02 august 2009

Iaurtul antiagaţament şi familia instant

Avertisment:
În urma citirii acestei postări, s-ar putea să vă schimbaţi părerea despre mine. E un risc pe care mi-l asum pt că mi se pare mult prea amuzantă păţania mea de astă-seară ca să nu v-o povestesc.

Ca în fiecare sâmbătă, îmi luai cartea în poşetă şi mă îndreptai către unul din parcurile bucureştene, unde, de obicei, îmi place să-mi pierd câteva ore pe vreo bancă, citind. Nu de alta, da' mi se cam ia după o săptămână de stat între patru pereţi (ai casei sau ai biroului).
Of course, nici n-am apucat să intru bine în parc, că-mi iese în cale un individ d-ăla de vinde reviste gratuite. Da, da, unu d-ăla de zice că e de la casa de copii şi că n-a mâncat de x zile şi că să-i dai cât te lasă inima. Iuţesc pasu', că pe mine nu mă lasă inima să le dau ăstora de au două mâini şi două picioare, da' nu s-ar duce la muncă nici de-ai naibii şi mă îndrept spre o bancă.
Abia apuc să-mi scot cartea din geantă, că apare unu care strânge bani pt nush ce persoană grav bolnavă şi care, fireşte, vrea şi el bani. Îi spun că nu am mărunt şi nici nu vreau să schimb 500.000. Evident, zice că îmi dă rest :)) şi mă întreabă cum mă cheamă. Ca să scap de el (sunt o idioată, ştiu, aşa fac mereu), îi zic că-i spun cum mă cheamă numai dacă găsesc mărunt, că altfel nu schimb 500.000. Evident, cum era de aşteptat, găsesc ceva mărunt, mă întreabă cum mă cheamă, îi zic şi dispare în secunda a doua. Dacă ăla a avut timp să scrie în două secunde, cât a mai stat pe lângă mine, cele 10 litere ale numelui meu, io îmi fac harakiri.
Dispare ăsta, apare din nou vânzătorul de reviste gratuite (mă gândeam că am fost distribuită în "Ziua cârtiţei" şi io habar nu am avut). Îi zic şi ăstuia că nu am mărunt şi că nu-i dau 500.000 pt o revistă, la care, ce credeţi că-mi zice? Că-mi dă rest!?!?! Huh?!?!? Adică, ăla care n-a mâncat de x zile are să-mi dea mie rest la 500.000?
În fine, îi zic să-şi vadă de treabă, tipu' pleacă, în timp ce eu îmi adun faţa picată pe jos şi citesc o pagină din carte. Am uitat să spun că, în dorinţa mea de a scăpa de kilogramele pe care am avut grijă să le depun în concediu, încerc să nu mai mănânc după ora 7 - 7.30 seara. Când ştiu că ora asta mă apucă în oraş, vărs conţinutul unui pahar de iaurt într-o sticlă d-aia, cu gura lată, de Nestea şi îmi bag sticla în geantă. Mi-e mult mai uşor să beau din sticlă stând pe o bancă decât să mănânc cu linguriţa dintr-un borcan stând pe aceeaşi bancă. Revin. După ce plecă vânzătorul de gratuităţi, apucai să-mi scot sticla din geantă şi s-o pun pe bancă, lângă mine.
Dar distracţia abia acum începe. Apare un al treilea. Un tip curăţel, nu dintre ăia de mai înainte. O să redau dialogul dintre mine şi el - care a durat cam o oră :)) - cu linii de dialog, iar gândurile mele o să le redau în paranteză. Jur că tot ce povestesc acum chiar mi s-a întâmplat cu doar câteva ore în urmă.
El: - Săru'mâna.
Eu: - Bună. Vrei bani? Să ştii că nu mai am. Am dat tot măruntul pe care l-am avut prin geantă.
El (vizibil jenat): - A, nu, nici vorbă, voiam să vă spun că sunteţi foarte... şi foarte... şi foarte (şi-aici urmează o serie de complimente pe care le-a mai repetat de încă patru ori pe parcursul acelei ore).
Îmi pică faţa pt a doua oară în decurs de 10 minute, mă întreb în sinea mea ce dracu' vrea ăsta de la mine - că toţi vor ceva, nu te abordează nimeni degeaba -, dar sunt în stare să adopt o atitudine defensivă, pe care mi-am păstrat-o pe tot parcursul discuţiei cu el. Îmi zice că ar vrea să ne cunoaştem :)), io-i zic că nu cred că-i cazul (accentuez "nu cred că e cazul"), iar mintea mea deja începe să lucreze la planul de eliminare a "agăţătorului". În fine, facem cunoştinţă, îmi pupă mâna :)) (ulterior mi-am dat seama că a făcut gestul ăsta doar ca să vadă dacă nu cumva port verighetă pe mâna dreaptă, pt că stânga o văzuse) şi îmi cere voie să se aşeze lângă mine. Mă întreabă ce carte citesc şi începe să vorbească despre cărţile pe care le-a citit el în ultima vreme.
El: - Şi tu, de obicei, cu ce te ocupi?
(Here we go)
Eu: - Serviciu, casă, familie (ce-o fi înţeles el din "familie" nu ştiu, dar sigur nu ceea ce am vrut io să-i sugerez).
El: - Unde locuieşti?
Eu: (iote că n-am să-ţi spun că stau fix în spate la Rin Grand Hotel, cum fac de obicei) În Vitan.
El: - Nu vrei să mergem la un suc, o cafea? E terasa x chiar aici.
Eu: - Nu, mersi, prefer să stau pe loc. Plus că, ştii, preţurile de la terasele astea de prin parcuri... hm...
Mai vorbim (de fapt, mai vorbeşte) despre câinele pe care îl are acasă, despre faptul că vrea să vândă una dintre case (nota bene!!!), despre maşina lui, despre faptul că n-a avut nicio relaţie mai lungă de câteva luni (la faza asta l-am luat, la mine relaţiile ţin cu zilele, nu cu lunile :))), despre cum îşi caută el partenere la matrimoniale şi pe reţelele de socializare (ooo, dar cât iubesc eu reţelele de socializare) etc.
În timpul ăsta, mă rugam cu cerul şi cu pământul să-mi sune şi mie telefonul. Altfel, sună de mă zăpăceşte, dar acum, când chiar aveam nevoie de un pretext să dispar din peisaj, nu suna niciunul din cele două. Dar suferindă de scenarită cronică cum mă aflu, am reuşit să trec şi peste una din cele mai penibile ore din viaţa mea şi... am intrat în scenă.
El: (remarcând că citesc o carte din colecţia "Adevărul") - Şi citeşti şi ziare, de obicei, sau numai cărţi?
Eu: - Ar fi culmea să nu citesc ziare. Chiar lucrez la un ziar.
Urmează o discuţie print vs online :))
El: - Şi vii des prin parc?
Eu: - Numai sâmbăta, că în restul săptămânii lucrez, inclusiv duminica.
El: - Şi cam cum arată programul tău?
Eu: (hai că mă apropii) - Păi, încep programul pe la 12 şi termin pe la 9 jumate - 10 (sanchi), deci pe la 11 noaptea ajung şi io acasă.
El: - E destul de aiurea. Dacă ai avea un prieten, ar fi cam greu cu întâlnirile.
Eu: (da, buey, iesact) (râd) - Noroc că nu e cazul.
El: - Ce nu e cazul?
Eu: - Păi, asta cu prietenul. Norocul meu că nu mai sunt în căutare de prieten de ceva ani.
El: - Să nu-mi spui că eşti măritată.
Eu: (yes, thanks God) - Te-ai uitat că nu port verighetă şi ai tras concluzia cum că aş fi singură? Dap, nu port verighetă (sper să nu mă întrebi de ce pt că n-aş şti ce să-ţi zic), da' sunt, totuşi, măritată.
El: - Mă gândeam că eşti singură, d-aia am intrat în vorbă cu tine. Să nu-mi spui că ai şi copii.
Eu: (oh, my God, dar cât de bine mă descurc... neaşteptat de bine; mă uit spre sticla mea de iaurt de pe bancă şi mă gândesc ce replică să-i dau) - Aaa, ai văzut sticla de... lapte şi ţi-a picat fisa că am şi copil (de unde, săracu', nici prin cap nu-i trecea să fi făcut vreo legătură între iaurtul meu şi vreun copil). Păi, uite, am băgat sticluţa lui de lapte în geantă la mine şi acum mi-am adus aminte de ea şi am scos-o că mi-era să nu se verse.
El: - Să nu-mi spui că trebuie să-ţi apară copilu' de pe undeva...
Eu: (îi puteam răspunde liniştită cu un "ba da" că oricum s-a tirat în următoarele secunde, deci nu era niciun pericol c-ar putea sta cu mine până-mi apare "copilu'", plecat, desigur, cu bunica) - Aaa, nu, el a plecat cu soacră-mea spre casă (lol, lol, lol, lol, lol).
Mai avem timp de o întrebare, un răspuns, un alt compliment. Hai că deja m-am plictisit, ştiu că sunt irezistibilă - da' îmi place să mi-o spună şi alţii (precum lui Ciutacu), am ochi frumoşi şi privire pătrunzătoare :))), da', totuşi, mă aştepta un "copil" acasă.
El: - Oare de ce nu mai poartă lumea verighetă? (lol).
Eu: - Nu ştiu, toţi cei pe care îi cunosc eu poartă (şi sper să nu te ducă mintea să mă întrebi de ce port, totuşi, două inele, dar verighetă nu).
Sigur, i-a făcut plăcere să mă cunoască, mi-a dat numărul lui de telefon, în caz de apare vreo dorinţă din partea mea de evadare din... cotidian sau ceva (ya, right).
Concluzii:
- mă încântă complimentele, pe care vi le doresc şi vouă, da', sincer, mă lipsesc de ele dacă e vorba să le obţin în urma vreunui "agaţament" prin parc sau pe stradă;
- în mai puţin de un minut am reuşit să am familia instant: un tată care lucrează unde altundeva decât în presă - că, dacă tot avem program aiurea, măcar să-l avem amândoi la fel; un copil băutor de laptele uitat la mă-sa-n poşetă; ba chiar şi o soacră care are grijă de plod când mă-sa intră în vorbă cu necunoscuţi; ceea ce nu vă doresc şi vouă - adică, puneţi mâna şi faceţi-vă familii, nu faceţi ca mine, că io m-am măritat cu independenţa, nu pot trăi fără ea, d-asta n-am chef de "cuplaje", deşi, mâine, poimâine, schimb prefixu';
- la vârsta mea, mă enervează teribil să mai fiu "agăţată" (şi nu, n-am să renunţ la a ieşi singură în parc; îmi place la nebunie să mă plimb şi e singura plăcere pe care mi-o pot face fără să scot bani din buzunar); pentru asta s-au inventat piţipoancele şi japiţele; iar faze de genu' "vreau să mă aşez la casa mea", "relaţie serioasă", "familie" mă cam lasă rece deocamdată; cum ziceam, io m-am măritat cu independenţa; şi la nevoie, io am ma famille de poche; sigur, poate peste câţiva ani, n-o să mai gândesc aşa, da' pt moment mi-e suficient ce am şi cât am.

6 comentarii:

  1. Postarea ta mi-a trezit amintiri :)
    Am nimerit o data un taximetrist dornic de cunostinta si insuratoare. Degeaba i-am spus ca am prieten, o tot tinea ca "prieteniile se pot rupe", asa incat, atunci cand am ajuns la destinatie (ma intalneam cu colegi de facultate), l-am luat zdravan pe unul de mana si i l-am prezentat taximetristului. S-a lasat pagubas :)
    Independenta e scumpa uneori :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Pe mine ma enerveaza teribil modul asta de abordare si nici n-am sa inteleg vreodata de ce unii sunt convinsi ca daca stai singura pe-o banca inseamna ca esti disponibila sa fii agatata. Decat o relatie cu un "agatator" d-asta... mai bine... independenta. Stiu ca e scumpa independenta, probabil ca o sa depasesc si eu faza asta, dar in niciun caz n-o sa renunt la independenta in favoarea unui individ d-asta care intra in vorba cu mine pe banca, pe strada, pe mess sau mai stiu eu pe unde si merge direct la tinta.
    Iar cu taximetristii... grija mare.
    Multam frumos de vizita si de coment.

    RăspundețiȘtergere
  3. Of.. Cred ca cel mai suparator e ca oamenii aceia care ajung sa agate pe o banca sau in taxi au niste probleme - le e frica de singuratate, sunt disperati sau cine stie. Altfel nu ar ajunge sa se lege de necunoscute.
    Pana la urma, e mai jenant pentru ei (chit ca nu-si dau seama), pentru ca incearca sa agate asa, fara discriminare. Mi se pare trist..

    Independenta se castiga greu, e o bucurie si o responsabilitate in sine. Poti fi independent si intr-o relatie, sau singur si dependent (de altii, de parinti, de ... ideea de relatie, cum probabil sunt "agatatorii").
    Mi-a facut placere sa te comentez, de vizitat te vizitez de pe cand inca nu aveam blog :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Multumesc frumos pt vizitele de acum si pt cele de dinainte de a avea blogul. Ma bucur sincer sa aud asta.
    Sunt foarte de acord cu tine, ca mai jenati ar trebui sa se simta cei care agata, nu cei care sunt agatati, desi, trebuie sa recunoastem ca si pe noi, "agatatele", ne pun intr-o situatie jenanta. Poate fi disperare, frica de singuratate, exact cum spui tu, dar la unii e de-a dreptul nesimtire. Pai de ce n-ar incerca? Ce-ar avea de pierdut? Ce se poate intampla decat, in cel mai rau caz, sa primeasca un refuz? Ca la posete in cap nu cred ca se asteapta si nici noi nu recurgem prea frecvent la gesturi din astea. Din pacate, nu poti evita atitudinile de felul asta decat daca te inchizi in casa si nu mai iesi in veci afara, dar asta nu e posibil.
    Mi-a placut foarte mult asta: "Poti fi independent si intr-o relatie, sau singur si dependent (de altii, de parinti, de ... ideea de relatie, cum probabil sunt "agatatorii")" :))
    Multam frumos inca o data. Te mai astept. Fug si eu acum la tine.

    RăspundețiȘtergere
  5. Se vede ca nu avea experienta !
    Bine ca m-a facut mama baiat !

    RăspundețiȘtergere
  6. Nu stiu ce sa zic despre experienta tipului, probabil ca nu avea prea multa. Avea insa destul de mult curaj. Sau tupeu. Pe mine, oricum, m-a pus in incurcatura de a trebuit sa ma "scot" cu o minciuna. Nu mi-a placut ca a trebuit sa-i torn baliverne, da' daca a fost musai...

    RăspundețiȘtergere

Postarea comentariilor presupune implicit acceptarea acestor termeni şi condiţii:
» Este interzis furtul nickname-urilor şi semnăturilor altor utilizatori.
» Sunt interzise comentariile care incită la acţiuni ilegale, precum şi cele care conţin ameninţări sau violează viaţa privată.
» Nu sunt permise mesajele cu tentă antisocială, cu caracter xenofob sau rasist, mesajele obscene şi injuriile.
» Utilizatorul este singurul responsabil de conţinutul mesajelor şi îşi asumă consecinţele în cazul unor acţiuni legale.
» Autorul acestui blog îşi rezervă dreptul de a şterge comentariile care nu respectă regulile de mai sus.