De-a râsu' plânsu'

Pot să fac un mişto mic, mic de tot chiar dacă tocmai am fost disponibilizată? Acu'... să fim serioşi... cam de cât noroc e nevoie să fii anunţat că ai fost restructurat fix în ziua în care împlineşti nişte frumoşi ani (frumoşi pe dracu'; bine că-s mulţi)? Cam de atâta noroc cât am avut şi eu :)

Primesc de la Bestjobs în dimineaţa zilei de 24 martie - recte my birthday - frumos email

Şi mi se urează:

1. "Să îţi crească salariul". Intră cu tupeu în birou la şef, trânteşte uşa de perete, dă cu pumnul în masă şi cere o mărire.

Mulţumesc de urare, da' n-am putut cu tupeu', trântitu', pumnu' şi mărirea... căci deoarece atmosfera decât că a fost de priveghi - şoapte, regrete, capete plecate.

2. "Să fii ridicat în slăvi de colegi". Fă cinste azi, te vor iubi toţi! După ce îi cinsteşti, cere-le recomandări. Nu vor putea să te refuze tocmai acum!

Recomandările să le iau oare de la gaşca aia de oameni disponibilizaţi odată cu mine? Ok, promit să mă gândesc la asta. Cât despre cinste... cam riscant. Păi dacă după sinistrul "ne pare rău, dar trebuie să încetăm colaborarea", veneam io şi întrebam: "da' o prăjiturică nu vreţi? un suculeţ? o alună? o sărăţică?", nu riscam să mă trezesc cu prăjiturica/suculeţu'/aluna/sărăţica fix în pifometru? Mneah, n-am vrut să-mi asum avalanşa de sărăţele... Sunt o laşă, ştiu. Întotdeauna am fost :)

3. "Să ai o zi minunată şi un an la fel"

Adevăru-i că am simţit instantaneu cum m-au pătruns fiorii acestei zile minunate. Acu' aştept să mă pătrundă şi fiorii unui an poate un pic mai minunat decât ziua în cauză.

P.S. Uoffffffff, care mi-o fi stricat fengşuiu anu' ăsta? Da' las' că la anu' pe vremea asta n-o să mai plâng ascunsă-n budă, o să fiu mai zen aşa.

Ultimele 5 din ultimii 30

Dacă nu ar fi existat ultimele 5 luni, aş fi putut spune fără să exagerez că am trăit 30 de ani degeaba. Multe sunt lucrurile pe care nu le-am înţeles de-a lungul vieţii. De multe ori nici măcar nu încercam s-o fac. Mi se părea că mi se cuvin, deci ar fi fost inutil să zăbovesc asupra lor. Unul din lucrurile cu care nu am considerat necesar să-mi bat capul a fost sănătatea. Nu e vorba că mi-ar fi prisosit, dar nici nu mi-a lipsit. A fost dozată exact aşa cum trebuie.

Doar că... acum vreo 5 luni am avut de-a face, pentru prima dată în viaţă, cu o problemă atât de serioasă încât a necesitat tot tacâmul ăla sinistru: spitalizare, operaţie, perfuzii etc. Cel mai şocant lucru pt mine a fost anestezia rahidiană (chestia aia din cauza căreia îţi amorţeşte jumătatea inferioară a corpului, dar rămâi conştient). Şi asta pt că am realizat că unul dintre cele mai rele lucruri care mi s-ar putea întâmpla în viaţa asta ar fi acela ca într-o zi să nu-mi mai pot controla muşchii, să nu mă mai asculte corpul şi să depind de alţii. Mai departe s-a întâmplat cam aşa: după ce m-am plictisit de uitat în tavanul sălii de operaţie având mintea golită de orice urmă de gând, m-am trezit punându-mi o singură dorinţă: să-mi reiau cât mai repede orele de aerobic. Activitatea dintr-o sală de gimnastică a fost pt mine în momentul ăla confirmarea supremă a faptului că încă sunt stăpâna propriului meu corp, a propriilor mei muşchi, a propriilor mele membre. Iar ăsta e cel mai bun lucru care mi se poate întâmpla.
La sală am revenit după trei săptămâni de la operaţie. Am aşteptat momentul ăla cu bucuria cu care aştepţi un copil. Mă rog, pe-acolo :).

Îmi amintesc cât de ridicolă mi se părea, până nu demult, urarea: "Sănătate". O auzeam pe stradă folosită în loc de "rămas bun" şi mă amuza teribil pt că nici nu era nevoie să întorc capul să văd cine se desparte de cine. În mod sigur trebuiau să fie bătrâni sau bătrâne. La tineri n-am auzit-o (excepţie au făcut cei câţiva tineri pe care i-am cunoscut în spital). Nah, fiecare cu priorităţile lui. Eu o foloseam doar când scriam SMS-uri obligatorii, cu ocazia sărbătorilor sau a aniversărilor. Ştiţi, clişee d-alea tâmpite fără nicio încărcătură emoţională, gen "Sănătate, fericire şi numai împliniri". Automatisme de doi bani, care nu mă făceau să vibrez de emoţie nici când le uram eu altora, nici când le primeam de la alţii.

Astăzi merg pe stradă şi mă întreb, uitându-mă la oameni, dacă sunt conştienţi cât sunt de norocoşi că pot merge, că pot căra sacoşe în mâini, că pot vedea, auzi şi vorbi. Probabil că puţini sunt cei care conştientizează şi, prin urmare, apreciază aceste beneficii. Apoi mă întristez din cauză că-mi lipsesc diferite lucruri, materiale sau mai puţin materiale: bani, apreciere, o familie, prieteni, activităţi care să mă responsabilizeze etc. După care îmi amintesc ce sentiment de neputinţă am trăit în momentul în care unul dintre medici m-a întrebat dacă-mi pot ridica picioarele pe masa de operaţie - după ce anestezia fusese făcută -, iar eu nu am fost în stare s-o fac. Şi doar cu câteva minute mai înainte, să-mi mişc picioarele era pt mine cel mai banal lucru din lume. Prin urmare îmi amintesc, în fiecare zi, să mă bucur că pot să merg. Că pot să-mi mişc mâinile. Că pot să văd, să aud şi să vorbesc.

Şi nu mai consider că puterea de a mă mişca este un drept ce mi se cuvine, ci că este cel mai de preţ dar din viaţa mea.


P.S.: În lumina celor spuse mai sus, faptul că am fost restructurată fix de ziua mea de naştere parcă nu mai atârnă atât de greu. Iar dacă astăzi am plâns în câteva rânduri ascunsă-n budă nu e pt că mă despart de un job, ci pt că mă despart de nişte supercolegi. În rest... nu-i aşa că ăsta nu-i cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla?

Câinele moare de drum lung şi votanţii lu' Băsescu de grija altora. Şi o clasificare

Notă: Postul nu este în niciun caz despre Băsescu sau despre vreun alt portocaliu (şi nici despre Victor, Crin sau Daniel), ci doar despre votanţii lui şi ale lor preocupări cotidiene.

Sâmbătă. Se făcea că eram în autobuz într-o semiaglomeraţie. Inevitabil, aud discuţia de lângă mine dintre două doamne si doi domni, doamnele şi unul dintre domni - ceva mai în vârstă, celălalt... domn (punctele de suspensie sunt menite a înlocui exclamaţia "wow, ce unghii murdare avea") - ceva mai puţin în vârstă. Cel din urmă vorbea cu patimă şi cu aerul de atoateştiutor despre cum se face partajul, cât îi revine fiecăruia dacă ajung la o înţelegere, despre cum va fi copilul pus să aleagă între mamă şi tată că deja e mare şi are discernământ etc. Fără nume pomenite în cursul disertaţiei, ai fi crezut că personajele tocmai ce se întorc de pe la vreun tribunal sau de pe la vreun notar ceva.
Până când... vorbăreţul se decide să aducă în discuţie şi alte date precum: diferenţă de vârstă extrem de mare, aventuri extraconjugale şi sume foarte, foarte mari. Deja începea să le sune cunoscut tuturor călătorilor din autobuz.
''Haide, frate, par oameni serioşi, n-ar putea să aibă discuţii futile", gândeam eu, şi cu mine, probabil, o gândeau şi alţii.
Dacă mai aveam vreo urmă de îndoială, mi-a fost spulberată în momentul în care una dintre doamne a venit cu nume. Şi iar începură să curgă părerile: "Păi, aşa-i trebuie dacă a luat-o la 19 ani. Ce, nu mai erau femei frumoase mai de vârsta lui? Chiar vedete mai la 40 de ani, 40 şi ceva de ani, dacă voia vedete", "Clar, el a făcut prostia", "Păi, da' aia cât să stea cu el?", "Da' şi ea l-a-nşelat în timpu' ăsta", "Amândoi au înşelat" etc.
A trebuit să cobor, dar tare aş fi fost curioasă sa aflu dacă, după părerea lor, Irinuca avea să rămână cu Monica sau cu Iri.

De ce am zis că-s votanţi ai lui Băsescu?
În primul rând, îs votanţi soto. La vârsta lor, în mod sigur apreciază faptul că au drept de vot şi, în mod la fel de sigur, şi-l şi exercită.
În al doilea rând, aveau o sclipire aparte în ochi. "E aşa cum spun io, că io ştiu" gen :). Îs adorabili ăia de-şi dau cu părerea despre absolut orice. Ceva genu' "ştie tot". Păi, votantul "ştie tot" l-a ales pe Băse. (Şi de-aici încep să divaghez niţel). Mai există şi votantul "ştie multe". Ăsta-i votant de opoziţie. La fel de adorabil şi ăsta... Cei mai adorabili, după umila-mi părere, sunt cei din categoria "miserupiştilor". Votează orice şi cu oricine, numai să-şi exercite dreptu' la vot. Ăştia-s cei care ori votează candidatul cu cele mai mici şanse, ori îşi votează propriul candidat, pe care şi-l scriu singuri cu pixu' pe buletinu' de vot :), ori se adresează direct unuia dintre candidaţii deja înscrişi pe buletinul de vot, făcând (ab)uz de substantive comune care încep cu "m", "p", "f". Şi, în fine, ultima categorie e cea a "miserupiştilorrăudetot" (grupare la care şi io mi-am depus adeziunea de foaaaaaarteeeeeee multă vreme), care găsesc o mie de activităţi mai importante în ziua alegerilor, altele decât mersul la vot.

Nu în ultimul rând, nici nu încape discuţie că vorbim despre otevişti. Păi, nu oteviştii fură cei care votară portocaliu? (Mă rog, acum probabil că s-au sucit).

Acelaşi traseu, cu doi ani în urmă. Cum ar veni, condiţiile socio-economice s-au schimbat, actorii aşijderea, doar românului pare să îi ţină în continuare de foame grija pt capra vecinului.

Uimiri

Prima uimire

Cel mai minunat medic (n-aş greşi nici dac-aş spune "cel mai foarte excelent medic" :)) pe care l-am cunoscut în ultima perioadă, posesor de CMI, nu numai că m-a tratat ca la carte şi s-a purtat cu mine de parcă aş fi fost cel mai important pacient de pe planetă, dar nici n-a ţinut cu tot dinadinsul să facă prea mulţi bani de pe urma mea. De la el n-am auzit, ca de la alţii: "Uite, ar mai fi problema asta. Costă cam mult, dar e musai s-o rezolvăm urgent", ci, dimpotrivă: "Costă cam mult. Trebuie avută în vedere, dar nu e nicio urgenţă. O putem rezolva peste 6 luni sau un an."

Mai mult, când mi-am exprimat dorinţa de a urma la el un tratament care mă costa în jur de 1.000 de lei, mi-a indicat alternativa unui tratament care m-a costat cam de 10 ori (!!!) mai puţin, cu rezultate nu identice, că nu s-ar mai justifica diferenţa mare de preţ, dar, per total, excelente.

Mă întreb din ce motiv un medic care are propriul business nu i-ar recomanda pacientului cele mai costisitoare proceduri? De ce ar face asta, când în România totul e comerţ, totul e înşelătorie? Să fie corectitudine? Entuziasm? Onoare? Naivitate? Ce să fie? N-am găsit încă răspuns.

A doua

Un psihoterapeut care îţi spune: "Nu mai e nevoie să ne vedem. Ţi-ai însuşit foarte bine tehnicile discutate la cabinet. Te-ai vindecat" mi se pare la fel de neverosimil în România anului 2011 ca un medic care nu vrea să câştige de pe urma ta. De ce ar renunţa la o sursă de venit când te-ar putea transforma în eternul pacient, când ar putea să-ţi inventeze diagnostice şi să te stoarcă de bani?

Oare ei nu realizează în ce ţară trăiesc? Cum să acţionezi contra curentului? Dacă nu mi-ar fi dragi rău, i-aş numi "inadaptaţi". Dar îmi sunt dragi de mor, aşa încât nu-i pot numi decât "tineri cutezători".

A treia

Nu vreau să-i ignor nici pe cei trecuţi de prima tinereţe. Mă fascinează cei preocupaţi de condiţia fizică. Mă opresc în loc să-i privesc pe posesorii de păr alb care fac jogging, merg pe role sau se plimbă cu bicicleta. Merg la sală de mai bine de jumătate de an. Cele mai consecvente sunt doamnele trecute de un anumit număr de ani. Nu, nu mă duc la o sală populată de babe. Mă duc chiar la una de fiţe, situată central, cu instructor celebru şi cam scumpă. Vin multe tinere, observasem doar că doamnele sunt cu mult mai conştiincioase decât domnişoarele.

Ce mă amuză foarte tare este faptul că doamnele şi domnişoarele vin să ardă calorii la sală, dar până la sală îşi transportă fizicul cu maşina proprietate personală sau cu taxiul. În fine, probabil din raţiuni de preţiozitate a timpului, una dintre doamne se prezintă într-o zi la sală înveşmântată într-o haină de blană care nu ascundea cine ştie ce deux, trois sau quatre piece-uri, ci doar desuuri. Era o practică frecventă, din ce am înţeles eu. Adică doamna oricum venea cu maşina, ce rost avea să-şi pună pantaloni/fustă/bluză pe sub haină dacă oricum la sală se schimba în echipament de sport? Sigur, condiţia de bază era să nu-şi uite echipamentul de sport acasă :). Cât de... relaxat să fii? Sau nu de relaxare era vorba? Aaa, poate era vorba de zicala aia: "Cap ai, minte ce-ţi mai trebuie?"

Uite, vezi, un avantaj al faptului că circul cu transportul în comun. Pierd mai mult timp, ce-i drept, dar măcar nu mă complac într-o relaxare soră cu nesimţirea. Păi, pe mine care sar din autobuz în autobuz, şi-n tramvai, şi retur, n-ai să mă vezi că-mi arunc geaca peste chiloţi, îmi bag picioarele în cizme şi fuga după 135.

Sărbători fericite!

Vă doresc să aveţi parte de un Crăciun frumos... că alb nu avem nicio şansă să fie, de o masă diversificată, dar nu foarte grea că... deh... românul se dedă repede la excese :) şi Moş Crăciun să fie şi el generos pe cât posibil.
Iar Noul An să vă fie poate mai bun decât 2010, iar dacă nu va să fie aşa, măcar cu ceva... tărie în plus să vină (vorba unui mare om).

Crăciun fericit şi la mulţi ani!!!

Cinism în pas de defilare

Cam cât de cinic poţi fi să-i urezi unui bolnav aflat în stadiul terminal al bolii "la mulţi ani"/"însănătoşire grabnică"? Cam tot atât de cinic pe cât poţi fi făcându-i unui spaţiu geografic (cu tot cu poporul din dotare), cotropit de celule canceroase şi aflat în agonie, urările mai sus-amintite.

Dincolo de semnificaţia istorică de necontestat a zilei de 1 decembrie, cel puţin la fel de adâncă precum cea a zilelor de 24 ianuarie, de 23 august sau de 22 decembrie, ziua naţională a fost redusă la statutul de zi în care se dansează în cluburi, se mănâncă gratis, se ţin discursuri politicianiste, se invocă noţiuni de "patriotism" şi "mândrie naţională", se fac urări, se exprimă dorinţe şi speranţe, iar bugetarii nu merg la serviciu.

Şi apropo de semnificaţia zilei de 1 decembrie, unul din personajele care petreceau cum se cuvine ziua naţională - adică în club - la întrebarea reporterului referitoare la semnificaţia acestei zile a răspuns: "Unirea din '69". Destul de evaziv şi de nesigur, aş zice. Pe mine m-ar fi interesat mai degrabă dacă se referea la 1869 sau la 1969 :). Deşi abia acum îmi dau seama că personajul în cauză n-a fost chiar departe de adevăr: până la urmă vorbim de... unire, ce contează când/cum se face sau cine o face?... Sau din ce poziţie...

Ştiţi ce-i paradoxal? Faptul că tocmai cei care fac cel mai mult rău ţării fără nicio mustrare de conştiinţă - reprezentanţii clasei politice - sunt cei care niciodată nu se vor dezice de apartenenţa la poporul român. Aţi auzit vreodată vreun politician declarând că ar fi altfel decât mândru că e român? Eu nu. De parcă declaraţia asta ar avea mai multă greutate decât declaraţiile fără acoperire, făcute pe bandă rulantă de-a lungul anului.

Cam cât valorează pentru mine ziua naţională (şi când zic "zi naţională" mă refer la ziua naţională, nu la ziua de 1 decembrie)? Cam cât o vizită în Afganistan fix de 1 decembrie. Şi apropo: afară plouă.

Conştiinţa de pe urmă a bugetarului din spatele uşilor blocului operator

M-am sucit. Am zis că n-o să ajung prea curând într-un spital de stat fiindcă într-o astfel de instituţie nu-ţi este respectat dreptul de a nu fi tratat cu dosu' şi fiindcă n-am nici chef să mă duc să mă tratez de una şi să mă trezesc c-o nozocomială. La asta mai adaug şi stresul de a nu şti cu exactitate cât "se dă" la medici, asistente, infirmiere, brancardieri etc şi de a sta cu grijă dacă "or fi mulţumiţi". Ok, îmi torn cenuşă-n cap.

Ei, se întâmplă că mă luă prin surprindere urgenţa şi nu mai avusei timp să-mi mobilizez resursele financiare în scopul de a achita pe factură niscai servicii medicale private. Ce să zic? Pot să zic doar că unii/unele sunt în stare să aibă grijă de tine şi fără să-i/să le motivezi în prealabil. E adevărat că nici io nu m-am dus în spital având la mine doar replica "plătesc CAS-ul", dar am fost plăcut surprinsă să constat că unii medici nu primesc şpagă, că în sala de operaţie toată lumea care se agită în jurul tău e extrem de binevoitoare şi-ţi explică ce şi cum, deşi nu i-ai băgat mai nimic prin buzunare, sau că asistentele îţi schimbă perfuzia, îţi administrează calmante şi te pansează fără să le mituieşti (că eşti mulţumit de serviciul prestat şi că le bagi ceva în buzunar după, asta e deja altă poveste). Şi toate astea nu le fac cu un minus de 25%!!!

Dar altceva m-a amuzat - dacă mai poate fi vorba de amuzament când eşti într-o atare situaţie. Fiindcă până în momentul în care a început operaţia n-am ştiut care e al doilea medic care mă operează (!) - că primul îmi refuzase politicos banii -, am luat cu mine plicul la sala de operaţie, conştientă fiind că e posibil să n-am cum să-l plasez cui trebuie şi că s-ar putea "să se rătăcească" dacă rămâne la mine. Ei bine, plicul nu s-a rătăcit, doar ceva-ceva din conţinutul lui :). Adică, după operaţie, m-am întors cu el în rezervă, l-am văzut, dar verificarea conţinutului lui n-a fost prioritară în momentele alea. Şi, oricum, durerea pricinuită de dispariţia completă a conţinutului nu putea fi mai mare decât durerea fizică. Din fericire, n-a fost vorba de o dispariţie completă a conţinutului, ci doar de dispariţia unei bancnote amărâte de 50 de lei. Aşa încât n-am putut să nu apreciez faptul că sustrăgătorul n-a fost total lipsit de conştiinţă şi s-a gândit un pic şi la faptul că, fiind în spital, aveam nevoie de bani. Şi apoi, eram aproape şocată de faptul că personalul medical care mă avea în grijă era destul de conştiincios în relaţie cu mine - contrar ideilor mele preconcepute - încât n-am avut prea multe regrete legate de faptul că în drumul dintre sala de operaţie şi rezervă am... pierdut 50 de lei.
Ca să nu mai zic că o mână de brancardier care-ţi mângâie cu compasiune părul te face să uiţi de toate relele şi durerile :)

Primar la 3

Privind înapoi cu mânie

Am fost prevenită că, în momentul în care o să pun piciorul pe tărâmuri străine, o să mi se pară că am aterizat în mijlocul civilizaţiei de undeva din Evul Mediu, direct din mijlocul oamenilor cavernelor.

În iulie am avut ocazia să merg în Belgia, la un sfârşit de săptămână. Nu am avut prea mult timp la dispoziţie să relaţionez cu prea multă lume de pe-acolo, însă a fost suficient să-mi confirm - pt a miliarda oară - că suntem o naţie vai mama noastră. Am fost întrebată de un copil de 6 ani dacă e adevărat că marea majoritate a românilor sunt atât de săraci precum se aude. Şi cum aş fi putut să neg, când Belgia este plină de muncitori români, iar familia copilaşului avusese numai baby-sitteri din România, care acceptau să muncească pe salarii derizorii? Acelaşi copil de 6 anişori mi-a cedat câteva dintre jucăriile pe care nu le mai folosea, "ca să aibă şi bebele meu cu ce să se joace când o fi să apară".

Ce mai ştiau belgienii despre noi? De exemplu, că statului român i se bârlăre de pensionari.

De infrastructura lor n-are sens să vorbesc. Există şi e suficient. Aeroportul din Bruxelles? De vreo 10 ori cât Băneasa. Cursele şi porţile de îmbarcare sunt vizibile pe monitoare. La noi e mai greu cu monitoarele la cele 4 porţi de îmbarcare. Eh, măcar de-ar fi asta singura problemă rămasă nerezolvată.

De câteva zile mă întorsei din Irlanda. Cea de Nord. Până să mă obişnuiesc cu lipsa claxoanelor şi a şoferilor agresivi, a trebuit să revin în România.

La ei, maşina MERGE pe stradă. Şi repede, şi legal. La noi, maşinile STAU pe stradă. Blocate în trafic.

La ei, dacă şoferul te vede că vrei să-l depăşeşti, te lasă să-l depăşeşti. La noi, dacă şoferul te vede că vrei să-l depăşeşti, ori te şicanează, ori se ia la întrecere cu tine.

La ei, şoferul îl respectă pe pieton. La noi, şoferul te calcă pe trecerea de pietoni şi nu păţeşte nimic.

La ei, şoferii nu ascultă muzica la volum maxim în maşină. La noi, dacă din maşină nu răsună maneaua pă sistem, n-ai valoare.

La ei, casele sunt toate, dar toate, la fel de înalte şi au cam aceeaşi suprafaţă. De spaţiile verzi din faţa caselor ce să mai spun? O splendoare... La noi, ăla de are bani mai mulţi (munciţi, evident :))) n-are nicio greaţă să-şi trântească viloiul de 200 mp utili lângă un bordei de 20 mp utili. Doar arhitectura oraşului e o noţiune abstractă care nu te satisface aşa cum o face megalocuinţa din dotare.

La ei, 1. dacă cineva te atinge involuntar, 2. te împiedică în vreun fel sau 3. consideră că te-a deranjat, ţi se adresează cu "sorry". La noi, 1. dacă cineva te atinge involuntar, nu zice nimic; 2. dacă te împiedică în vreun fel, ţi se adresează cu: "dă-te, fă", "bă, eşti chior?" şi alte exprimări înţelepte; 3. nu consideră niciodată că te-a deranjat sau, cel mai adesea, nu-i pasă.

La ei, vânzătoarea îţi dă restul până la ultimul penny. La noi, vânzătoarea îţi dă restul numai dacă are chef; dacă n-are chef, îţi spune că n-are mărunt.

La ei, cerşetorii (da, au şi ei, de catraliarde de ori mai puţini decât avem noi, dar au) nu sunt agresivi, ci îţi atrag atenţia adresându-ţi-se cu: "Hello! It's a lovely night/evening/day/morning". La noi, cerşetorii sunt insistenţi, se bagă-n sufletul tău, iar refuzul de a le da atrage după sine niscai blesteme sau înjurături.

La ei, posesorii de câini umblă cu pungile în buzunar şi adună după câini. La noi, posesorii de câini sunt prea simandicoşi pt a face lucruri atât de murdare.

Ei aruncă gunoiul la coş. Noi îl aruncăm unde se nimereşte.

La ei, consumul alcoolului pe stradă se interzice prin lege. La noi, consumul alcoolului -şi, de multe ori, al ăluia ieftin - este încurajat de existenţa nemuritoarelor bodegi.

La ei, băieţii nu fluieră fetele pe stradă. La noi, băieţii sunt cool dacă debitează cele mai ieftine apropouri sau le ating pe fete (nu că alor noastre le-ar displăcea).

Ei au Marea Irlandei şi Oceanul Atlantic. Noi nu avem decât marea... marea bulgarilor.

În fine, ajung şi la aeroportul din Dublin. La ei, aeroportul are vreo 32o (!!!) de porţi de îmbarcare şi sute de zboruri pe zi şi nu se produce haos. La noi, Băneasa (că-n Otopeni n-am fost) are 4 porţi şi câteva zboruri pe zi şi dacă, printr-o întâmplare nefericită, nişte curse aterizează/decolează cu întârziere, în acelaşi timp cu alte zboruri care şi-au respectat orele, se creează o aglomeraţie şi un haos specifice româneşti. Şi că tot am ajuns la zboruri, dintre cele vreo 25 de aeronave care trebuiau să decoleze/aterizeze în răstimpul de 3 ore pe care mi l-am petrecut în aeroport în aşteptarea avionului, care credeţi că era singura care avea să decoleze cu întârziere? That's right

Şi tot aeroportul din Dublin




(O chestie mişto pe care n-am văzut-o la belgieni - mă refer şi io la ăi mai civilizaţi de pe planetă, deci românii ies din discuţie - este tunelul care face legătura dintre aeroport şi avion, pe unde trec pasagerii ca să n-o mai ia la picior pe pistă.)

Şi ajungi în România, în miez de noapte, unde găseşti postate în faţa "sosirilor" doar taxiurile cu tariful 3,5 lei. Pt alea cu tarif 1,4 lei tre să faci comandă. Şi dacă taximetristu' te vede mai simplu îmbrăcat, te-a luat de prost. Pe principiul "nu vă spun tarifu', da' ne-nţelegem noi", plăteşti cursa cât nu face (nu vorbim de mine, ştiu io cu ce se mănâncă buna credinţă a românului).

Şi gata. Am murit de oftică cele câteva zile în care am fost departe de ţară şi în care n-am făcut decât să compar România cu restul lumii, dar acum am revenit cu picioarele pe pământ. Mi-e ciudă că am avut ghinionul de a mă naşte român. Nu în România - România încă este un spaţiu ok -, ci român.

P.S. Încă nişte poze pe pagina mea de facebook.

Nimic de zis

E de la căldură. Sau nu. Sau nu numai :) În fine, dacă tot n-am nimic de zis/scris (sau nu mai vreau să zic/scriu), măcar să pun câteva poze din ultima perioadă. Cu explicaţiile de rigoare, evident.


Undeva pe Calea Moşilor. Şi nu, tigaia nu era curată, deci n-o scăpase cineva accidental din vreo sacoşă sau din vreun portbagaj. Era murdară. Ouă sau ceva :) Să ne imaginăm: o fi zburat de la vreun balcon? O fi avut drept ţintă vreo ţeastă familiarizată cu eschivele?





Se scumpiră anunţurile la mica publicitate prin ziare, trag concluzia. Şi ca să bagi anunţ pe site-urile cu anunţuri gratuite tre sa fii conectat la net. Şi ca să ai conexiune la net, cică e cu abonament. Mai bine pe stâlpii de pe lângă Bucur Obor. E şi vizibil, şi gratis. Ah, mai ţineţi minte?





Dincolo de nori :).La 11.000 m altitudine, undeva deasupra Cehiei, şi la - 55 grade Celsius. N-am zis eu, a zis căpitanul. Io doar l-am crezut. Oricum, e frumos sus. Nu vezi mare lucru, nu vezi aproape nimic, doar nori şi aripi. De avion. Dar cât de splendid e uneori nimicul...






Puţină Belgie





Şi doar atât despre travelul meu în Belgia. Restul e tăcere. Şi dezamăgire. Dar, cum îmi spunea un psiholog, dezamăgirea nu apare pur şi simplu, ci e urmarea firească a unei amăgiri. Iar eu bag seama că m-am iluzionat un pic cam mult şi cam nejustificat. Şi aşa cum îmi spun eu, piaţa muncii nu începe şi nu se termină cu Belgia :)



PS: Ba da, am ceva de zis: La mulţi ani, mama!

Tare sau ce? :)

Simpatici rău băieţii ăştia de la realitatea.net. O fi umor involuntar sau o fi cu ceva premeditare?

De nu le poţi duce...

De veşti zic... Atât de multe într-o zi că nu le poţi duce. Şi mai sunt şi bunicele. Ei, multe n-ar fi ele, da' la cum nu s-a întâmplat nimic pozitiv la ţărişoară de nişte ani încoace, e bine şi cu două veşti bune într-o singură zi.

Prima ar fi că cică nu-i micşorează pensia lu' maică-mea. Asta mă bucură. În rest, mă doare fix în cot că magistraţii şi-au păstrat pensiile speciale. Urât din partea lor, ce să zic? Da' pân' la urmă, pe bune, faptul că magistraţii rămân cu aceleaşi pensii e cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla? Ei bine, nu. N-am timp să mă indignez că ei şi-au păstrat megapensiile, sunt ocupată să fiu fericită că şi maică-mea va rămâne cu acelaşi cuantum al pensiei, după ce i-a trecut glonţul pe lângă ureche. O să scadă punctul de pensie şi or să crească taxele. Şi impozitele. Şi TVA-ul. Nu ştiu io cum e cu calculelele, da' ăia care ştiu cu cifrele cică asta cu creşterea taxelor o să fie puţin mai uşor de suportat de către pensionari decât ciuntirea efectivă a pensiei. O fi.

A doua: îl eliberară pe DD. O fi avut şi el partea lui de vină în toată povestea cu şantajul, n-am de unde să ştiu, da' nici nu pot să-i suspectez pe mare parte dintre reprezentanţii legii de verticalitate. De altfel, pe unii nu-i poţi suspecta nici de prea multă competenţă. Sigur, nu generalizez, că n-ar fi corect. Da' chiar să transformi un Diaconescu sau un Becali în "Denişi, pericole publice" şi să-i cercetezi în stare de arest... nu se face. Dacă stau să mă gândesc bine, nu mi-ar fi teamă că ăştia doi ar putea băga cuţitu' în mine sau mi-ar fura poşeta dacă i-aş întâlni pe stradă. Acu' cică-şi face partid şi candidează şi la preşedinţie. Nici nu mă gândesc să nu iasă din primul tur. Poate c-o să reuşească să facă ce n-au făcut alţii până acum. Poate. Ar fi ceva... Da' ce te faci că nici el n-o să poată conduce singur... O să aibă nevoie de miniştri, de consilieri, de tot felu' de... specialişti. Şi cine ne poate garanta că n-o să avem parte din nou de o Udrea, de un Videanu, de un Berceanu, de un Blaga, de un Funeriu... d-ăştia competenţi, corecţi şi, mai presus de toate, dezinteresaţi? :) Îngeri d-ăştia care te mănâncă pân-ajungi la Dumnezeu.
În fine, vai de capu' ei de ţară!!! Care n-a avut noroc :)

Auch. My tongue hurts... ca să zic aşa :)

Mi-a tremurat mâna, da' nu cred să fie ăsta baiu'. Baiu'-i cu neologismele-ăştia de ne dă nouă dureri de limbă.

Interpretabilitatea jurământului lui Hipocrat

Aţi avut vreodată curiozitatea să citiţi jurământul lui Hipocrat? La mine a venit curiozitatea asta aşa, dintr-odată. Hm, interpretabil. El, jurământul. Şi în două variante. Că, deh, aia originală nu mai era în tendinţe pe la anu' 1975. Adică cine mai jura pe zei în secolu' 20?
Aşa că s-au mobilizat elveţienii şi l-au adus pe Hipocrat mai aproape de zilele noastre. Bine, s-au mobilizat şi-ai noştri, nu-i vorbă, de au tradus ce ziseră elveţienii că zise Hipocrat. E drept că un pic cam stângace, da' mai contează că "viaţa ţi-o consacri umanităţii" sau "o pui în slujba umanităţii"? E bine şi cu "consacrarea în slujba umanităţii", oricum nu-l respectă decât medicii care lucrează la privat. Ştiu, ştiu, sunt aceiaşi care lucrează şi la stat, numai că statu' n-are pe ordinea de zi motivarea de natură financiară a medicilor. Şi nici reabilitarea unor spitale care arată ca după bombardament. Şi nici achiziţionarea de aparatură modernă.
Ce mai tura-vura? Ai nevoie de serviciile medicului, de cunoştinţele şi de experienţa lui şi mai ales de atenţia lui? N-ai decât să ţi-l motivezi. Te ia de la stomac când intri într-un spital de stat? Ete, fleoşc. Confortu' îl ai acasă. Mă rog, dacă vrei musai confort, s-au inventat spitalele private. Lipseşte aparatura modernă sau instrumentarul nu e sterilizat? Eh, riscurile încep din momentul în care te naşti, iar norocul e cel mai bun medic, până la urmă.
Desigur că avem mulţi medici buni. Doar că eu nu la competenţă mă refer, ci la firea umană care se vrea motivată. Am auzit că ar fi şi medici care nu iau şpagă, care îşi dau tot interesul să te facă bine total dezinteresaţi. Şi cred că sunt. Dar oare câţi dintr-ăştia or fi mai rămas în România?

Citez din jurământ:

"Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate" (mai ales dacă mă dă la televizor). Cu conştiinţa faptului că nu pot supravieţui doar cu salariul de la stat şi cu demnitatea familistului care vrea tot ce-i mai bun pt a lui familie.

"Sănătatea pacienţilor va fi pt mine obligaţie sacră". Ei, acu', dacă instrumentarul o fi nesterilizat, nu-i vina mea, că io am doar obligaţia să-l mânuiesc corespunzător, nu să-l şi curăţ de bacterii.

"Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic". "Toate mijloacele" presupunând, cum altfel, şi mijloace financiare. Că doar nu zice explicit "toate mijloacele, mai puţin şpaga de la pacienţi".

"Colegii mei vor fi fraţii mei". Normal, pt asta s-a inventat Colegiul Medicilor. Ca să-i redea unui Ciomu dreptul de a profesa.

"Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială". Da' consideraţii financiare se pot interpune? Răspuns final: da. Recunosc că m-am întrebat dacă nu cumva "consideraţiile de stare socială" se suprapun întrucâtva "consideraţiilor financiare". Cum ar veni, medicul nu are voie să facă diferenţa între un nabab şi un badea Gheorghe atunci când le prescrie un tratament. Şi pe bune că nici n-o face dacă marchează cum trebuie badea Gheorghe.

"Voi păstra respectul deplin pt viaţa umană de la începuturile sale chiar sub ameninţare...". Şi marmota învelea ciocolata în staniol...

Medicii ca medicii, da' de asistente ce ziceţi? Cam ele fac legea prin spitale, nu? Păi au mai multe drepturi decât ăi cu facultăţi, că ele pare-mi-se nu se iau după ce grăit-a Hipocrat, ele ştiu mai bine că România e o ţară cu nevoi speciale. Şi când ai nevoie de ceva, orice, marchezi banu', şi când n-ai nevoie de nimic, tot marchezi banu' că poate are nevoie de el altu' care-i mai şmecher ca tine.
Ce să zic? Am mai bine de 3 luni de zile de când mă tratez într-o clinică privată. Nu spun ce mă doare, că nu asta contează. Şi oricum, cea mai mare durere a fost pricinuită de suma pe care a trebuit s-o dau. Două salarii de-ale mele şi încă un milion peste. Noroc că s-a putut cu rate. Mă duc însă relaxată. Nici nu simt că mă duc la medic. Miroase a odorizant - din ăla care emană când treci prin faţa lui -, nu a seruri şi nici a dezinfectant ieftin. Aştept într-o recepţie unde am reviste, televizor, pereţi viu coloraţi şi tablouri, iar când îmi vine rândul, recepţionera mă conduce în cabinet. Într-o zi, doctorul s-a scuzat de vreo 4 ori faţă de mine pt că a întârziat şi pt că m-a făcut să-l aştept. Mi-a şi explicat motivele şi m-a rugat să-l înţeleg :). Oare pacienţii lui de la Elias l-or fi auzit vreodată cerându-şi scuze faţă de ei? Nu-s mofturi, dar pun mare preţ pe confortul meu psihic. Chiar dacă pt asta fac eforturi supraomeneşti.
Şi cum spuneam - sau cum n-am apucat să spun - am citit/văzut/auzit că se întâmplă atâtea nenorociri în clinicile şi spitalele de stat, că mulţi dintre purtătorii de halate albe par mai degrabă instruiţi să se ocupe de animale decât de oameni, încât n-o să ajung prea curând acolo, decât dacă, vreodată, voi fi în incapacitate de a lua decizii şi va trebui să decidă altul pt mine. Iar dacă n-o să am bani să merg la un spital privat, probabil că o să prefer să mor.

Moare un mit. Se naşte o epistolă. Analiză pe text

Notă
Această postare este un pamflet. Orice asemănare cu persoane cunoscute este pur întâmplătoare.


Motto
Cinicul ştie preţul oricărui lucru, dar nu ştie valoarea niciunuia. (Oscar Wilde)


Sunt eu, corectorul frustrat, care, în loc să-şi vadă de casă în prag de sărbătoare, se ţine de analize. Am în sânge microbul scrisului mult (şi pe cel al vorbitului, da' mai puţin), iar acum tentaţia e mare.
Am citit cu multă atenţie şi cu şi mai mult interes o scrisoare pierdută pe bloguri şi recuperată de... reţele interne. Expeditorul - să-i zicem "Stowe". Destinatarul - personajul colectiv "unchiul Tom" (ăla cu coliba). Referentul - păcuraru' Păcuriciu. Şi, din încordarea mea izvorâtă din interes şi atenţie, cum ziceam, mi-a venit cheful. De scris. Şi de analizat. Cum o făceam la şcoală. Şi iată ce a ieşit:

Caracterizarea personajului central (adicătelea, cum ar veni, expeditorul):

- are numeroase calităţi: "... nu am pacalit sau inselat pe nimeni, am ramas vertical si principial...", aşa încât, conform zicerii "cine se aseamănă se adună", dl. Stowe nu s-a lăsat înconjurat decât de "oameni de inalta tinuta profesionala si morala";

- cu bun simţ, calitate de care se pare că ăl mai neprincipial profită cu vârf şi îndesat: "(păcuraru' Păcuriciu - n.r.) Nu isi mai aduce aminte de multe si in rest mizeaza [...] pe bunul meu simt";

- cu o coloană vertebrală făr' de cifoze, lordoze şi alte scolioze, dl. Stowe devoalează caracterul condamnabilo-deplorabilo-mizerabil al păcurarului, fără a-i minimiza însă calităţile fine şi... sofisticate: "Minte fara sa clipeasca, minte cand respira, minte sofisticat. De un cinism care explica multe dintre actiunile sale";

- se încrede în profesionalismul lui Tom (tot ăla cu coliba) şi, pe cale de consecinţă, se converteşte în apărătorul lui: "(Acelaşi păcurar Păcuriciu) a insultat mereu profesionalismul oamenilor si actul jurnalistic." (Btw, corectorii nu intră aici, ei nu pot fi profesionişti atât timp cât nu vor fi în stare să explice pe înţelesul tuturor de ce corect este "ucraineni" şi nu "ucrainieni", "proprietar" şi nu "propietar", "strângeţi rândurile" (pers. 2 pl.) şi nu "strânge-ţi rândurile");

- respectă creaţia supremă a lui Dumnezeu, omul, prin urmare nu poate decât să adopte o atitudine de condamnare a celui care acţionează contrar principiilor şi convingerilor sale: "... am auzit [...] o serie de observatii si dovezi care pun sub semnul intrebarii orice urma de credibilitate si respect asupra oamenilor";

- are defecte ca tot omu' şi nu se sfieşte să şi le recunoască (nu-şi face mea culpa, dar pare să le fie recunoscător oamenilor toleranţi): "As vrea sa va multumesc [...] pentru ca mi-ati suportat firea impulsiva si temperamentul coleric";

- are regrete şi, probabil, dacă ar putea da timpul înapoi, nu şi-ar mai măsura forţele cu femeile, nu le-ar mai face să plângă urmare a ameninţărilor nejustificate, le-ar asculta fără a face mişto de ele, nu şi-ar mai da angajaţii cu capul de uşi, nu i-ar mai discrimina, nu i-ar mai hărţui doar-doar or pleca de bunăvoie, ar respecta prevederile codului muncii pe plantaţie, nu ar avea procese cu angajaţii şi nici n-ar mai fi nevoit să-şi trimită omuleţii la tribunal să jure strâmb pe Biblie şi, în general, nu şi-ar mai bate joc în niciun fel de Tom: "Regret ca nu mi-am facut mai mult timp pentru oameni [...] Sa ii cunosc si sa ma bucur mai mult de prezenta lor acolo." Referitor la lipsa timpului, în mod sigur a fost tardiv când şi-a dat seama că timpul nu se face de la sine, ci şi-l face fiecare în funcţie de necesităţi. Exemplu: un timbilding la Brazil este infinit mai necesar decât primirea în audienţă a unui unchi, să-i zicem Tom;

- este intrigat de atitudinea păcurarului Păcuriciu faţă de el şi, sub puternica impresie a unui gest pe care-l faci atunci când vrei să scapi de un lucru nefolositor, dl. Stowe comite un anacolut dtf (!!! e "dtf", nu "stf", adică "de toată frumuseţea", pt neiniţiaţi!!!): "mie care am facut atatea pentru aceasta companie [...] a fost in stare [...] sa ma arunce efectiv afara din companie ca pe un gunoi";

- către final, dl. Stowe îi dă un sfat înţelept lui Tom, în aceeaşi manieră stângace gramatical: "Strange-ti randurile si nu lasati sa fiti folositi unii impotriva altora [...] ramaneti verticali si inflexibili cu valorile si principiile pe care le aveti".

Sfârşitul epistolei e sentenţios şi vine ca un avertisment adresat păcurarului Păcuriciu, amintindu-i că, dacă art. 16 din Constituţie (ştiţi voi care) e discutabil şi negociabil pe Pământ, în alte dimensiuni, nepământene de data asta, nu mai există loc de întors: "De justitie mai scapi dar de JUSTITIE nicio sansa!"


Cum v-a plăcut analiza mea? Primesc notă? Staţi că nu mai ţin minte: suntem în săptămâna în care se trec notele în catalog sau în aia în care sunt profesorii în grevă şi nu se trec notele?


Finalul meu - plagiat şi neoriginal :)
I-aş face un reproş, dar ar trebui să-i folosesc numele. Nu-i nimic, l-a folosit unchiul Tom.
V-aş mulţumi, dar nu obişnuiesc să mulţumesc pt clipele amare pe care le primesc. V-aş rămâne datoare pentru lunile frumoase petrecute împreună, dar n-am avut parte de niciun strop de frumuseţe. Mi-aş cere umil iertare pentru toate greşelile pe care le-am comis, dar nu am greşit decât faţă de mine.
V-aş îmbrăţişa, dar mă tem că nu aţi agrea îmbrăţişarea unui "nimeni pe pământ":)

Oana A
(fost) corector anonim la AH
actual împăcată cu mine




Paşte fericit şi gânduri bune! Şi s-aveţi parte de cel mai bogat iepuraş necrizat!


P.S.: Răspund de luni încolo, dacă am la ce, că pân-atunci îs oaierles, cum s-ar zice.

Copii trăsniţi spun lucruri

Discuţie în metrou, între doi puşti (sau puştoaice, că nu le-am putut ghici sexu' după voce, iar capul nu obişnuiesc să mi-l ridic când citesc - deşi, după pasiunea cu care vorbeau despre şerpi şi dinozauri, tind să cred că erau puşti) care n-aveau mai mult de 5 ani:
"- Io mă uit la "Hannah Montana".
- Da, ştiu "Hannah Montana". Da' mama mea se uită la "State".
- A, ştiu şi eu, State de România şi Flăcărica, nu?
- Flacăra, nu Flăcărica.
- Flacăra, da. Flacăra violet."

De parc-ar conta

Mă uitam că ultima dată am postat cam acum o lună (mă rog, facem abstracţie de faptul că data postării este 11 martie, deşi io o scriu pe 15 - nush care-i problema cu setarea datei, da' nu-mi bat capu') şi mă întrebam eu pe mine însămi ce m-a apucat de nu mai scriu. Păi, ştiu şi eu? M-o fi părăsit chefu'? N-or mai exista subiecte? N-oi mai avea vorbele la mine? O fi dat astenia sezonieră peste mine (da, chiar aşa, ce astenie sezonieră? ce sezon e ăsta? sezonul primăvară-iarnă?)? Oi avea alte griji? Oi fi bolnavă? O fi depresia? Sau pur şi simplu m-am hotărât să-mi tratez dependenţa de net şi să-mi găsesc altă ocupaţie?

Hm, puţin din toate. Poate din unele mai mult.

Am început să scriu o postare cu ocazia congresului PSD, din februarie. Am numit-o "Mircea, fă-te că eşti preşedinte!". Mi-am dat seama că nu eram în stare să spun nimic de Doamne-ajută şi-am şters-o.

Am mai început o alta de 8 Martie şi mi-am dat seama că toată postarea se reducea la cum mi s-a pleoştit zambila din cauza gerului nespecific unei zile de martie. Am şters-o înainte de a-i da un titlu.

Şi am trecut şi prin faza de renunţare la blog. De fapt, o tranzitez chiar şi în momentul de faţă. Încă nu m-am hotărât.

Am redescoperit, în schimb, plăcerea lecturii. O pierdusem de când am dat nas în nas cu internetul. Mă rog, mai citeam când şi când, ba chiar aproape zilnic dacă mergeam cu metroul :))

Off topic: ştiţi cum arată nişte părinţi tâmpiţi? Eu nu. Da' ştiţi cum se manifestă nişte părinţi tâmpiţi? Eu da. Am primit pe mail nişte mostre de părinţi tâmpiţi.

Încurcate-s căile Domnului şi orificiile omului

Ştirea are peste un an vechime, după cum se vede, dar io acum am descoperit-o şi încă nu m-am oprit din râs. După mine, e una dintre cele mai drăgălaşe confuzii din câte pot exista.
Articolul vorbeşte despre colonoscopie, iar poza este despre endoscopie. Nu trebuie să fi făcut niciuna din cele două investigaţii ca să-ţi dai seama că investigaţia numită colonoscopie vizează explorarea colonului, adică a intestinului gros, iar instrumentul cu care se face investigaţia - colonoscopul - nu se bagă never ever prin gură :)) Or, poza asta e destul de explicită. Investigaţia din poză e clar o endoscopie, adică explorarea esofagului. Şi la fel de evident e că cele două cadre medicale stau la capul pacientului, şi nu la curu' lui.
Repet, mi se pare supersimpatică şi nevinovată confuzia orificiilor, dar, dincolo de asta, niciunui gastroenterolog de pe planetă nu-i va reuşi o explorare a colonului prin gură şi nici o explorare a tubului digestiv prin orificiul anal.

La aniversară

NOTA 1: Am impresia că din postarea asta n-or să înţeleagă mare lucru decât foştii mei colegi.
NOTA 2: Am impresia că n-o să mă pot abţine de la a spune lucrurilor, organelor şi funcţiilor asociate respectivelor organe pe nume. Fără false pudori.

Nu, nu e ziua mea încă şi oricum nu am de gând să-mi dedic postări cu ocazia asta. E irelevant că fac nush câţi ani, că blogul meu a împlinit un an sau că am ajuns la a o suta postare. Nici măcar pt mine nu mai contează chestiunile astea, pt alţii cu atât mai puţin.
Doar că mi-am adus aminte subit că fix acum un an mi-am schimbat locul de muncă. Mai celebrează vreun tâmpiţel aşa ceva sau sunt singura tâmpiţică? Nu aştept răspuns.
De fapt, cred că am folosit cam impropriu noţiunile "aniversare" şi "celebrare". Deşi ţin minte fără efort datele când mă angajez sau când plec de la vreun loc de muncă, nu fac din asta un eveniment.
Nush cum mi-am adus aminte de data asta. Cred că datorită faptului că am citit zilele astea pe un blog de profil cum o altă colegă de la fostul loc de muncă şi-a luat un şut în cur de la angajator, aşa cum şi-au mai luat încă vreo 6 oameni în decursul anului trecut, pe motiv de restructurare, reorganizare sau, evident, neperformanţă :)). Btw, prieteni, io nu pricep neam asta cu neperformanţa. Cum puii mei să-i reproşezi unuia că e neperformant, când i-ai dat să semneze un contract în care avea prevăzută o perioadă de probă, care variază de la o lună la trei luni? Adică în perioada aia nu eşti în stare tu, angajator, să-ţi dai seama că omu' ala e pafarist, e antitalent, e paralel cu meseria? Îl ţii pe post cu anii şi dintr-odată ai revelaţia neperformanţei lui? Atunci cine are o problemă??????????
În fine, nu despre asta vreau să vorbesc, că am tot vorbit şi inventariat şi, în consecinţă, m-am plictisit foarte, foarte, foarte rău. Vreau să vorbesc strict despre motivele pt care am scris postul ăsta.
Recunosc, am regrete legate de fostul loc de muncă. Regret fisele de cafea. Ei, nu, nu aveam timp de stat la cafea, dar aveam timp de câte o gură de cafea între două ţipete şi două invocări ale organelor reproducătoare masculine şi funcţiilor acestora, venite din partea colegilor de pe la alte departamente pe motiv că nu ne mişcam cu viteza luminii, care tot timpul erau în întârziere paginile, care tipografia, care tirajul, care ediţiile, care oricum ce bip, bip, bip, bip, bip fac alea? Dorm?
Al doilea regret: ţipetele şi înjurăturile sus-amintite. Păi fără ţipete şi înjurături, viaţa e pustiu şi monoton. Cum să trăieşti aşa, fără să auzi tu un reproş asezonat cu octave înalte şi cu un ton strident? Te tâmpeşti, ţi se atrofiază simţurile, ai impresia că eşti al nimănui.
Al treilea regret: aveam ocazia să fiu vedetă, să fiu spio... asta... cum îi zice... protejată, să mă văd pe camere. Acum, de unde camere, de unde vedetă, de unde spio... ăăă... protecţie? So sad :(
Al patrulea regret: trăiam basmul meu, eu fiind Făt-Frumoasa, căci precum Făt-Frumos creştea într-un an cât alţii în şapte, tot aşa şi eu îmbătrâ... ăăă... mă maturizam:)) într-o lună cât alţii într-un an. Aşa încât n-am putut mai mult de zece luni. E mult, e foarte mult zece luni dacă încerci să-ţi imaginezi că ai putea simţi pe piele, sau în piele, sau în creier, sau în celelalte organe interne cum se scurge fiecare secundă din cele 60 ale unui minut, din cele 60 de minute ale unei ore, din cele 24 de ore ale unei zile, din cele 7 zile ale unei săptămâni, din cele 4 săptămâni ale unei luni. Iar când în jurul tău toţi sunt stresaţi, supăraţi pe viaţă, nemulţumiţi, nesuferiţi şi alte ne-uri, când oale se sparg în capul tău pt că nu eşti în stare să te resetezi şi să devii robot, e atât de uşor să simţi presiunea fiecărei secunde care trece.

P.S. A se observa că nu m-am plâns de munca în sine. Nu fug de muncă, îmi place munca (altfel nu mi-ar fi trecut nicio secundă prin cap că aş putea să mă duc să culeg trufandale sau să spăl podele şi veceuri în UE - btw, am făcut primii paşi în întocmirea dosarului de candidat pt muncă în afară), da' fără garnitură de futere la icre că nu mai dau randament. Nu mai vorbesc de situaţia în care garnitura îmi e servită pe post de fel principal zi de zi.

Aventuri blonde

Astăzi: prietenia dintre Bachus şi senzorul meu de gaze

Ziceam aici că am feelingu' c-o să am motive să-i dau înainte cu aventurli blonde. Şi mare dreptate avusei.
Lucrurile stau cam aşa: se ia un detector de gaze, se fixează acolo unde hotărăşte reprezentantul Distrigaz (GDF Suez, pardon) şi se apucă să ţiuie şi să beculească roşu dacă detectează scăpări de gaze, moment în care se întrerupe automat alimentarea cu gaze ca să nu sară consumatoru' casnic în atmosferă cu tot cu suprafaţa utilă posedată şi să le facă astfel un pustiu de bine şi vecinilor din dotare. După care se detectează sursa de la care provine scăparea de gaze şi, dacă pericolul este eliminat, acelaşi consumator manevrează singurel un buton de deblocare a senzorului, fie prin apăsare, fie prin tragere în afară, în funcţie de model. Booooon.
Da' ce te faci dacă, timp de aproape doi ani, nu ţi-a ţiuit nicio alarmă... senzorială şi dintr-odată se trezeşte din amorţeală, impulsionată de concentraţia prea mare de aburi bahici emanaţi de juma' de litru de vin care fierbea în legea lui pe aragaz? Păi, în principiu, încerci să vezi ce-a apucat-o. Asta după ce te depanichezi. După care stingi aragaz, deschizi geam şi faci ceva cu butonul ăla de deblocare a senzorului. Numa' că, nefiind nevoită să acţionez asupra butonului respectiv timp de doi ani, cum am mai spus, am cam uitat ce mi-a zis domnu' de la Distrigaz (GDF Suez, pardon din nou) că tre' să fac cu el, atunci când mi l-a instalat - să-l împing sau să-l trag. Prin urmare, tras fiind în afară, io l-am împins.
Aşa că azi-noapte, după ce mi-au plecat musafirii şi m-am mobilizat să spăl ce era de spălat, centrala mea se încăpăţâna să nu-mi dea apă caldă şi să beculească şi asta roşu. Ca să nu mai zic că nici căldură nu voia să-mi dea, că doar stătusem până atunci cu geamuri deschise ca să nu dorm în aromă de Bachus şi să mă duc azi la serviciu năucă de creierii capului.
M-am tot învârtit pe lângă butonul ăla de deblocare a electrovalvei, m-am tot rugat de el cu ceru' şi cu pământu', el nimic. Alternativa? SUG, bine-nţeles. Aşa că azi de dimineaţă am alertat Serviciul de Urgenţe Gaze, iar echipa de intervenţii a Distrijedefeului ăluia sau cum îi zice a ajuns în mai puţin de o oră. Şi după ce intervenientul şi-a luat notiţe într-o agendă conştiincios ca un poliţist (btw, mă amuză teribil cu câtă conştiinciozitate îşi notează poliţiştii diverse chestii în agendă, de parcă ar fi şi în stare să se folosească de datele pe care şi le notează) şi m-a întrebat dacă am simţit miros de gaz (de gaz, nu, doar de vin :))), mi-a explicat că io, de fapt, mi-am închis singură-singurică alimentarea cu gaz, întrucât senzorul nu-mi blocase electrovalva, întrucât io am dat drumul repede-repede la geam şi toţi aburii dăduseră buluc să iasă din încăpere, întrucât, pericolul fiind înlăturat, senzorul s-a gândit că nu mai e cazu' să acţioneze în consecinţă, întrucât io m-am panicat şi am început să mă joc la butoane, întrucât nu m-am jucat cum trebuie, ci, dimpotrivă, fix pe dos. Întrucât, fireşte, neuronu' nu m-ajută în astfel de situaţii.
Da' acu' îs bine, sănătoasă şi pregătită, fireşte, pt o nouă zi de muncă de duminică. Şi, mulţumesc divinităţii, am scăpat şi fără să fiu nevoită să fac vreo vizită prin eter. Da' poate-mi explică totuşi şi mie cineva de ce senzorialul ăla... gazos nu e atât de amabil încât să facă şi el o diferenţă de bun-simţ între mirosul emanat de gaze, cel emanat de alcool şi cel emanat de after shave, ca să nu mai bage în sperieţi personalităţile nevricoase şi cu naturelu' simţitor, like me.