Roboata de Văcăreşti

Nu-i înţeleg neam p-ăştia de caută scandal cu orice preţ. Cam ce-ar putea să-i mâne-n lupta replicilor agresive, mă-ntreb.

Luni, 13 (nici măcar marţi, 13), dimineaţă, soare, frumos afară, un 634 semiaglomerat. Cele 4 scaune rezervate invalizilor/bătrânilor/mamelor cu copii (de mână sau în burtă) - ocupate. Urcă o mamaie şi cu încă o tanti cu veleităţi de avocat. Nu m-am prins dacă erau împreună, că n-au vorbit deloc preţ de-o staţie, cât am mai mers io cu autobuzu'. Mamaie se postează lângă cele 4 scaune ocupate, o tipă de pe scaun o întreabă dacă vrea să stea jos. Până s-apuce mamaie să dea vreun răspuns, răbufneşte tanti cu veleităţile: "Păi da, şi dacă din bun-simţ ea-ţi zice acum că nu vrea să stea jos, tu ce faci? Nu-i dai locu', nu? E bătrână, n-o vezi că abia merge? Normal că vrea să stea jos. La ce-o mai întrebi?" "Păi am întrebat, doamnă... vreau să-i dau locu'". "Dă-i-l şi n-o mai întreba. La ce mai întrebi? Vrei să-ţi spună nu şi să stai în continuare pe scaun şi ea să meargă-n picioare? Nu te uiţi la ea că-i în baston şi merge greu? Las-o să stea şi nu-i mai pune atâtea întrebări. Da, vrea să stea jos, îţi spun io că vrea să stea jos. Eşti mulţumită acum că ţi-am răspuns la întrebare?" "Nu vă crizaţi aşa, mă ridicam oricum." "Nu mă crizez deloc, da' voi n-aveţi niciun pic de educaţie... (straight face). Auzi, pune întrebări... Tu cam ce crezi de pui întrebări din astea? Speri să te refuze să stai în continuare pe scaun şi omu' bătrân în picioare lângă tine, nu?"

Am întors capu' cu gândul să ignor tentativa de dialog dintre cele două. Da' tanti cea locvace şi redundantă decât că aşa se convertise ea în războinica luminii reloaded, şi aşa multe cuvinte scotea pe fracţiune de secundă, şi aşa înalte şi zgârietoare de timpane octave arunca pe guriţă, încât singurul lucru bun pe care l-am putut face pt mine atunci a fost să mă refugiez în replica lu' Mona: "Ce, tu, adică io-s proastă, mă faci grasă, io umblu strâmb pe tocuri, io nu ştiu parca, io nu-s fotogenică, sau hau bau sau hau sau ce tot latri acolo, dragă?".

Şi pân' la urmă, de când nivelul de educaţie se măsoară într-o întrebare care precedă un gest politicos?

În rarele ocazii în care stau pe scaun în RATB şi se iveşte câte-un nene/o tanti posesori de ani mulţi, şi io obişnuiesc să întreb înainte de a mă ridica. Îndelungata experienţă de utilizator al transportului în comun m-a învăţat că sunt cel puţin trei motive pentru care o persoană în vârstă preferă să rămână în picioare: 1. coboară la prima; 2. suferă de afecţiuni ano-rectale (aham!!! lol); 3. întâmpină greutăţi la ridicarea de pe scaun şi atunci, pentru 3-4 staţii, nu se mai aşază.

Regret sincer că n-am fost io aia care să-i ofer locu' mamaii şi să-i pun întrebarea provocatoare de tunete şi fulgere, că aş fi ştiut să i-o retez cum trebuie lu' tanti cea locvace: "Păi întreb, doamnă, că poate are hemoroizi prolabaţi şi nu poate să stea în poziţie şezândă".

Profilul candidatului ideal...

...în viziunea angajatorului incult



"Persoană energetică", cum ar veni care să producă energie? Io aş fi vrut să ştiu dacă au nevoie de un om care să producă energie electrică, sau de unul care să producă din aia eoliană, sau solară.
La aia electrică mă pricep binişor. Io curentez când sunt foarte stresată şi supărată, adică atunci când îs încărcată cu energie negativă, cum se zice :). Pe bune, fără mişto. Deci aş corespunde întrucâtva profilului candidatului ideal, schiţat de nenii ăştia de la compania lu' fish.
Băi frate, deci angajatorii ăştia sunt de-o rigurozitate ceva de speriat. Mă gândesc cu groază la momentul în care le-o veni ideea să angajeze femei bionice sau ceva de genu'.

De-a râsu' plânsu'

Pot să fac un mişto mic, mic de tot chiar dacă tocmai am fost disponibilizată? Acu'... să fim serioşi... cam de cât noroc e nevoie să fii anunţat că ai fost restructurat fix în ziua în care împlineşti nişte frumoşi ani (frumoşi pe dracu'; bine că-s mulţi)? Cam de atâta noroc cât am avut şi eu :)

Primesc de la Bestjobs în dimineaţa zilei de 24 martie - recte my birthday - frumos email

Şi mi se urează:

1. "Să îţi crească salariul". Intră cu tupeu în birou la şef, trânteşte uşa de perete, dă cu pumnul în masă şi cere o mărire.

Mulţumesc de urare, da' n-am putut cu tupeu', trântitu', pumnu' şi mărirea... căci deoarece atmosfera decât că a fost de priveghi - şoapte, regrete, capete plecate.

2. "Să fii ridicat în slăvi de colegi". Fă cinste azi, te vor iubi toţi! După ce îi cinsteşti, cere-le recomandări. Nu vor putea să te refuze tocmai acum!

Recomandările să le iau oare de la gaşca aia de oameni disponibilizaţi odată cu mine? Ok, promit să mă gândesc la asta. Cât despre cinste... cam riscant. Păi dacă după sinistrul "ne pare rău, dar trebuie să încetăm colaborarea", veneam io şi întrebam: "da' o prăjiturică nu vreţi? un suculeţ? o alună? o sărăţică?", nu riscam să mă trezesc cu prăjiturica/suculeţu'/aluna/sărăţica fix în pifometru? Mneah, n-am vrut să-mi asum avalanşa de sărăţele... Sunt o laşă, ştiu. Întotdeauna am fost :)

3. "Să ai o zi minunată şi un an la fel"

Adevăru-i că am simţit instantaneu cum m-au pătruns fiorii acestei zile minunate. Acu' aştept să mă pătrundă şi fiorii unui an poate un pic mai minunat decât ziua în cauză.

P.S. Uoffffffff, care mi-o fi stricat fengşuiu anu' ăsta? Da' las' că la anu' pe vremea asta n-o să mai plâng ascunsă-n budă, o să fiu mai zen aşa.

Ultimele 5 din ultimii 30

Dacă nu ar fi existat ultimele 5 luni, aş fi putut spune fără să exagerez că am trăit 30 de ani degeaba. Multe sunt lucrurile pe care nu le-am înţeles de-a lungul vieţii. De multe ori nici măcar nu încercam s-o fac. Mi se părea că mi se cuvin, deci ar fi fost inutil să zăbovesc asupra lor. Unul din lucrurile cu care nu am considerat necesar să-mi bat capul a fost sănătatea. Nu e vorba că mi-ar fi prisosit, dar nici nu mi-a lipsit. A fost dozată exact aşa cum trebuie.

Doar că... acum vreo 5 luni am avut de-a face, pentru prima dată în viaţă, cu o problemă atât de serioasă încât a necesitat tot tacâmul ăla sinistru: spitalizare, operaţie, perfuzii etc. Cel mai şocant lucru pt mine a fost anestezia rahidiană (chestia aia din cauza căreia îţi amorţeşte jumătatea inferioară a corpului, dar rămâi conştient). Şi asta pt că am realizat că unul dintre cele mai rele lucruri care mi s-ar putea întâmpla în viaţa asta ar fi acela ca într-o zi să nu-mi mai pot controla muşchii, să nu mă mai asculte corpul şi să depind de alţii. Mai departe s-a întâmplat cam aşa: după ce m-am plictisit de uitat în tavanul sălii de operaţie având mintea golită de orice urmă de gând, m-am trezit punându-mi o singură dorinţă: să-mi reiau cât mai repede orele de aerobic. Activitatea dintr-o sală de gimnastică a fost pt mine în momentul ăla confirmarea supremă a faptului că încă sunt stăpâna propriului meu corp, a propriilor mei muşchi, a propriilor mele membre. Iar ăsta e cel mai bun lucru care mi se poate întâmpla.
La sală am revenit după trei săptămâni de la operaţie. Am aşteptat momentul ăla cu bucuria cu care aştepţi un copil. Mă rog, pe-acolo :).

Îmi amintesc cât de ridicolă mi se părea, până nu demult, urarea: "Sănătate". O auzeam pe stradă folosită în loc de "rămas bun" şi mă amuza teribil pt că nici nu era nevoie să întorc capul să văd cine se desparte de cine. În mod sigur trebuiau să fie bătrâni sau bătrâne. La tineri n-am auzit-o (excepţie au făcut cei câţiva tineri pe care i-am cunoscut în spital). Nah, fiecare cu priorităţile lui. Eu o foloseam doar când scriam SMS-uri obligatorii, cu ocazia sărbătorilor sau a aniversărilor. Ştiţi, clişee d-alea tâmpite fără nicio încărcătură emoţională, gen "Sănătate, fericire şi numai împliniri". Automatisme de doi bani, care nu mă făceau să vibrez de emoţie nici când le uram eu altora, nici când le primeam de la alţii.

Astăzi merg pe stradă şi mă întreb, uitându-mă la oameni, dacă sunt conştienţi cât sunt de norocoşi că pot merge, că pot căra sacoşe în mâini, că pot vedea, auzi şi vorbi. Probabil că puţini sunt cei care conştientizează şi, prin urmare, apreciază aceste beneficii. Apoi mă întristez din cauză că-mi lipsesc diferite lucruri, materiale sau mai puţin materiale: bani, apreciere, o familie, prieteni, activităţi care să mă responsabilizeze etc. După care îmi amintesc ce sentiment de neputinţă am trăit în momentul în care unul dintre medici m-a întrebat dacă-mi pot ridica picioarele pe masa de operaţie - după ce anestezia fusese făcută -, iar eu nu am fost în stare s-o fac. Şi doar cu câteva minute mai înainte, să-mi mişc picioarele era pt mine cel mai banal lucru din lume. Prin urmare îmi amintesc, în fiecare zi, să mă bucur că pot să merg. Că pot să-mi mişc mâinile. Că pot să văd, să aud şi să vorbesc.

Şi nu mai consider că puterea de a mă mişca este un drept ce mi se cuvine, ci că este cel mai de preţ dar din viaţa mea.


P.S.: În lumina celor spuse mai sus, faptul că am fost restructurată fix de ziua mea de naştere parcă nu mai atârnă atât de greu. Iar dacă astăzi am plâns în câteva rânduri ascunsă-n budă nu e pt că mă despart de un job, ci pt că mă despart de nişte supercolegi. În rest... nu-i aşa că ăsta nu-i cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla?

Câinele moare de drum lung şi votanţii lu' Băsescu de grija altora. Şi o clasificare

Notă: Postul nu este în niciun caz despre Băsescu sau despre vreun alt portocaliu (şi nici despre Victor, Crin sau Daniel), ci doar despre votanţii lui şi ale lor preocupări cotidiene.

Sâmbătă. Se făcea că eram în autobuz într-o semiaglomeraţie. Inevitabil, aud discuţia de lângă mine dintre două doamne si doi domni, doamnele şi unul dintre domni - ceva mai în vârstă, celălalt... domn (punctele de suspensie sunt menite a înlocui exclamaţia "wow, ce unghii murdare avea") - ceva mai puţin în vârstă. Cel din urmă vorbea cu patimă şi cu aerul de atoateştiutor despre cum se face partajul, cât îi revine fiecăruia dacă ajung la o înţelegere, despre cum va fi copilul pus să aleagă între mamă şi tată că deja e mare şi are discernământ etc. Fără nume pomenite în cursul disertaţiei, ai fi crezut că personajele tocmai ce se întorc de pe la vreun tribunal sau de pe la vreun notar ceva.
Până când... vorbăreţul se decide să aducă în discuţie şi alte date precum: diferenţă de vârstă extrem de mare, aventuri extraconjugale şi sume foarte, foarte mari. Deja începea să le sune cunoscut tuturor călătorilor din autobuz.
''Haide, frate, par oameni serioşi, n-ar putea să aibă discuţii futile", gândeam eu, şi cu mine, probabil, o gândeau şi alţii.
Dacă mai aveam vreo urmă de îndoială, mi-a fost spulberată în momentul în care una dintre doamne a venit cu nume. Şi iar începură să curgă părerile: "Păi, aşa-i trebuie dacă a luat-o la 19 ani. Ce, nu mai erau femei frumoase mai de vârsta lui? Chiar vedete mai la 40 de ani, 40 şi ceva de ani, dacă voia vedete", "Clar, el a făcut prostia", "Păi, da' aia cât să stea cu el?", "Da' şi ea l-a-nşelat în timpu' ăsta", "Amândoi au înşelat" etc.
A trebuit să cobor, dar tare aş fi fost curioasă sa aflu dacă, după părerea lor, Irinuca avea să rămână cu Monica sau cu Iri.

De ce am zis că-s votanţi ai lui Băsescu?
În primul rând, îs votanţi soto. La vârsta lor, în mod sigur apreciază faptul că au drept de vot şi, în mod la fel de sigur, şi-l şi exercită.
În al doilea rând, aveau o sclipire aparte în ochi. "E aşa cum spun io, că io ştiu" gen :). Îs adorabili ăia de-şi dau cu părerea despre absolut orice. Ceva genu' "ştie tot". Păi, votantul "ştie tot" l-a ales pe Băse. (Şi de-aici încep să divaghez niţel). Mai există şi votantul "ştie multe". Ăsta-i votant de opoziţie. La fel de adorabil şi ăsta... Cei mai adorabili, după umila-mi părere, sunt cei din categoria "miserupiştilor". Votează orice şi cu oricine, numai să-şi exercite dreptu' la vot. Ăştia-s cei care ori votează candidatul cu cele mai mici şanse, ori îşi votează propriul candidat, pe care şi-l scriu singuri cu pixu' pe buletinu' de vot :), ori se adresează direct unuia dintre candidaţii deja înscrişi pe buletinul de vot, făcând (ab)uz de substantive comune care încep cu "m", "p", "f". Şi, în fine, ultima categorie e cea a "miserupiştilorrăudetot" (grupare la care şi io mi-am depus adeziunea de foaaaaaarteeeeeee multă vreme), care găsesc o mie de activităţi mai importante în ziua alegerilor, altele decât mersul la vot.

Nu în ultimul rând, nici nu încape discuţie că vorbim despre otevişti. Păi, nu oteviştii fură cei care votară portocaliu? (Mă rog, acum probabil că s-au sucit).

Acelaşi traseu, cu doi ani în urmă. Cum ar veni, condiţiile socio-economice s-au schimbat, actorii aşijderea, doar românului pare să îi ţină în continuare de foame grija pt capra vecinului.

Uimiri

Prima uimire

Cel mai minunat medic (n-aş greşi nici dac-aş spune "cel mai foarte excelent medic" :)) pe care l-am cunoscut în ultima perioadă, posesor de CMI, nu numai că m-a tratat ca la carte şi s-a purtat cu mine de parcă aş fi fost cel mai important pacient de pe planetă, dar nici n-a ţinut cu tot dinadinsul să facă prea mulţi bani de pe urma mea. De la el n-am auzit, ca de la alţii: "Uite, ar mai fi problema asta. Costă cam mult, dar e musai s-o rezolvăm urgent", ci, dimpotrivă: "Costă cam mult. Trebuie avută în vedere, dar nu e nicio urgenţă. O putem rezolva peste 6 luni sau un an."

Mai mult, când mi-am exprimat dorinţa de a urma la el un tratament care mă costa în jur de 1.000 de lei, mi-a indicat alternativa unui tratament care m-a costat cam de 10 ori (!!!) mai puţin, cu rezultate nu identice, că nu s-ar mai justifica diferenţa mare de preţ, dar, per total, excelente.

Mă întreb din ce motiv un medic care are propriul business nu i-ar recomanda pacientului cele mai costisitoare proceduri? De ce ar face asta, când în România totul e comerţ, totul e înşelătorie? Să fie corectitudine? Entuziasm? Onoare? Naivitate? Ce să fie? N-am găsit încă răspuns.

A doua

Un psihoterapeut care îţi spune: "Nu mai e nevoie să ne vedem. Ţi-ai însuşit foarte bine tehnicile discutate la cabinet. Te-ai vindecat" mi se pare la fel de neverosimil în România anului 2011 ca un medic care nu vrea să câştige de pe urma ta. De ce ar renunţa la o sursă de venit când te-ar putea transforma în eternul pacient, când ar putea să-ţi inventeze diagnostice şi să te stoarcă de bani?

Oare ei nu realizează în ce ţară trăiesc? Cum să acţionezi contra curentului? Dacă nu mi-ar fi dragi rău, i-aş numi "inadaptaţi". Dar îmi sunt dragi de mor, aşa încât nu-i pot numi decât "tineri cutezători".

A treia

Nu vreau să-i ignor nici pe cei trecuţi de prima tinereţe. Mă fascinează cei preocupaţi de condiţia fizică. Mă opresc în loc să-i privesc pe posesorii de păr alb care fac jogging, merg pe role sau se plimbă cu bicicleta. Merg la sală de mai bine de jumătate de an. Cele mai consecvente sunt doamnele trecute de un anumit număr de ani. Nu, nu mă duc la o sală populată de babe. Mă duc chiar la una de fiţe, situată central, cu instructor celebru şi cam scumpă. Vin multe tinere, observasem doar că doamnele sunt cu mult mai conştiincioase decât domnişoarele.

Ce mă amuză foarte tare este faptul că doamnele şi domnişoarele vin să ardă calorii la sală, dar până la sală îşi transportă fizicul cu maşina proprietate personală sau cu taxiul. În fine, probabil din raţiuni de preţiozitate a timpului, una dintre doamne se prezintă într-o zi la sală înveşmântată într-o haină de blană care nu ascundea cine ştie ce deux, trois sau quatre piece-uri, ci doar desuuri. Era o practică frecventă, din ce am înţeles eu. Adică doamna oricum venea cu maşina, ce rost avea să-şi pună pantaloni/fustă/bluză pe sub haină dacă oricum la sală se schimba în echipament de sport? Sigur, condiţia de bază era să nu-şi uite echipamentul de sport acasă :). Cât de... relaxat să fii? Sau nu de relaxare era vorba? Aaa, poate era vorba de zicala aia: "Cap ai, minte ce-ţi mai trebuie?"

Uite, vezi, un avantaj al faptului că circul cu transportul în comun. Pierd mai mult timp, ce-i drept, dar măcar nu mă complac într-o relaxare soră cu nesimţirea. Păi, pe mine care sar din autobuz în autobuz, şi-n tramvai, şi retur, n-ai să mă vezi că-mi arunc geaca peste chiloţi, îmi bag picioarele în cizme şi fuga după 135.