29 ianuarie 2009

Conditia umana intre pasiune si sacrificiu

Muncim ca animalele puse la jug si uitam ca suntem oameni. Acceptam umilinte pt ca vrem sa ne pastram locul de munca sau pt ca avem un venit frumusel. Rareori, pt ca ne place cu adevarat ceea ce facem. Ne transformam in roboti, uitam sa mancam, sa bem, sa iubim, sa ne distram, sa ne plimbam si singurul combustibil unanim acceptat este banul. Nu mai avem timp de nimic si de nimeni. Nici macar de noi. In ziua de salariu suntem cei mai fericiti. E o senzatie de moment; ulterior incepem sa impartim banii in stanga si-n dreapta: intretinere, facturi, rate, benzina/abonament RATB si vicii. Unora le mai raman, altora nu. Iar astia din urma sunt cei mai multi. Eu, una, castig prost. Intotdeauna am castigat prost. Nu am avut un job care sa ma satisfaca dpdv salarial. De fapt, joburile de pana acum nu mi-au adus niciun fel de bucurie. Ba nu, mint. A fost o perioada de vreo patru luni in care am fost redactor. Luam doi lei, dar nu conta. Eu, o biata provinciala, ma simteam fericita numai pt simplul fapt ca imi aparea numele de cateva ori pe saptamana in ziarul Gandul. Ca sa fiu redactor, am renuntat la multe lucruri, printre care si la bani. Era vorba de un transfer intre departamente, incadrarea nu era aceeasi, dar eu am acceptat sa ma transfer cu aceeasi incadrare, in conditiile in care ca redactor as fi castigat vreo cateva milioane bune in plus. Pt mine a contat doar ca am avut posibilitatea sa semnez in cotidianul sus-numit. Si nu, nu mi-au stat in cale 5 sau 6 milioane. Desi erau niste bani. Dorinta implinita nu are pret. Insa n-a fost sa fie. Sau poate am fost eu prea orgolioasa. Cert este ca dupa perioada aceea de multumire sufleteasca, a trebuit s-o iau de la capat. Si am luat-o. Alt loc de munca, alte nemultumiri. Recunosc, am avut o strangere de inima. Una mica. Stiam ca sunt omul care cad si ma ridic in cel mai firesc mod cu putinta. Azi stau si ma gandesc daca intr-adevar este asa. Incep sa ma indoiesc ca mai am puterea sa o iau de la capat. De fapt, nici macar nu sunt asa de sigura ca mai vreau sa o iau de la capat. De fapt, nu stiu ce m-ar mai multumi in momentul de fata. De fapt, nici macar nu stiu ce vreau. E cam aiurea sa realizezi lucrul asta. Acum trec printr-o depresie. Nu stiu exact care sunt simptomele, dar imi vine sa plang din orice. Ma gandesc la cat de mult noroc au unii care poate nu-l merita si-mi dau lacrimile. Ma gandesc ca niciun job nu mai e sigur in ziua de azi si plang de-a binelea. Asta trebuie sa fie: o depresie. Am avut vreo patru-cinci luni de munca sustinuta (trei joburi), cand pierdeam complet notiunea timpului, insa aveam satisfactia unor venituri suplimentare. Ce faceam cu banii? Nu, nu ma distram, ca n-as fi mai avut cand sa muncesc ca sa-i castig. Pur si simplu plateam rate. Eram obosita, dar nemaipomenit de multumita. Dar asta n-a tinut decat cateva luni. Am regretat foarte, foarte mult pt ca nu mi-au picat niciodata banii din cer. Fiecare leu pe care l-am castigat a fost muncit. De vreo cateva luni muncesc mai putin, castig mai putin, dar vai de nervii mei. Sunt obosita, frustrata si nu-i inteleg pe oameni. Nu inteleg de ce noi, oamenii, trebuie sa ne certam in fiecare zi, de ce nu ne putem intelege. Poate ca ratiunea, insusirea prin care omul ii este superior animalului, ne ajuta, dar este, in acelasi timp, si o piedica in calea bunei intelegeri. Putem gandi, putem judeca, putem analiza, dar sunt momente in care facem ce fac animalele. Ele nu pot vorbi si se iau la tranta. Noi vorbim si ne luam la tranta prin cuvinte, prin vorbe grele. Sunt dezamagita de oameni si n-am sa incetez sa o spun. Mi-as fi dorit sa ma nasc pe la 1800-1900. Viata nu era asa de complicata, timpul nu era dusmanul omului, iar oamenii erau simpli si nu erau manageri. Stiu asta din povestile bunicilor, din documentarele de la tv sau de prin carti. Azi imi dau seama ca sclavia inca nu a disparut. A disparut doar cuvantul care o denumeste sau, mai bine zis, se foloseste mult, mult mai putin. Dar starea de fapt nu a disparut. E aici, dar sub o alta denumire. Acum nu mai esti "sclav pe plantatie", acum "lucrezi la patron". Diferenta o face, evident, banul. Tradus prin salariu. Insa gandirea asa-zis corporatista nu exista. Sau, daca exista, e neschimbata. Azi, stapan=patron si sclav=angajat. Iar plantatia este o companie cu tehnica de ultima generatie si odorizante la veceuri, populata de roboti. Lipseste OMUL. Insa, in naivitatea mea, inca mai cred ca lucrurile frumoase se intampla atunci cand te astepti mai putin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postarea comentariilor presupune implicit acceptarea acestor termeni şi condiţii:
» Este interzis furtul nickname-urilor şi semnăturilor altor utilizatori.
» Sunt interzise comentariile care incită la acţiuni ilegale, precum şi cele care conţin ameninţări sau violează viaţa privată.
» Nu sunt permise mesajele cu tentă antisocială, cu caracter xenofob sau rasist, mesajele obscene şi injuriile.
» Utilizatorul este singurul responsabil de conţinutul mesajelor şi îşi asumă consecinţele în cazul unor acţiuni legale.
» Autorul acestui blog îşi rezervă dreptul de a şterge comentariile care nu respectă regulile de mai sus.