam cum stau lucrurile si nici despre oameni nu aveam o parere formata. Peste alte cateva luni continuam sa ma las amagita doar pt ca aveam nevoie sa cred in ceva si sa mai sper la ceva. Credeam ca imi face bine, dar a fost exact pe dos. In cele din urma am inteles ca era o reactie generalizata. Era greu, poate imposibil, sa tii in frau cateva sute bune de angajati daca nu ii duceai cu vorba din cand in cand. Doar ca la noi, la corectura, "din cand in cand-ul" se repeta cu o frecventa care ma bulversa si ma termina nervos. In cele din urma am inteles ca, timp de zece luni, n-am facut decat sa fiu spectatorul unei piese de teatru (si spun "spectator" pt ca piesa se juca la nivel inalt si nu mi s-a parut a fi interactiva, adica noi, cei mici, nu puteam decat sa asistam si, eventual, sa ne constientizam neputinta de a interveni in vreun fel), din care am inteles ca atingerea scopului cu orice mijloace e mai fireasca decat ne-am fi asteptat, dar nu este accesibila decat "celor alesi".


P.S. Mi-a fost extrem de greu sa scriu aceasta postare. Am adunat mult venin in mine de-a lungul celor zece luni in care am prestat la cotidianul quality si am vrut sa mi-l vars aici, incercand in acelasi timp sa nu fiu agresiva si mai ales sa nu calomniez. Repet ce am zis si in nota de inceput: nu imi indrept degetul spre oameni, ci spre comportamente. Recunosc ca am fost tot timpul inconjurata de noua sute si ceva de profesionisti. Nu voi contesta competenta colegilor mei, fie ei corectori, DTP-isti, redactori sau sefi. Nu am caderea s-o fac si nu am nici motive. Cu riscul ca ma voi repeta, recunosc o data in plus faptul ca nu e usor sa conduci peste noua sute de oameni. E o provocare, dar ma intreb daca nu s-ar putea face in asa fel incat sa multumesti pe toata lumea. Cu atat mai mult cu cat resurse exista. Poate ca e greu, dar nu imposibil, mai ales daca respecti litera legii. Dar nu am cum sa nu fiu deranjata de faptul in cele zece luni cat am lucrat eu acolo, nu s-a manifestat nici cel mai mic interes fata de problemele noastre. Si continui sa ma intreb unde am gresit noi.

Alegere cu crema

Nu e nimic de inteles din titlul postarii, da' asta nu pt ca am luat-o eu pe aratura, ci pt ca am facut o traducere literala etichetei alaturate. Am vazut eticheta pe o cutie de prajituri in Carrefour si carcotasa cum sunt, am imortalizat-o. Plus ca nu puteam scapa ocazia sa ma dau si io rotunda, de francofona ce sunt. Deci, in concluzie, nu e "choix a la creme", care inseamna ce zisei io in titlu, ci e "gogoasa cu crema", adica "chou a la creme" (pt cunoscatori: da, stiu, "chou" inseamna "varza", da' in expresia asta inseamna ce zic io). Cred ca n-ar fi rau ca marile lanturi de magazine sa-si anagajeze niscai corectori, macar cu juma' de norma. Si sa aiba prioritate astia care mai stiu ceva limbi straine. Se poate? Pls, pls. Lucrez ieftin. Sau, fie, sa aiba prioritate aia disponibilizati.

Bucuresti, Romania, 2009

Cunoastem cu toti sintagma "doua fetze ale aceleiasi Romanii", am auzit-o de prea multe ori la TV si am citit-o de tot atatea ori in ziare. Daca veti avea ocazia sa coborati din metrou aproape de capat, la IMGB, veti vedea o data in plus cat de mult se justifica aceasta afirmatie. Mai mult de atat, e aproape frustrant sa nu vezi nici cea mai mica distanta fizica intre cele doua fetze. Vorbesc despre soseaua Berceni, despre cele doua laturi ale soselei Berceni. Iesind de la metrou, aruncand o privire spre dreapta, veti putea vedea cele doua blocuri-turn ale ansamblului rezidential Monaco Towers. Pana aici, nimic deosebit, e plin Bucurestiu' de ansambluri si de towers. Numai ca apropiindu-te de cele doua towers, va veti surprinde intrebandu-va daca mai sunteti in Bucuresti sau daca, prin vreo imprejurare nefericita si inconstienta, ati parasit frumoasa capitala europeana. Ei bine, de-a stanga soselei Berceni se inalta blocurile inconjurate de santierul din dotare, vizavi, pe partea dreapta a soselei Berceni, se "inalta" case ca la bunica la tara, cu gradinile si viile din dotare, plus niste ulite de toata frumusetea, unde canalizarile nu fac fata nici macar cand e soare afara si niciun strop de ploaie nu pica de sus, asta in cazul in care zona are sistem de canalizare. In fine, e infiorator contrastul.

Prietenu' meu, afepeu' 2

Ca tot romanu' ingrijorat care nu se teme atat de stat, cat de scosul banilor din buzunar daca e sa fie vreo amenda (nu de alta, da' nu prea-i are, iar p-aia putini pe care ii are parca nu prea i-ar da la stat) si mai ales superultracicalita de mama, purced din nou spre afepe ca sa-mi platesc impozitul pe casa pt anul 2009. Afepe Oltenitei, evident. Astept la ghiseul unde scria "Incasare impozite", ajung in fata, functionara imi spune ca tre sa ma duc inainte la ghiseul "Plati" ca sa-mi elibereze factura, ma duc la ghiseul "Plati", e o singura persoana in fata mea, astept 20 de minute pana se hotaraste persoana respectiva cate proprietati are, cate proprietati are sotia, care sunt adresele lor, cat plateste, ca nu plateste tot ca e prea mare suma si nu are toti banii, in fine, imi vine si mie randul, dureaza mai putin de 2 minute, ma intorc la primul ghiseu, platesc, inainte de a pleca intreb la "Informatii" unde imi pot inregistra contractul de drepturi de autor. Desigur, binecunoscutul "Pai nu la noi." "Incercati la sediul de la statia de metrou Constantin Brancoveanu." Nu ma duc imediat la Brancoveanu pt ca trebuia sa ajung la munca, ma duc in zilele urmatoare decisa sa o rezolv repede. La afepe Brancoveanu mi se spune, da, ati ghicit, "pai nu la noi, la afepe IMGB, Berceni 104, cum iesiti din metrou." Ma duc la afepe IMGB, ies de la metrou, zic sa caut Berceni 104. O iau in dreapta, fiind aproape convinsa ca trebuia sa o iau in stanga, pt ca asa mi se intampla in 99% din cazuri cand nu cunosc o zona si tre sa gasesc o adresa - o iau exact in directia opusa. Caut un numar ca sa-mi pot da seama cam unde ar trebui sa fie 104. Merg pret de vreo 20 de minute, raman socata de cat de primitiva este zona, soseaua Berceni in zona IMGB este marginita la dreapta de case ca la tara, cu vii si gradini in fata caselor - semn ca acolo locuiesc "oameni gospodari" - si de stradute care imi aduceau aminte de ulitele fara canalizari, dar cu balti si noroaie din belsug (o sa descarc cateva poze in postul urmator) iar in stanga, de service-uri auto si de tot felul de santiere, evidentiindu-se ansamblul de locuinte Monaco Towers. Dreapta soselei Berceni contrasteaza puternic cu stanga aceleiasi sosele. E frustrant. Dar sa revin. Dupa 20 de minute de mers aiurea, gasesc, in fine, un numar, imi dau seama ca trebuie sa ma intorc, ma intreb oare de ce n-am vazut afepeu' pana atunci pt ca imi imaginam ca este tot o cladire d-aia care iti ia ochii, cum sunt mai toate cladirile afepe, anaf si alte acronime d-astea care iti nenorocesc viata si te fac sa te intrebi: oare de ce am avut ghinionul sa ma nasc om? Gasesc Berceni 104 (nu ca ar fi scris pe undeva), era fix vizavi de statia de metrou, dar nu mi-ar fi trecut prin cap, intru intr-o curte imensa, unde se gaseau vreo trei cladiri (numai atatea se puteau vedea "de la strada"), ma duc si eu spre cladirea unde mi se parea foiala mai mare, vad vreo 5 - 6 placute care anuntau ca in interiorul cladirii se afla sediile diferitor institutii, gasesc, in cele din urma, si afepeu' meu, intru (incinta - la fel de primitoarea ca cea a unui spital de stat), ma ghidez dupa sagetile care indicau faptul ca pt administratia financiara trebuie sa ajung la etajul 2, o iau pe scari, ajung pe un coridor cu vreo 20 de usi, pe fiecare usa scria domeniul de activitate al biroului respectiv, fireste ca nu inteleg nimic, desi scria in romaneste, intreb la registratura, ajung la biroul 7, intru, zic ca vreau sa-mi inregistrez contractul de drepturi de autor, functionara imi spune ca imi trebuie copie de pe buletin si de pe contract si imi indica formularul 020 pe care sa il completez in dublu exemplar. Ies cu formularul in mana, un formular d-ala cu jde mii de casute, ma sperii ca n-o sa fiu in stare sa-l completez singura, ma duc la serviciu la fetele de la hr sa-mi arate cum sa-l completez, si ele sunt destul de debusolate, imi spun ca imi trebuie fisa fiscala de la fostul loc de munca, ma gandesc ca nu are de ce sa fie asa de complicat doar ca sa-ti inscrii contractul de drepturi de autor si merg pe ideea ca fata de la hr nu a vazut ca nu e vorba de formularul 200, ci de 020. Totusi, dau telefon la fostul loc de munca, mi se spune ca nu imi pot da fisa fiscala pt ca se lucreaza la salarii si ca trebuie sa revin peste 2 zile + 2 zile uichendu' = 4 zile. Peste 4 zile, adica luni, sun din nou. "Vreau fisa fiscala." "La ce va trebuie fisa fiscala acum?" "Sa completez formularul 020." "Fisa fiscala nu va trebuie mai devreme de luna mai, abia atunci trebuie sa declarati veniturile pe 2008." "Nu vreau sa declar acum veniturile pe 2008, vreau doar sa-mi inregistrez contractul de drepturi de autor la Finante." "Da, dar fisa fiscala nu v-o dau acum, v-o dau eventual cand veniti sa va ridicati cartea de munca. Si nu e formularul 020, e formularul 200." "Bine, multumesc." M-am lamurit. Nu vorbeam despre acelasi lucru. Ma uit pt a mia oara pe formularul pe care il aveam io. Zerourile erau la locurile lor. Unu - inainte de 2, altul - dupa 2. Nu era formularul 200, era formularul 020. Incep sa caut singura pe net. De ce n-oi fi facut-o pana atunci? Gasesc formularul 020, modul de completare si o povestioara a unui tip care s-a ratacit si el printre numerele formularelor, incercand, la randul lui, sa-si inregistreze un contract de drepturi de autor. De la el aflu ca pe formularul 020 nu trebuie sa iti treci decat datele de identificare si sa bifezi casuta corespunzatoare tipului de declaratie - de inregistrare/de mentiuni. Ma intreb din nou de ce nu am facut-o singura, si am apelat la persoane care habar nu aveau ca exista si formularul 020 care nu e acelasi cu formularul 200. Completez si, dupa o saptamana in care am pierdut timpul asteptand ajutor de la altii, ma reintorc la afepe IMGB. De data asta, si cu aparatul foto la mine. Voiam sa imortalizez zona. Ma duc la ghiseul 7, primesc o semnatura pe formular, functionara nici macar nu se uita ce am completat, ma trimite la registratura ca sa primesc nr. de ordine, la registratura nici atat nu se uita nimeni pe ce am completat, puteam sa scriu si obscenitati, atat timp cat ma incadram in casutele de pe formular. Imi iau exemplarul meu si nr. de ordine si plec. Nu-mi vine sa cred ca s-a terminat asa repede. Sunt bucuroasa ca m-am descurcat in cele din urma. Birocratia ma sperie, iar contactul cu functionarii de la stat ma dezgusta.

Prietenu' meu, afepeu' 1

Afepeu' (AFP), adica institutia aia care iti ia banii sa-i vare in bugetu' de stat, mi-a scos peri albi. Mai ales de cand sunt bucuresteanca cu acte in regula, ca pana a nu fi bucuresteanca, facea mama oficiile de contribuabil constiincios, care e cu darile la zi si ar fi in stare sa declare pana si scamele din covorul persan daca s-ar pune impozit pe ele. De cand mi-am facut buletin de Bucuresti, mare belea pe capu' meu. Cumperi casa in Bucuresti, du-te la afepe sa o inscrii pe rol, vinzi loc de parcare, du-te la afepe sa-ti elibereze adeverinta ca ai platit impozitu' la zi, esti proprietar de orice, du-te la afepe sa-ti platesti impozitu' pe proprietati, lucrezi in presa, du-te la afepe sa-ti inregistrezi contractul de cesiune a drepturilor de autor. Si zau ca n-ar fi mare efortu' daca n-ar fi atata birocratie, jde mii de hartoage de completat si atat de batute-n cap functionarele de la ghiseu. Sa incep cu inceputu'. Primul meu contact cu afepeu' a fost dupa ce am intrat in posesia garsonierei livrate la pachet cu locul de parcare si a trebuit sa ma duc sa declar ambele proprietati la Fisc. Simplu pana aici, cateva copii de pe contracte si schite cadastrale, o cerere relativ simplu de completat, si mi-am inscris ambele proprietati pe rol. Vine momentul sa vand locul de parcare. Ma duc la AFP Oltenitei sa cer adeverinta din care sa reiasa ca mi-am platit impozitu' la zi. "Pai nu va putem elibera adeverinta, pt ca nu ati inscris pe rol locu' de parcare. In baza noastra de date nu figurati decat cu garsoniera din Vitan-Birzesti." "Ba l-am inscris atunci cand am inscris si garsoniera. Ambele proprietati sunt trecute pe contractul de vanzare-cumparare din care aveti si dvs o copie. Am platit impozit pe amandoua." "Nu stiu ce sa va spun. La noi nu figurati cu locul de parcare. Mergeti la sediul din Nitu Vasile sa vorbiti direct cu inspectoarea care v-a lucrat dosarul." Mi s-au inmuiat picioarele. Expedierea de la un functionar la altul, de la un sediu la altul nu-mi mirosea a bine si nu ma facea sa ma simt tocmai confortabil. Cu atat mai mult cu cat trebuia sa obtin acea adeverinta cel mai tarziu a doua zi, pt ca trebuia sa ma prezint cu ea la notar, care notar ceruse deja la Cadastru extrasul de carte funciara a proprietatii scoase la vanzare, care extras nu e valabil decat 3 zile, care m-a costat 1 milion jumate, care daca nu obtineam adeverinta ca am platit impozit pe locul de parcare copia de pe carte funciara era numai buna de aruncat la gunoi, care milionul meu, care in aceste conditii vanzarea se amana, care o luasem razna numa' la gandurile astea. Dar cum lucrurile bune se intampla cand te astepti mai putin, am avut placuta surpriza de a mi se rezolva problema pe loc. Adica, fireste, fusese o scapare a alora de la afepe pe care nici in clipa de fata nu mi-o pot explica; adica eu in baza lor de date eram doar proprietara de garsoniera, nu si de loc de parcare, dar impozitul mi-l incasasera pe ambele proprietati!?!?! In fine, incredibil de amabila inspectoarea care mi-a preluat problema, am ramas sincer uimita. Mi-a eliberat adeverinta, nu inainte de a mai plati odata impozitul pe locu' de parcare, impozit pe care il platisem cu vreo luna inainte, odata cu impozitu' pe garsoniera. Am fost atat de bucuroasa ca mi-a eliberat adeverinta aia, ca nu am stat sa ma cert cu ele din cauza faptului ca platisem de doua ori pt aceeasi proprietate, oricum era vorba de vreo 5 roni. Si toate s-au desfasurat conform planului. Adeverinta de la AFP, adeverinta de la asociatia de proprietari (asta e alta poveste tragicomica made in Romania - printre actele pe care mi le-a cerut notarul sa i le-a duc pt a perfecta vanzarea locului de parcare s-a numarat si adeverinta de la asociatia de proprietari ca am platit intretinerea la zi, intretinere care priveste strict apartamentul si spatiile comune din bloc, nicidecum locul de parcare cu care administratia n-are absolut, dar absolut nicio treaba, atat timp cat proprietarul locului de parcare sunt eu, nu primaria, nu firma de constructii care mi l-a livrat la pachet cu garsoniera), copii de pe contractul de vanzare-cumparare, copii de pe buletin si extrasul de carte funciara care se afla deja la notar. Ar fi trebuit sa fie simplu, dar noi suntem atat de obisnuiti cu lucrurile complicate, incat daca ai fi inconjurat de lucruri simplu de facut, probabil ca te-ai simti ca pestele pe uscat. Sigur, acum sa nu-si imagineze cineva ca lucrurile s-au terminat aici. Nu, am vandut locul de parcare, e drept, notarul i-a spus actualului proprietar sa isi inscrie locul de parcare la afepe in termen de 30 de zile de la dobandire, iar mie nu mi-a zis nimic. Am presupus ca radierea se face automat, in momentul in care cumparatorul isi trece proprietatea pe numele lui. Ei bine, cine poate stii cum se face radierea? Cert este ca, atunci cand m-am dus sa platesc impozitul pe garsoniera pt anul 2009, am platit si pt locul de parcare care nu mai e al meu din octombrie 2008. Inca nu am rezolvat cu radierea pt ca nu am avut timp sa mai ajung la afepe, iar de sesizat, nu m-am sesizat pe loc, ci dupa ce am ajuns acasa. Suma era mica, de 6 lei pe tot anul, dar nu e vorba de suma pe care o platesc eu pt o proprietate care, apropo, nu mai e a mea, ci de modul in care lucreaza functionarii romani, bine platiti, de altfel. Continuarea odiseei mele si a prietenului meu, afepeu', in postarea viitoare. Episodul urmator: inscrierea contractului de cesiune la afepe.

Ostentatie made in Rromania

Sa ai masina superluxoasa si sa nu fii in stare sau sa nu vrei sa atragi atentia asupra ei este ca si cum ai avea-o degeaba. Accesorizeaz-o cu o manea sau cu un hip-hop date la maximum, cu un numar de inmatriculare ale carui majuscule sa aiba o semnificatie usor de inteles/ghicit de orice neinitiat (cateva dintre cele mai frecvente combinatii pe care eu le-am vazut sunt: SEX, FUK, ZDA, PLM, RUC), dupa care scoate capul pe geam in intersectie si trage o ragaitura d-aia de la mama ei ca sa miroasa a mici pe o raza de un kilometru in juru' tau. E de porc, de cocalar, dar e de inteles si, mai ales, extrem de firesc in Rromania anului 2009. Ciudat ar fi sa vezi oameni civilizati conducand X5-uri sau Q7-uri. Dar sa vezi o Dacie Berlina avand in componenta numarului de inmatriculare combinatia SEX e... nefiresc. E de porc, de paysan si degeaba. Inteleg sa atrag atentia asupra mea atunci cand am cu ce ma lauda, desi in Rromania asta se face in modul cel mai vulgar cu putinta, dar sa atrag atentia atunci cand n-am cu ce si n-am de ce... pt mine e de neinteles. Or fi alte ratiuni ascunse si io n-am reusit sa-mi dau seama.

A venit primavara

Intai de toate, va urez tuturor o primavara calduroasa, cu mult soare, cu multe flori si cu zero disponibilizari, daca se poate. Am cautat pe net niste poze dragute cu flori de primavara, ghiocei, zambile, branduse etc ca sa simta si blogu' meu ca a venit primavara, da' n-am gasit (nici n-am avut rabdare sa caut foarte, foarte mult) decat o gramada de poze protejate de copyright si alte zeci de site-uri cu felicitari virtuale, cu fel de fel de inimioare, coronite si alte forme geometrice realizate din flori, cu trandafiri care nush ce treaba au ei, trandafirii, cu primavara care este sau, daca gaseam doi ghiocei pe o felicitare, era musai sa apara si un text stupid de genu': "Daca azi ai fi aici/Ti-as da sute de pupici/Dar asa-ti trimit online/Un martisor superfain". OMG. Parca deja imi suna in urechi o melodie d-aia tanguitoare, insotita de vocea ragusita din dotare, interpretata "magistral" de vreunu' mai inchis la culoare cu nume de scena de-ti vine sa-ti bati copiii. Da', nu-i asa, noi sa fim sanatosi, ca oricum romanu' (sau rromanu'?!?) e nascut poet si e suficient un singur cuvant sa auda ca numaidecat ii vine rima. Cat despre poza cu flori de primavara, m-am lasat pagubasa fiindca trebuia sa-mi fac conturi si si-asa am destule pe google, nu-mi mai trebuia inca unu' ca sa-mi fie emailu' bombardat saptamanal cu ultimele noutati. In alta ordine de idei, mie mi-au placut si florile de cires de mai sus.

Meserii pe cale de disparitie vs meserii pe cale de aparitie

Inspirata de geniala postare a fostei mele colege de suferinta de la "Gandul", Mona, http://alisbobe.blogspot.com/2009/02/sa-fi-avut-baba-un-era-ministru-de.html, m-am gandit sa dizertez si eu asupra rolului femeii in societate. Si nu al oricarei femei, ci al femeii-sef. Ei, da, femeia-sef este o specie aparte. Si oare sa existe cineva care sa nu fi avut ocazia sa cunoasca aceasta specie? M-am intrebat intotdeauna cum ajung femeile sefe. Unele, probabil, au atat de multe cunostinte in domeniul lor si, deopotriva, abilitatea de a aplica aceste cunostinte in cel mai natural mod posibil, incat par facute pentru functii de conducere. Ele sunt competentele (si aici nu folosesc termenul "competent" in sens peiorativ). Dar cred ca astea sunt cele mai putine. Altele ajung in functii de conducere fiind numite tot pe criterii de competenta, dar nu din aia profesionala (si cred ca, daca in ultimele zile n-as fi citit, recitit si rascitit blogul unui alt "victim" al sistemului romanesc corporatist - http://cristianbotez.wordpress.com/2009/02/10/manifest-pentru-demnitatea-ziaristilor/ -, n-as fi stiut sa ma exprim cu atata "maiestrie", pt ca nu mi-ar fi trecut prin cap ca pot exista "criterii felationiste" de competenta - comentariile 65, 80. Recunosc, imi place cum suna). Ma feresc totusi sa aproximez cam cate femei ajung sus fiind "unse" exclusiv pe acest criteriu, dar cred ca... sa tot fie. Ei, dar exista si o a treia categorie: nevestele de manageri. "Manageritzele", cum imi place mie sa le spun. Ele nu tre sa fie competente, nu tre sa fie prezente la serviciu, nu e nici macar necesar sa fie prea responsabile. Lipsite de principii, sotiile-sefe isi manifesta autoritatea intr-un unic mod: la intervale regulate de timp, ele readuc la cunostinta angajatilor statutul lor, acela de neveste de manager. Lipsite de scrupule, dar avand veleitati de fiinte perfecte si perfectioniste, niciodata perfectibile caci autosuficienta este o trasatura sine qua non a personajelor noastre, ciudatele creaturi isi concentreaza atentia in doua directii: una este cea a limbajului si cealalta este cea a tonalitatii. Din vocabularul lor nu vor lipsi jignirile care ar trebui sa te faca sa intelegi ca tu, angajatule, esti un incompetent, incompetentule care esti tu incompetent, si care io ditai "manageritza" te tolerez, zau daca stiu de ce, motiv pt care tre sa-mi fii recunoscator ca datorita mie, "manageritza", ai un loc de munca decent intr-o companie de prestigiu. Iar tu, angajatule, ai sa ajungi incet-incet la concluzia ca nimic din ceea ce faci nu este bine, pt ca nimic din ceea ce faci nu este pe placul sefei-neveste-de-manager si sa-ti fie clar ca numai ce defineste ea ca fiind bine e bine cu adevarat, iar daca in conceptia ei tu nu faci niciodata nimic bine, inseamna ca ori esti prost ca n-ai cunostinte in domeniu, ori esti prost ca accepti sa te trateze ca pe un gunoi. Deci, oricum ai lua-o, esti prost, prostule, care esti tu prost, angajat prost care nu ai pic de demnitate, care te sacrifici prostituandu-te. Cat despre tonalitate... inalta, desigur, ca sa bagi frica in el de mojic.
Dar destul despre jobul de "manageritza", job pe cale de aparitie, desigur. De fapt, nu mai e pe nicio cale, ca deja a aparut, doar ca urmeaza sa mai fie consemnat si in nomenclatorul de meserii. Unde, pentru evitarea confuziilor, sper sa nu se numeasca "manageritza" pt ca, in afara de faptul ca as solicita DDA-ul aferent, ar mai exista si pericolul confuziei, caci, repet, "manageritza" nu inseamna "femeie manager", ci "nevasta de manager". Clar???
Hai sa bat putin campii si despre un alt job a carui existenta dateaza de zeci de ani, dar care se pare ca va disparea intr-un viitor nu prea indepartat: acela de corector. Sigur, doar trebuia sa scriu ceva si despre mine, nu? Ca doar nu degeaba am in spate fo doi ani de corectura (si cu ceva insertii de jurnalism autentic, desigur). LOL. Daca nu ma insala memoria si mai ales cultura generala, Caragiale, Nichita Stanescu sau Marin Preda au fost si ei corectori pe la inceputurile carierelor hartistice. Manageri inca n-au ajuns si cu atat mai putin "manageritze". Dar asta pt ca pe atunci nu se cunostea notiunea de "manager". Acu', numa' cine nu vrea nu ajunge manager (sau "manageritza"). Cat despre corectori, ce sa spun? Nu cred sa se mai inalte din randul corectorilor vreun Caragiale sau vreun Nichita, da' macar acolo un scriitoras de duzina poate o da si meseria asta. Nu de alta, da' daca s-or mai gasi vreo cativa corectori frustrati ca mine, maine-poimaine o sa inauguram "clubul corectorilor emoisti taietori de venele din dotare".
Da' vorba romanului frustrat: "Noi sa fim sanatosi", ca manageritze, pitipoance, cocalari, mamaitze porno, clanuri mafiote si alte produse made in Romanica o sa gasim la tot pasu'.