Roboata de Văcăreşti

Nu-i înţeleg neam p-ăştia de caută scandal cu orice preţ. Cam ce-ar putea să-i mâne-n lupta replicilor agresive, mă-ntreb.

Luni, 13 (nici măcar marţi, 13), dimineaţă, soare, frumos afară, un 634 semiaglomerat. Cele 4 scaune rezervate invalizilor/bătrânilor/mamelor cu copii (de mână sau în burtă) - ocupate. Urcă o mamaie şi cu încă o tanti cu veleităţi de avocat. Nu m-am prins dacă erau împreună, că n-au vorbit deloc preţ de-o staţie, cât am mai mers io cu autobuzu'. Mamaie se postează lângă cele 4 scaune ocupate, o tipă de pe scaun o întreabă dacă vrea să stea jos. Până s-apuce mamaie să dea vreun răspuns, răbufneşte tanti cu veleităţile: "Păi da, şi dacă din bun-simţ ea-ţi zice acum că nu vrea să stea jos, tu ce faci? Nu-i dai locu', nu? E bătrână, n-o vezi că abia merge? Normal că vrea să stea jos. La ce-o mai întrebi?" "Păi am întrebat, doamnă... vreau să-i dau locu'". "Dă-i-l şi n-o mai întreba. La ce mai întrebi? Vrei să-ţi spună nu şi să stai în continuare pe scaun şi ea să meargă-n picioare? Nu te uiţi la ea că-i în baston şi merge greu? Las-o să stea şi nu-i mai pune atâtea întrebări. Da, vrea să stea jos, îţi spun io că vrea să stea jos. Eşti mulţumită acum că ţi-am răspuns la întrebare?" "Nu vă crizaţi aşa, mă ridicam oricum." "Nu mă crizez deloc, da' voi n-aveţi niciun pic de educaţie... (straight face). Auzi, pune întrebări... Tu cam ce crezi de pui întrebări din astea? Speri să te refuze să stai în continuare pe scaun şi omu' bătrân în picioare lângă tine, nu?"

Am întors capu' cu gândul să ignor tentativa de dialog dintre cele două. Da' tanti cea locvace şi redundantă decât că aşa se convertise ea în războinica luminii reloaded, şi aşa multe cuvinte scotea pe fracţiune de secundă, şi aşa înalte şi zgârietoare de timpane octave arunca pe guriţă, încât singurul lucru bun pe care l-am putut face pt mine atunci a fost să mă refugiez în replica lu' Mona: "Ce, tu, adică io-s proastă, mă faci grasă, io umblu strâmb pe tocuri, io nu ştiu parca, io nu-s fotogenică, sau hau bau sau hau sau ce tot latri acolo, dragă?".

Şi pân' la urmă, de când nivelul de educaţie se măsoară într-o întrebare care precedă un gest politicos?

În rarele ocazii în care stau pe scaun în RATB şi se iveşte câte-un nene/o tanti posesori de ani mulţi, şi io obişnuiesc să întreb înainte de a mă ridica. Îndelungata experienţă de utilizator al transportului în comun m-a învăţat că sunt cel puţin trei motive pentru care o persoană în vârstă preferă să rămână în picioare: 1. coboară la prima; 2. suferă de afecţiuni ano-rectale (aham!!! lol); 3. întâmpină greutăţi la ridicarea de pe scaun şi atunci, pentru 3-4 staţii, nu se mai aşază.

Regret sincer că n-am fost io aia care să-i ofer locu' mamaii şi să-i pun întrebarea provocatoare de tunete şi fulgere, că aş fi ştiut să i-o retez cum trebuie lu' tanti cea locvace: "Păi întreb, doamnă, că poate are hemoroizi prolabaţi şi nu poate să stea în poziţie şezândă".

Profilul candidatului ideal...

...în viziunea angajatorului incult



"Persoană energetică", cum ar veni care să producă energie? Io aş fi vrut să ştiu dacă au nevoie de un om care să producă energie electrică, sau de unul care să producă din aia eoliană, sau solară.
La aia electrică mă pricep binişor. Io curentez când sunt foarte stresată şi supărată, adică atunci când îs încărcată cu energie negativă, cum se zice :). Pe bune, fără mişto. Deci aş corespunde întrucâtva profilului candidatului ideal, schiţat de nenii ăştia de la compania lu' fish.
Băi frate, deci angajatorii ăştia sunt de-o rigurozitate ceva de speriat. Mă gândesc cu groază la momentul în care le-o veni ideea să angajeze femei bionice sau ceva de genu'.

De-a râsu' plânsu'

Pot să fac un mişto mic, mic de tot chiar dacă tocmai am fost disponibilizată? Acu'... să fim serioşi... cam de cât noroc e nevoie să fii anunţat că ai fost restructurat fix în ziua în care împlineşti nişte frumoşi ani (frumoşi pe dracu'; bine că-s mulţi)? Cam de atâta noroc cât am avut şi eu :)

Primesc de la Bestjobs în dimineaţa zilei de 24 martie - recte my birthday - frumos email

Şi mi se urează:

1. "Să îţi crească salariul". Intră cu tupeu în birou la şef, trânteşte uşa de perete, dă cu pumnul în masă şi cere o mărire.

Mulţumesc de urare, da' n-am putut cu tupeu', trântitu', pumnu' şi mărirea... căci deoarece atmosfera decât că a fost de priveghi - şoapte, regrete, capete plecate.

2. "Să fii ridicat în slăvi de colegi". Fă cinste azi, te vor iubi toţi! După ce îi cinsteşti, cere-le recomandări. Nu vor putea să te refuze tocmai acum!

Recomandările să le iau oare de la gaşca aia de oameni disponibilizaţi odată cu mine? Ok, promit să mă gândesc la asta. Cât despre cinste... cam riscant. Păi dacă după sinistrul "ne pare rău, dar trebuie să încetăm colaborarea", veneam io şi întrebam: "da' o prăjiturică nu vreţi? un suculeţ? o alună? o sărăţică?", nu riscam să mă trezesc cu prăjiturica/suculeţu'/aluna/sărăţica fix în pifometru? Mneah, n-am vrut să-mi asum avalanşa de sărăţele... Sunt o laşă, ştiu. Întotdeauna am fost :)

3. "Să ai o zi minunată şi un an la fel"

Adevăru-i că am simţit instantaneu cum m-au pătruns fiorii acestei zile minunate. Acu' aştept să mă pătrundă şi fiorii unui an poate un pic mai minunat decât ziua în cauză.

P.S. Uoffffffff, care mi-o fi stricat fengşuiu anu' ăsta? Da' las' că la anu' pe vremea asta n-o să mai plâng ascunsă-n budă, o să fiu mai zen aşa.

Ultimele 5 din ultimii 30

Dacă nu ar fi existat ultimele 5 luni, aş fi putut spune fără să exagerez că am trăit 30 de ani degeaba. Multe sunt lucrurile pe care nu le-am înţeles de-a lungul vieţii. De multe ori nici măcar nu încercam s-o fac. Mi se părea că mi se cuvin, deci ar fi fost inutil să zăbovesc asupra lor. Unul din lucrurile cu care nu am considerat necesar să-mi bat capul a fost sănătatea. Nu e vorba că mi-ar fi prisosit, dar nici nu mi-a lipsit. A fost dozată exact aşa cum trebuie.

Doar că... acum vreo 5 luni am avut de-a face, pentru prima dată în viaţă, cu o problemă atât de serioasă încât a necesitat tot tacâmul ăla sinistru: spitalizare, operaţie, perfuzii etc. Cel mai şocant lucru pt mine a fost anestezia rahidiană (chestia aia din cauza căreia îţi amorţeşte jumătatea inferioară a corpului, dar rămâi conştient). Şi asta pt că am realizat că unul dintre cele mai rele lucruri care mi s-ar putea întâmpla în viaţa asta ar fi acela ca într-o zi să nu-mi mai pot controla muşchii, să nu mă mai asculte corpul şi să depind de alţii. Mai departe s-a întâmplat cam aşa: după ce m-am plictisit de uitat în tavanul sălii de operaţie având mintea golită de orice urmă de gând, m-am trezit punându-mi o singură dorinţă: să-mi reiau cât mai repede orele de aerobic. Activitatea dintr-o sală de gimnastică a fost pt mine în momentul ăla confirmarea supremă a faptului că încă sunt stăpâna propriului meu corp, a propriilor mei muşchi, a propriilor mele membre. Iar ăsta e cel mai bun lucru care mi se poate întâmpla.
La sală am revenit după trei săptămâni de la operaţie. Am aşteptat momentul ăla cu bucuria cu care aştepţi un copil. Mă rog, pe-acolo :).

Îmi amintesc cât de ridicolă mi se părea, până nu demult, urarea: "Sănătate". O auzeam pe stradă folosită în loc de "rămas bun" şi mă amuza teribil pt că nici nu era nevoie să întorc capul să văd cine se desparte de cine. În mod sigur trebuiau să fie bătrâni sau bătrâne. La tineri n-am auzit-o (excepţie au făcut cei câţiva tineri pe care i-am cunoscut în spital). Nah, fiecare cu priorităţile lui. Eu o foloseam doar când scriam SMS-uri obligatorii, cu ocazia sărbătorilor sau a aniversărilor. Ştiţi, clişee d-alea tâmpite fără nicio încărcătură emoţională, gen "Sănătate, fericire şi numai împliniri". Automatisme de doi bani, care nu mă făceau să vibrez de emoţie nici când le uram eu altora, nici când le primeam de la alţii.

Astăzi merg pe stradă şi mă întreb, uitându-mă la oameni, dacă sunt conştienţi cât sunt de norocoşi că pot merge, că pot căra sacoşe în mâini, că pot vedea, auzi şi vorbi. Probabil că puţini sunt cei care conştientizează şi, prin urmare, apreciază aceste beneficii. Apoi mă întristez din cauză că-mi lipsesc diferite lucruri, materiale sau mai puţin materiale: bani, apreciere, o familie, prieteni, activităţi care să mă responsabilizeze etc. După care îmi amintesc ce sentiment de neputinţă am trăit în momentul în care unul dintre medici m-a întrebat dacă-mi pot ridica picioarele pe masa de operaţie - după ce anestezia fusese făcută -, iar eu nu am fost în stare s-o fac. Şi doar cu câteva minute mai înainte, să-mi mişc picioarele era pt mine cel mai banal lucru din lume. Prin urmare îmi amintesc, în fiecare zi, să mă bucur că pot să merg. Că pot să-mi mişc mâinile. Că pot să văd, să aud şi să vorbesc.

Şi nu mai consider că puterea de a mă mişca este un drept ce mi se cuvine, ci că este cel mai de preţ dar din viaţa mea.


P.S.: În lumina celor spuse mai sus, faptul că am fost restructurată fix de ziua mea de naştere parcă nu mai atârnă atât de greu. Iar dacă astăzi am plâns în câteva rânduri ascunsă-n budă nu e pt că mă despart de un job, ci pt că mă despart de nişte supercolegi. În rest... nu-i aşa că ăsta nu-i cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla?

Câinele moare de drum lung şi votanţii lu' Băsescu de grija altora. Şi o clasificare

Notă: Postul nu este în niciun caz despre Băsescu sau despre vreun alt portocaliu (şi nici despre Victor, Crin sau Daniel), ci doar despre votanţii lui şi ale lor preocupări cotidiene.

Sâmbătă. Se făcea că eram în autobuz într-o semiaglomeraţie. Inevitabil, aud discuţia de lângă mine dintre două doamne si doi domni, doamnele şi unul dintre domni - ceva mai în vârstă, celălalt... domn (punctele de suspensie sunt menite a înlocui exclamaţia "wow, ce unghii murdare avea") - ceva mai puţin în vârstă. Cel din urmă vorbea cu patimă şi cu aerul de atoateştiutor despre cum se face partajul, cât îi revine fiecăruia dacă ajung la o înţelegere, despre cum va fi copilul pus să aleagă între mamă şi tată că deja e mare şi are discernământ etc. Fără nume pomenite în cursul disertaţiei, ai fi crezut că personajele tocmai ce se întorc de pe la vreun tribunal sau de pe la vreun notar ceva.
Până când... vorbăreţul se decide să aducă în discuţie şi alte date precum: diferenţă de vârstă extrem de mare, aventuri extraconjugale şi sume foarte, foarte mari. Deja începea să le sune cunoscut tuturor călătorilor din autobuz.
''Haide, frate, par oameni serioşi, n-ar putea să aibă discuţii futile", gândeam eu, şi cu mine, probabil, o gândeau şi alţii.
Dacă mai aveam vreo urmă de îndoială, mi-a fost spulberată în momentul în care una dintre doamne a venit cu nume. Şi iar începură să curgă părerile: "Păi, aşa-i trebuie dacă a luat-o la 19 ani. Ce, nu mai erau femei frumoase mai de vârsta lui? Chiar vedete mai la 40 de ani, 40 şi ceva de ani, dacă voia vedete", "Clar, el a făcut prostia", "Păi, da' aia cât să stea cu el?", "Da' şi ea l-a-nşelat în timpu' ăsta", "Amândoi au înşelat" etc.
A trebuit să cobor, dar tare aş fi fost curioasă sa aflu dacă, după părerea lor, Irinuca avea să rămână cu Monica sau cu Iri.

De ce am zis că-s votanţi ai lui Băsescu?
În primul rând, îs votanţi soto. La vârsta lor, în mod sigur apreciază faptul că au drept de vot şi, în mod la fel de sigur, şi-l şi exercită.
În al doilea rând, aveau o sclipire aparte în ochi. "E aşa cum spun io, că io ştiu" gen :). Îs adorabili ăia de-şi dau cu părerea despre absolut orice. Ceva genu' "ştie tot". Păi, votantul "ştie tot" l-a ales pe Băse. (Şi de-aici încep să divaghez niţel). Mai există şi votantul "ştie multe". Ăsta-i votant de opoziţie. La fel de adorabil şi ăsta... Cei mai adorabili, după umila-mi părere, sunt cei din categoria "miserupiştilor". Votează orice şi cu oricine, numai să-şi exercite dreptu' la vot. Ăştia-s cei care ori votează candidatul cu cele mai mici şanse, ori îşi votează propriul candidat, pe care şi-l scriu singuri cu pixu' pe buletinu' de vot :), ori se adresează direct unuia dintre candidaţii deja înscrişi pe buletinul de vot, făcând (ab)uz de substantive comune care încep cu "m", "p", "f". Şi, în fine, ultima categorie e cea a "miserupiştilorrăudetot" (grupare la care şi io mi-am depus adeziunea de foaaaaaarteeeeeee multă vreme), care găsesc o mie de activităţi mai importante în ziua alegerilor, altele decât mersul la vot.

Nu în ultimul rând, nici nu încape discuţie că vorbim despre otevişti. Păi, nu oteviştii fură cei care votară portocaliu? (Mă rog, acum probabil că s-au sucit).

Acelaşi traseu, cu doi ani în urmă. Cum ar veni, condiţiile socio-economice s-au schimbat, actorii aşijderea, doar românului pare să îi ţină în continuare de foame grija pt capra vecinului.

Uimiri

Prima uimire

Cel mai minunat medic (n-aş greşi nici dac-aş spune "cel mai foarte excelent medic" :)) pe care l-am cunoscut în ultima perioadă, posesor de CMI, nu numai că m-a tratat ca la carte şi s-a purtat cu mine de parcă aş fi fost cel mai important pacient de pe planetă, dar nici n-a ţinut cu tot dinadinsul să facă prea mulţi bani de pe urma mea. De la el n-am auzit, ca de la alţii: "Uite, ar mai fi problema asta. Costă cam mult, dar e musai s-o rezolvăm urgent", ci, dimpotrivă: "Costă cam mult. Trebuie avută în vedere, dar nu e nicio urgenţă. O putem rezolva peste 6 luni sau un an."

Mai mult, când mi-am exprimat dorinţa de a urma la el un tratament care mă costa în jur de 1.000 de lei, mi-a indicat alternativa unui tratament care m-a costat cam de 10 ori (!!!) mai puţin, cu rezultate nu identice, că nu s-ar mai justifica diferenţa mare de preţ, dar, per total, excelente.

Mă întreb din ce motiv un medic care are propriul business nu i-ar recomanda pacientului cele mai costisitoare proceduri? De ce ar face asta, când în România totul e comerţ, totul e înşelătorie? Să fie corectitudine? Entuziasm? Onoare? Naivitate? Ce să fie? N-am găsit încă răspuns.

A doua

Un psihoterapeut care îţi spune: "Nu mai e nevoie să ne vedem. Ţi-ai însuşit foarte bine tehnicile discutate la cabinet. Te-ai vindecat" mi se pare la fel de neverosimil în România anului 2011 ca un medic care nu vrea să câştige de pe urma ta. De ce ar renunţa la o sursă de venit când te-ar putea transforma în eternul pacient, când ar putea să-ţi inventeze diagnostice şi să te stoarcă de bani?

Oare ei nu realizează în ce ţară trăiesc? Cum să acţionezi contra curentului? Dacă nu mi-ar fi dragi rău, i-aş numi "inadaptaţi". Dar îmi sunt dragi de mor, aşa încât nu-i pot numi decât "tineri cutezători".

A treia

Nu vreau să-i ignor nici pe cei trecuţi de prima tinereţe. Mă fascinează cei preocupaţi de condiţia fizică. Mă opresc în loc să-i privesc pe posesorii de păr alb care fac jogging, merg pe role sau se plimbă cu bicicleta. Merg la sală de mai bine de jumătate de an. Cele mai consecvente sunt doamnele trecute de un anumit număr de ani. Nu, nu mă duc la o sală populată de babe. Mă duc chiar la una de fiţe, situată central, cu instructor celebru şi cam scumpă. Vin multe tinere, observasem doar că doamnele sunt cu mult mai conştiincioase decât domnişoarele.

Ce mă amuză foarte tare este faptul că doamnele şi domnişoarele vin să ardă calorii la sală, dar până la sală îşi transportă fizicul cu maşina proprietate personală sau cu taxiul. În fine, probabil din raţiuni de preţiozitate a timpului, una dintre doamne se prezintă într-o zi la sală înveşmântată într-o haină de blană care nu ascundea cine ştie ce deux, trois sau quatre piece-uri, ci doar desuuri. Era o practică frecventă, din ce am înţeles eu. Adică doamna oricum venea cu maşina, ce rost avea să-şi pună pantaloni/fustă/bluză pe sub haină dacă oricum la sală se schimba în echipament de sport? Sigur, condiţia de bază era să nu-şi uite echipamentul de sport acasă :). Cât de... relaxat să fii? Sau nu de relaxare era vorba? Aaa, poate era vorba de zicala aia: "Cap ai, minte ce-ţi mai trebuie?"

Uite, vezi, un avantaj al faptului că circul cu transportul în comun. Pierd mai mult timp, ce-i drept, dar măcar nu mă complac într-o relaxare soră cu nesimţirea. Păi, pe mine care sar din autobuz în autobuz, şi-n tramvai, şi retur, n-ai să mă vezi că-mi arunc geaca peste chiloţi, îmi bag picioarele în cizme şi fuga după 135.

Sărbători fericite!

Vă doresc să aveţi parte de un Crăciun frumos... că alb nu avem nicio şansă să fie, de o masă diversificată, dar nu foarte grea că... deh... românul se dedă repede la excese :) şi Moş Crăciun să fie şi el generos pe cât posibil.
Iar Noul An să vă fie poate mai bun decât 2010, iar dacă nu va să fie aşa, măcar cu ceva... tărie în plus să vină (vorba unui mare om).

Crăciun fericit şi la mulţi ani!!!

Cinism în pas de defilare

Cam cât de cinic poţi fi să-i urezi unui bolnav aflat în stadiul terminal al bolii "la mulţi ani"/"însănătoşire grabnică"? Cam tot atât de cinic pe cât poţi fi făcându-i unui spaţiu geografic (cu tot cu poporul din dotare), cotropit de celule canceroase şi aflat în agonie, urările mai sus-amintite.

Dincolo de semnificaţia istorică de necontestat a zilei de 1 decembrie, cel puţin la fel de adâncă precum cea a zilelor de 24 ianuarie, de 23 august sau de 22 decembrie, ziua naţională a fost redusă la statutul de zi în care se dansează în cluburi, se mănâncă gratis, se ţin discursuri politicianiste, se invocă noţiuni de "patriotism" şi "mândrie naţională", se fac urări, se exprimă dorinţe şi speranţe, iar bugetarii nu merg la serviciu.

Şi apropo de semnificaţia zilei de 1 decembrie, unul din personajele care petreceau cum se cuvine ziua naţională - adică în club - la întrebarea reporterului referitoare la semnificaţia acestei zile a răspuns: "Unirea din '69". Destul de evaziv şi de nesigur, aş zice. Pe mine m-ar fi interesat mai degrabă dacă se referea la 1869 sau la 1969 :). Deşi abia acum îmi dau seama că personajul în cauză n-a fost chiar departe de adevăr: până la urmă vorbim de... unire, ce contează când/cum se face sau cine o face?... Sau din ce poziţie...

Ştiţi ce-i paradoxal? Faptul că tocmai cei care fac cel mai mult rău ţării fără nicio mustrare de conştiinţă - reprezentanţii clasei politice - sunt cei care niciodată nu se vor dezice de apartenenţa la poporul român. Aţi auzit vreodată vreun politician declarând că ar fi altfel decât mândru că e român? Eu nu. De parcă declaraţia asta ar avea mai multă greutate decât declaraţiile fără acoperire, făcute pe bandă rulantă de-a lungul anului.

Cam cât valorează pentru mine ziua naţională (şi când zic "zi naţională" mă refer la ziua naţională, nu la ziua de 1 decembrie)? Cam cât o vizită în Afganistan fix de 1 decembrie. Şi apropo: afară plouă.

Conştiinţa de pe urmă a bugetarului din spatele uşilor blocului operator

M-am sucit. Am zis că n-o să ajung prea curând într-un spital de stat fiindcă într-o astfel de instituţie nu-ţi este respectat dreptul de a nu fi tratat cu dosu' şi fiindcă n-am nici chef să mă duc să mă tratez de una şi să mă trezesc c-o nozocomială. La asta mai adaug şi stresul de a nu şti cu exactitate cât "se dă" la medici, asistente, infirmiere, brancardieri etc şi de a sta cu grijă dacă "or fi mulţumiţi". Ok, îmi torn cenuşă-n cap.

Ei, se întâmplă că mă luă prin surprindere urgenţa şi nu mai avusei timp să-mi mobilizez resursele financiare în scopul de a achita pe factură niscai servicii medicale private. Ce să zic? Pot să zic doar că unii/unele sunt în stare să aibă grijă de tine şi fără să-i/să le motivezi în prealabil. E adevărat că nici io nu m-am dus în spital având la mine doar replica "plătesc CAS-ul", dar am fost plăcut surprinsă să constat că unii medici nu primesc şpagă, că în sala de operaţie toată lumea care se agită în jurul tău e extrem de binevoitoare şi-ţi explică ce şi cum, deşi nu i-ai băgat mai nimic prin buzunare, sau că asistentele îţi schimbă perfuzia, îţi administrează calmante şi te pansează fără să le mituieşti (că eşti mulţumit de serviciul prestat şi că le bagi ceva în buzunar după, asta e deja altă poveste). Şi toate astea nu le fac cu un minus de 25%!!!

Dar altceva m-a amuzat - dacă mai poate fi vorba de amuzament când eşti într-o atare situaţie. Fiindcă până în momentul în care a început operaţia n-am ştiut care e al doilea medic care mă operează (!) - că primul îmi refuzase politicos banii -, am luat cu mine plicul la sala de operaţie, conştientă fiind că e posibil să n-am cum să-l plasez cui trebuie şi că s-ar putea "să se rătăcească" dacă rămâne la mine. Ei bine, plicul nu s-a rătăcit, doar ceva-ceva din conţinutul lui :). Adică, după operaţie, m-am întors cu el în rezervă, l-am văzut, dar verificarea conţinutului lui n-a fost prioritară în momentele alea. Şi, oricum, durerea pricinuită de dispariţia completă a conţinutului nu putea fi mai mare decât durerea fizică. Din fericire, n-a fost vorba de o dispariţie completă a conţinutului, ci doar de dispariţia unei bancnote amărâte de 50 de lei. Aşa încât n-am putut să nu apreciez faptul că sustrăgătorul n-a fost total lipsit de conştiinţă şi s-a gândit un pic şi la faptul că, fiind în spital, aveam nevoie de bani. Şi apoi, eram aproape şocată de faptul că personalul medical care mă avea în grijă era destul de conştiincios în relaţie cu mine - contrar ideilor mele preconcepute - încât n-am avut prea multe regrete legate de faptul că în drumul dintre sala de operaţie şi rezervă am... pierdut 50 de lei.
Ca să nu mai zic că o mână de brancardier care-ţi mângâie cu compasiune părul te face să uiţi de toate relele şi durerile :)

Primar la 3

Privind înapoi cu mânie

Am fost prevenită că, în momentul în care o să pun piciorul pe tărâmuri străine, o să mi se pară că am aterizat în mijlocul civilizaţiei de undeva din Evul Mediu, direct din mijlocul oamenilor cavernelor.

În iulie am avut ocazia să merg în Belgia, la un sfârşit de săptămână. Nu am avut prea mult timp la dispoziţie să relaţionez cu prea multă lume de pe-acolo, însă a fost suficient să-mi confirm - pt a miliarda oară - că suntem o naţie vai mama noastră. Am fost întrebată de un copil de 6 ani dacă e adevărat că marea majoritate a românilor sunt atât de săraci precum se aude. Şi cum aş fi putut să neg, când Belgia este plină de muncitori români, iar familia copilaşului avusese numai baby-sitteri din România, care acceptau să muncească pe salarii derizorii? Acelaşi copil de 6 anişori mi-a cedat câteva dintre jucăriile pe care nu le mai folosea, "ca să aibă şi bebele meu cu ce să se joace când o fi să apară".

Ce mai ştiau belgienii despre noi? De exemplu, că statului român i se bârlăre de pensionari.

De infrastructura lor n-are sens să vorbesc. Există şi e suficient. Aeroportul din Bruxelles? De vreo 10 ori cât Băneasa. Cursele şi porţile de îmbarcare sunt vizibile pe monitoare. La noi e mai greu cu monitoarele la cele 4 porţi de îmbarcare. Eh, măcar de-ar fi asta singura problemă rămasă nerezolvată.

De câteva zile mă întorsei din Irlanda. Cea de Nord. Până să mă obişnuiesc cu lipsa claxoanelor şi a şoferilor agresivi, a trebuit să revin în România.

La ei, maşina MERGE pe stradă. Şi repede, şi legal. La noi, maşinile STAU pe stradă. Blocate în trafic.

La ei, dacă şoferul te vede că vrei să-l depăşeşti, te lasă să-l depăşeşti. La noi, dacă şoferul te vede că vrei să-l depăşeşti, ori te şicanează, ori se ia la întrecere cu tine.

La ei, şoferul îl respectă pe pieton. La noi, şoferul te calcă pe trecerea de pietoni şi nu păţeşte nimic.

La ei, şoferii nu ascultă muzica la volum maxim în maşină. La noi, dacă din maşină nu răsună maneaua pă sistem, n-ai valoare.

La ei, casele sunt toate, dar toate, la fel de înalte şi au cam aceeaşi suprafaţă. De spaţiile verzi din faţa caselor ce să mai spun? O splendoare... La noi, ăla de are bani mai mulţi (munciţi, evident :))) n-are nicio greaţă să-şi trântească viloiul de 200 mp utili lângă un bordei de 20 mp utili. Doar arhitectura oraşului e o noţiune abstractă care nu te satisface aşa cum o face megalocuinţa din dotare.

La ei, 1. dacă cineva te atinge involuntar, 2. te împiedică în vreun fel sau 3. consideră că te-a deranjat, ţi se adresează cu "sorry". La noi, 1. dacă cineva te atinge involuntar, nu zice nimic; 2. dacă te împiedică în vreun fel, ţi se adresează cu: "dă-te, fă", "bă, eşti chior?" şi alte exprimări înţelepte; 3. nu consideră niciodată că te-a deranjat sau, cel mai adesea, nu-i pasă.

La ei, vânzătoarea îţi dă restul până la ultimul penny. La noi, vânzătoarea îţi dă restul numai dacă are chef; dacă n-are chef, îţi spune că n-are mărunt.

La ei, cerşetorii (da, au şi ei, de catraliarde de ori mai puţini decât avem noi, dar au) nu sunt agresivi, ci îţi atrag atenţia adresându-ţi-se cu: "Hello! It's a lovely night/evening/day/morning". La noi, cerşetorii sunt insistenţi, se bagă-n sufletul tău, iar refuzul de a le da atrage după sine niscai blesteme sau înjurături.

La ei, posesorii de câini umblă cu pungile în buzunar şi adună după câini. La noi, posesorii de câini sunt prea simandicoşi pt a face lucruri atât de murdare.

Ei aruncă gunoiul la coş. Noi îl aruncăm unde se nimereşte.

La ei, consumul alcoolului pe stradă se interzice prin lege. La noi, consumul alcoolului -şi, de multe ori, al ăluia ieftin - este încurajat de existenţa nemuritoarelor bodegi.

La ei, băieţii nu fluieră fetele pe stradă. La noi, băieţii sunt cool dacă debitează cele mai ieftine apropouri sau le ating pe fete (nu că alor noastre le-ar displăcea).

Ei au Marea Irlandei şi Oceanul Atlantic. Noi nu avem decât marea... marea bulgarilor.

În fine, ajung şi la aeroportul din Dublin. La ei, aeroportul are vreo 32o (!!!) de porţi de îmbarcare şi sute de zboruri pe zi şi nu se produce haos. La noi, Băneasa (că-n Otopeni n-am fost) are 4 porţi şi câteva zboruri pe zi şi dacă, printr-o întâmplare nefericită, nişte curse aterizează/decolează cu întârziere, în acelaşi timp cu alte zboruri care şi-au respectat orele, se creează o aglomeraţie şi un haos specifice româneşti. Şi că tot am ajuns la zboruri, dintre cele vreo 25 de aeronave care trebuiau să decoleze/aterizeze în răstimpul de 3 ore pe care mi l-am petrecut în aeroport în aşteptarea avionului, care credeţi că era singura care avea să decoleze cu întârziere? That's right

Şi tot aeroportul din Dublin




(O chestie mişto pe care n-am văzut-o la belgieni - mă refer şi io la ăi mai civilizaţi de pe planetă, deci românii ies din discuţie - este tunelul care face legătura dintre aeroport şi avion, pe unde trec pasagerii ca să n-o mai ia la picior pe pistă.)

Şi ajungi în România, în miez de noapte, unde găseşti postate în faţa "sosirilor" doar taxiurile cu tariful 3,5 lei. Pt alea cu tarif 1,4 lei tre să faci comandă. Şi dacă taximetristu' te vede mai simplu îmbrăcat, te-a luat de prost. Pe principiul "nu vă spun tarifu', da' ne-nţelegem noi", plăteşti cursa cât nu face (nu vorbim de mine, ştiu io cu ce se mănâncă buna credinţă a românului).

Şi gata. Am murit de oftică cele câteva zile în care am fost departe de ţară şi în care n-am făcut decât să compar România cu restul lumii, dar acum am revenit cu picioarele pe pământ. Mi-e ciudă că am avut ghinionul de a mă naşte român. Nu în România - România încă este un spaţiu ok -, ci român.

P.S. Încă nişte poze pe pagina mea de facebook.

Nimic de zis

E de la căldură. Sau nu. Sau nu numai :) În fine, dacă tot n-am nimic de zis/scris (sau nu mai vreau să zic/scriu), măcar să pun câteva poze din ultima perioadă. Cu explicaţiile de rigoare, evident.


Undeva pe Calea Moşilor. Şi nu, tigaia nu era curată, deci n-o scăpase cineva accidental din vreo sacoşă sau din vreun portbagaj. Era murdară. Ouă sau ceva :) Să ne imaginăm: o fi zburat de la vreun balcon? O fi avut drept ţintă vreo ţeastă familiarizată cu eschivele?





Se scumpiră anunţurile la mica publicitate prin ziare, trag concluzia. Şi ca să bagi anunţ pe site-urile cu anunţuri gratuite tre sa fii conectat la net. Şi ca să ai conexiune la net, cică e cu abonament. Mai bine pe stâlpii de pe lângă Bucur Obor. E şi vizibil, şi gratis. Ah, mai ţineţi minte?





Dincolo de nori :).La 11.000 m altitudine, undeva deasupra Cehiei, şi la - 55 grade Celsius. N-am zis eu, a zis căpitanul. Io doar l-am crezut. Oricum, e frumos sus. Nu vezi mare lucru, nu vezi aproape nimic, doar nori şi aripi. De avion. Dar cât de splendid e uneori nimicul...






Puţină Belgie





Şi doar atât despre travelul meu în Belgia. Restul e tăcere. Şi dezamăgire. Dar, cum îmi spunea un psiholog, dezamăgirea nu apare pur şi simplu, ci e urmarea firească a unei amăgiri. Iar eu bag seama că m-am iluzionat un pic cam mult şi cam nejustificat. Şi aşa cum îmi spun eu, piaţa muncii nu începe şi nu se termină cu Belgia :)



PS: Ba da, am ceva de zis: La mulţi ani, mama!

Tare sau ce? :)

Simpatici rău băieţii ăştia de la realitatea.net. O fi umor involuntar sau o fi cu ceva premeditare?

De nu le poţi duce...

De veşti zic... Atât de multe într-o zi că nu le poţi duce. Şi mai sunt şi bunicele. Ei, multe n-ar fi ele, da' la cum nu s-a întâmplat nimic pozitiv la ţărişoară de nişte ani încoace, e bine şi cu două veşti bune într-o singură zi.

Prima ar fi că cică nu-i micşorează pensia lu' maică-mea. Asta mă bucură. În rest, mă doare fix în cot că magistraţii şi-au păstrat pensiile speciale. Urât din partea lor, ce să zic? Da' pân' la urmă, pe bune, faptul că magistraţii rămân cu aceleaşi pensii e cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla? Ei bine, nu. N-am timp să mă indignez că ei şi-au păstrat megapensiile, sunt ocupată să fiu fericită că şi maică-mea va rămâne cu acelaşi cuantum al pensiei, după ce i-a trecut glonţul pe lângă ureche. O să scadă punctul de pensie şi or să crească taxele. Şi impozitele. Şi TVA-ul. Nu ştiu io cum e cu calculelele, da' ăia care ştiu cu cifrele cică asta cu creşterea taxelor o să fie puţin mai uşor de suportat de către pensionari decât ciuntirea efectivă a pensiei. O fi.

A doua: îl eliberară pe DD. O fi avut şi el partea lui de vină în toată povestea cu şantajul, n-am de unde să ştiu, da' nici nu pot să-i suspectez pe mare parte dintre reprezentanţii legii de verticalitate. De altfel, pe unii nu-i poţi suspecta nici de prea multă competenţă. Sigur, nu generalizez, că n-ar fi corect. Da' chiar să transformi un Diaconescu sau un Becali în "Denişi, pericole publice" şi să-i cercetezi în stare de arest... nu se face. Dacă stau să mă gândesc bine, nu mi-ar fi teamă că ăştia doi ar putea băga cuţitu' în mine sau mi-ar fura poşeta dacă i-aş întâlni pe stradă. Acu' cică-şi face partid şi candidează şi la preşedinţie. Nici nu mă gândesc să nu iasă din primul tur. Poate c-o să reuşească să facă ce n-au făcut alţii până acum. Poate. Ar fi ceva... Da' ce te faci că nici el n-o să poată conduce singur... O să aibă nevoie de miniştri, de consilieri, de tot felu' de... specialişti. Şi cine ne poate garanta că n-o să avem parte din nou de o Udrea, de un Videanu, de un Berceanu, de un Blaga, de un Funeriu... d-ăştia competenţi, corecţi şi, mai presus de toate, dezinteresaţi? :) Îngeri d-ăştia care te mănâncă pân-ajungi la Dumnezeu.
În fine, vai de capu' ei de ţară!!! Care n-a avut noroc :)

Auch. My tongue hurts... ca să zic aşa :)

Mi-a tremurat mâna, da' nu cred să fie ăsta baiu'. Baiu'-i cu neologismele-ăştia de ne dă nouă dureri de limbă.

Interpretabilitatea jurământului lui Hipocrat

Aţi avut vreodată curiozitatea să citiţi jurământul lui Hipocrat? La mine a venit curiozitatea asta aşa, dintr-odată. Hm, interpretabil. El, jurământul. Şi în două variante. Că, deh, aia originală nu mai era în tendinţe pe la anu' 1975. Adică cine mai jura pe zei în secolu' 20?
Aşa că s-au mobilizat elveţienii şi l-au adus pe Hipocrat mai aproape de zilele noastre. Bine, s-au mobilizat şi-ai noştri, nu-i vorbă, de au tradus ce ziseră elveţienii că zise Hipocrat. E drept că un pic cam stângace, da' mai contează că "viaţa ţi-o consacri umanităţii" sau "o pui în slujba umanităţii"? E bine şi cu "consacrarea în slujba umanităţii", oricum nu-l respectă decât medicii care lucrează la privat. Ştiu, ştiu, sunt aceiaşi care lucrează şi la stat, numai că statu' n-are pe ordinea de zi motivarea de natură financiară a medicilor. Şi nici reabilitarea unor spitale care arată ca după bombardament. Şi nici achiziţionarea de aparatură modernă.
Ce mai tura-vura? Ai nevoie de serviciile medicului, de cunoştinţele şi de experienţa lui şi mai ales de atenţia lui? N-ai decât să ţi-l motivezi. Te ia de la stomac când intri într-un spital de stat? Ete, fleoşc. Confortu' îl ai acasă. Mă rog, dacă vrei musai confort, s-au inventat spitalele private. Lipseşte aparatura modernă sau instrumentarul nu e sterilizat? Eh, riscurile încep din momentul în care te naşti, iar norocul e cel mai bun medic, până la urmă.
Desigur că avem mulţi medici buni. Doar că eu nu la competenţă mă refer, ci la firea umană care se vrea motivată. Am auzit că ar fi şi medici care nu iau şpagă, care îşi dau tot interesul să te facă bine total dezinteresaţi. Şi cred că sunt. Dar oare câţi dintr-ăştia or fi mai rămas în România?

Citez din jurământ:

"Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate" (mai ales dacă mă dă la televizor). Cu conştiinţa faptului că nu pot supravieţui doar cu salariul de la stat şi cu demnitatea familistului care vrea tot ce-i mai bun pt a lui familie.

"Sănătatea pacienţilor va fi pt mine obligaţie sacră". Ei, acu', dacă instrumentarul o fi nesterilizat, nu-i vina mea, că io am doar obligaţia să-l mânuiesc corespunzător, nu să-l şi curăţ de bacterii.

"Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic". "Toate mijloacele" presupunând, cum altfel, şi mijloace financiare. Că doar nu zice explicit "toate mijloacele, mai puţin şpaga de la pacienţi".

"Colegii mei vor fi fraţii mei". Normal, pt asta s-a inventat Colegiul Medicilor. Ca să-i redea unui Ciomu dreptul de a profesa.

"Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială". Da' consideraţii financiare se pot interpune? Răspuns final: da. Recunosc că m-am întrebat dacă nu cumva "consideraţiile de stare socială" se suprapun întrucâtva "consideraţiilor financiare". Cum ar veni, medicul nu are voie să facă diferenţa între un nabab şi un badea Gheorghe atunci când le prescrie un tratament. Şi pe bune că nici n-o face dacă marchează cum trebuie badea Gheorghe.

"Voi păstra respectul deplin pt viaţa umană de la începuturile sale chiar sub ameninţare...". Şi marmota învelea ciocolata în staniol...

Medicii ca medicii, da' de asistente ce ziceţi? Cam ele fac legea prin spitale, nu? Păi au mai multe drepturi decât ăi cu facultăţi, că ele pare-mi-se nu se iau după ce grăit-a Hipocrat, ele ştiu mai bine că România e o ţară cu nevoi speciale. Şi când ai nevoie de ceva, orice, marchezi banu', şi când n-ai nevoie de nimic, tot marchezi banu' că poate are nevoie de el altu' care-i mai şmecher ca tine.
Ce să zic? Am mai bine de 3 luni de zile de când mă tratez într-o clinică privată. Nu spun ce mă doare, că nu asta contează. Şi oricum, cea mai mare durere a fost pricinuită de suma pe care a trebuit s-o dau. Două salarii de-ale mele şi încă un milion peste. Noroc că s-a putut cu rate. Mă duc însă relaxată. Nici nu simt că mă duc la medic. Miroase a odorizant - din ăla care emană când treci prin faţa lui -, nu a seruri şi nici a dezinfectant ieftin. Aştept într-o recepţie unde am reviste, televizor, pereţi viu coloraţi şi tablouri, iar când îmi vine rândul, recepţionera mă conduce în cabinet. Într-o zi, doctorul s-a scuzat de vreo 4 ori faţă de mine pt că a întârziat şi pt că m-a făcut să-l aştept. Mi-a şi explicat motivele şi m-a rugat să-l înţeleg :). Oare pacienţii lui de la Elias l-or fi auzit vreodată cerându-şi scuze faţă de ei? Nu-s mofturi, dar pun mare preţ pe confortul meu psihic. Chiar dacă pt asta fac eforturi supraomeneşti.
Şi cum spuneam - sau cum n-am apucat să spun - am citit/văzut/auzit că se întâmplă atâtea nenorociri în clinicile şi spitalele de stat, că mulţi dintre purtătorii de halate albe par mai degrabă instruiţi să se ocupe de animale decât de oameni, încât n-o să ajung prea curând acolo, decât dacă, vreodată, voi fi în incapacitate de a lua decizii şi va trebui să decidă altul pt mine. Iar dacă n-o să am bani să merg la un spital privat, probabil că o să prefer să mor.

Moare un mit. Se naşte o epistolă. Analiză pe text

Notă
Această postare este un pamflet. Orice asemănare cu persoane cunoscute este pur întâmplătoare.


Motto
Cinicul ştie preţul oricărui lucru, dar nu ştie valoarea niciunuia. (Oscar Wilde)


Sunt eu, corectorul frustrat, care, în loc să-şi vadă de casă în prag de sărbătoare, se ţine de analize. Am în sânge microbul scrisului mult (şi pe cel al vorbitului, da' mai puţin), iar acum tentaţia e mare.
Am citit cu multă atenţie şi cu şi mai mult interes o scrisoare pierdută pe bloguri şi recuperată de... reţele interne. Expeditorul - să-i zicem "Stowe". Destinatarul - personajul colectiv "unchiul Tom" (ăla cu coliba). Referentul - păcuraru' Păcuriciu. Şi, din încordarea mea izvorâtă din interes şi atenţie, cum ziceam, mi-a venit cheful. De scris. Şi de analizat. Cum o făceam la şcoală. Şi iată ce a ieşit:

Caracterizarea personajului central (adicătelea, cum ar veni, expeditorul):

- are numeroase calităţi: "... nu am pacalit sau inselat pe nimeni, am ramas vertical si principial...", aşa încât, conform zicerii "cine se aseamănă se adună", dl. Stowe nu s-a lăsat înconjurat decât de "oameni de inalta tinuta profesionala si morala";

- cu bun simţ, calitate de care se pare că ăl mai neprincipial profită cu vârf şi îndesat: "(păcuraru' Păcuriciu - n.r.) Nu isi mai aduce aminte de multe si in rest mizeaza [...] pe bunul meu simt";

- cu o coloană vertebrală făr' de cifoze, lordoze şi alte scolioze, dl. Stowe devoalează caracterul condamnabilo-deplorabilo-mizerabil al păcurarului, fără a-i minimiza însă calităţile fine şi... sofisticate: "Minte fara sa clipeasca, minte cand respira, minte sofisticat. De un cinism care explica multe dintre actiunile sale";

- se încrede în profesionalismul lui Tom (tot ăla cu coliba) şi, pe cale de consecinţă, se converteşte în apărătorul lui: "(Acelaşi păcurar Păcuriciu) a insultat mereu profesionalismul oamenilor si actul jurnalistic." (Btw, corectorii nu intră aici, ei nu pot fi profesionişti atât timp cât nu vor fi în stare să explice pe înţelesul tuturor de ce corect este "ucraineni" şi nu "ucrainieni", "proprietar" şi nu "propietar", "strângeţi rândurile" (pers. 2 pl.) şi nu "strânge-ţi rândurile");

- respectă creaţia supremă a lui Dumnezeu, omul, prin urmare nu poate decât să adopte o atitudine de condamnare a celui care acţionează contrar principiilor şi convingerilor sale: "... am auzit [...] o serie de observatii si dovezi care pun sub semnul intrebarii orice urma de credibilitate si respect asupra oamenilor";

- are defecte ca tot omu' şi nu se sfieşte să şi le recunoască (nu-şi face mea culpa, dar pare să le fie recunoscător oamenilor toleranţi): "As vrea sa va multumesc [...] pentru ca mi-ati suportat firea impulsiva si temperamentul coleric";

- are regrete şi, probabil, dacă ar putea da timpul înapoi, nu şi-ar mai măsura forţele cu femeile, nu le-ar mai face să plângă urmare a ameninţărilor nejustificate, le-ar asculta fără a face mişto de ele, nu şi-ar mai da angajaţii cu capul de uşi, nu i-ar mai discrimina, nu i-ar mai hărţui doar-doar or pleca de bunăvoie, ar respecta prevederile codului muncii pe plantaţie, nu ar avea procese cu angajaţii şi nici n-ar mai fi nevoit să-şi trimită omuleţii la tribunal să jure strâmb pe Biblie şi, în general, nu şi-ar mai bate joc în niciun fel de Tom: "Regret ca nu mi-am facut mai mult timp pentru oameni [...] Sa ii cunosc si sa ma bucur mai mult de prezenta lor acolo." Referitor la lipsa timpului, în mod sigur a fost tardiv când şi-a dat seama că timpul nu se face de la sine, ci şi-l face fiecare în funcţie de necesităţi. Exemplu: un timbilding la Brazil este infinit mai necesar decât primirea în audienţă a unui unchi, să-i zicem Tom;

- este intrigat de atitudinea păcurarului Păcuriciu faţă de el şi, sub puternica impresie a unui gest pe care-l faci atunci când vrei să scapi de un lucru nefolositor, dl. Stowe comite un anacolut dtf (!!! e "dtf", nu "stf", adică "de toată frumuseţea", pt neiniţiaţi!!!): "mie care am facut atatea pentru aceasta companie [...] a fost in stare [...] sa ma arunce efectiv afara din companie ca pe un gunoi";

- către final, dl. Stowe îi dă un sfat înţelept lui Tom, în aceeaşi manieră stângace gramatical: "Strange-ti randurile si nu lasati sa fiti folositi unii impotriva altora [...] ramaneti verticali si inflexibili cu valorile si principiile pe care le aveti".

Sfârşitul epistolei e sentenţios şi vine ca un avertisment adresat păcurarului Păcuriciu, amintindu-i că, dacă art. 16 din Constituţie (ştiţi voi care) e discutabil şi negociabil pe Pământ, în alte dimensiuni, nepământene de data asta, nu mai există loc de întors: "De justitie mai scapi dar de JUSTITIE nicio sansa!"


Cum v-a plăcut analiza mea? Primesc notă? Staţi că nu mai ţin minte: suntem în săptămâna în care se trec notele în catalog sau în aia în care sunt profesorii în grevă şi nu se trec notele?


Finalul meu - plagiat şi neoriginal :)
I-aş face un reproş, dar ar trebui să-i folosesc numele. Nu-i nimic, l-a folosit unchiul Tom.
V-aş mulţumi, dar nu obişnuiesc să mulţumesc pt clipele amare pe care le primesc. V-aş rămâne datoare pentru lunile frumoase petrecute împreună, dar n-am avut parte de niciun strop de frumuseţe. Mi-aş cere umil iertare pentru toate greşelile pe care le-am comis, dar nu am greşit decât faţă de mine.
V-aş îmbrăţişa, dar mă tem că nu aţi agrea îmbrăţişarea unui "nimeni pe pământ":)

Oana A
(fost) corector anonim la AH
actual împăcată cu mine




Paşte fericit şi gânduri bune! Şi s-aveţi parte de cel mai bogat iepuraş necrizat!


P.S.: Răspund de luni încolo, dacă am la ce, că pân-atunci îs oaierles, cum s-ar zice.

Copii trăsniţi spun lucruri

Discuţie în metrou, între doi puşti (sau puştoaice, că nu le-am putut ghici sexu' după voce, iar capul nu obişnuiesc să mi-l ridic când citesc - deşi, după pasiunea cu care vorbeau despre şerpi şi dinozauri, tind să cred că erau puşti) care n-aveau mai mult de 5 ani:
"- Io mă uit la "Hannah Montana".
- Da, ştiu "Hannah Montana". Da' mama mea se uită la "State".
- A, ştiu şi eu, State de România şi Flăcărica, nu?
- Flacăra, nu Flăcărica.
- Flacăra, da. Flacăra violet."

De parc-ar conta

Mă uitam că ultima dată am postat cam acum o lună (mă rog, facem abstracţie de faptul că data postării este 11 martie, deşi io o scriu pe 15 - nush care-i problema cu setarea datei, da' nu-mi bat capu') şi mă întrebam eu pe mine însămi ce m-a apucat de nu mai scriu. Păi, ştiu şi eu? M-o fi părăsit chefu'? N-or mai exista subiecte? N-oi mai avea vorbele la mine? O fi dat astenia sezonieră peste mine (da, chiar aşa, ce astenie sezonieră? ce sezon e ăsta? sezonul primăvară-iarnă?)? Oi avea alte griji? Oi fi bolnavă? O fi depresia? Sau pur şi simplu m-am hotărât să-mi tratez dependenţa de net şi să-mi găsesc altă ocupaţie?

Hm, puţin din toate. Poate din unele mai mult.

Am început să scriu o postare cu ocazia congresului PSD, din februarie. Am numit-o "Mircea, fă-te că eşti preşedinte!". Mi-am dat seama că nu eram în stare să spun nimic de Doamne-ajută şi-am şters-o.

Am mai început o alta de 8 Martie şi mi-am dat seama că toată postarea se reducea la cum mi s-a pleoştit zambila din cauza gerului nespecific unei zile de martie. Am şters-o înainte de a-i da un titlu.

Şi am trecut şi prin faza de renunţare la blog. De fapt, o tranzitez chiar şi în momentul de faţă. Încă nu m-am hotărât.

Am redescoperit, în schimb, plăcerea lecturii. O pierdusem de când am dat nas în nas cu internetul. Mă rog, mai citeam când şi când, ba chiar aproape zilnic dacă mergeam cu metroul :))

Off topic: ştiţi cum arată nişte părinţi tâmpiţi? Eu nu. Da' ştiţi cum se manifestă nişte părinţi tâmpiţi? Eu da. Am primit pe mail nişte mostre de părinţi tâmpiţi.

Încurcate-s căile Domnului şi orificiile omului

Ştirea are peste un an vechime, după cum se vede, dar io acum am descoperit-o şi încă nu m-am oprit din râs. După mine, e una dintre cele mai drăgălaşe confuzii din câte pot exista.
Articolul vorbeşte despre colonoscopie, iar poza este despre endoscopie. Nu trebuie să fi făcut niciuna din cele două investigaţii ca să-ţi dai seama că investigaţia numită colonoscopie vizează explorarea colonului, adică a intestinului gros, iar instrumentul cu care se face investigaţia - colonoscopul - nu se bagă never ever prin gură :)) Or, poza asta e destul de explicită. Investigaţia din poză e clar o endoscopie, adică explorarea esofagului. Şi la fel de evident e că cele două cadre medicale stau la capul pacientului, şi nu la curu' lui.
Repet, mi se pare supersimpatică şi nevinovată confuzia orificiilor, dar, dincolo de asta, niciunui gastroenterolog de pe planetă nu-i va reuşi o explorare a colonului prin gură şi nici o explorare a tubului digestiv prin orificiul anal.

La aniversară

NOTA 1: Am impresia că din postarea asta n-or să înţeleagă mare lucru decât foştii mei colegi.
NOTA 2: Am impresia că n-o să mă pot abţine de la a spune lucrurilor, organelor şi funcţiilor asociate respectivelor organe pe nume. Fără false pudori.

Nu, nu e ziua mea încă şi oricum nu am de gând să-mi dedic postări cu ocazia asta. E irelevant că fac nush câţi ani, că blogul meu a împlinit un an sau că am ajuns la a o suta postare. Nici măcar pt mine nu mai contează chestiunile astea, pt alţii cu atât mai puţin.
Doar că mi-am adus aminte subit că fix acum un an mi-am schimbat locul de muncă. Mai celebrează vreun tâmpiţel aşa ceva sau sunt singura tâmpiţică? Nu aştept răspuns.
De fapt, cred că am folosit cam impropriu noţiunile "aniversare" şi "celebrare". Deşi ţin minte fără efort datele când mă angajez sau când plec de la vreun loc de muncă, nu fac din asta un eveniment.
Nush cum mi-am adus aminte de data asta. Cred că datorită faptului că am citit zilele astea pe un blog de profil cum o altă colegă de la fostul loc de muncă şi-a luat un şut în cur de la angajator, aşa cum şi-au mai luat încă vreo 6 oameni în decursul anului trecut, pe motiv de restructurare, reorganizare sau, evident, neperformanţă :)). Btw, prieteni, io nu pricep neam asta cu neperformanţa. Cum puii mei să-i reproşezi unuia că e neperformant, când i-ai dat să semneze un contract în care avea prevăzută o perioadă de probă, care variază de la o lună la trei luni? Adică în perioada aia nu eşti în stare tu, angajator, să-ţi dai seama că omu' ala e pafarist, e antitalent, e paralel cu meseria? Îl ţii pe post cu anii şi dintr-odată ai revelaţia neperformanţei lui? Atunci cine are o problemă??????????
În fine, nu despre asta vreau să vorbesc, că am tot vorbit şi inventariat şi, în consecinţă, m-am plictisit foarte, foarte, foarte rău. Vreau să vorbesc strict despre motivele pt care am scris postul ăsta.
Recunosc, am regrete legate de fostul loc de muncă. Regret fisele de cafea. Ei, nu, nu aveam timp de stat la cafea, dar aveam timp de câte o gură de cafea între două ţipete şi două invocări ale organelor reproducătoare masculine şi funcţiilor acestora, venite din partea colegilor de pe la alte departamente pe motiv că nu ne mişcam cu viteza luminii, care tot timpul erau în întârziere paginile, care tipografia, care tirajul, care ediţiile, care oricum ce bip, bip, bip, bip, bip fac alea? Dorm?
Al doilea regret: ţipetele şi înjurăturile sus-amintite. Păi fără ţipete şi înjurături, viaţa e pustiu şi monoton. Cum să trăieşti aşa, fără să auzi tu un reproş asezonat cu octave înalte şi cu un ton strident? Te tâmpeşti, ţi se atrofiază simţurile, ai impresia că eşti al nimănui.
Al treilea regret: aveam ocazia să fiu vedetă, să fiu spio... asta... cum îi zice... protejată, să mă văd pe camere. Acum, de unde camere, de unde vedetă, de unde spio... ăăă... protecţie? So sad :(
Al patrulea regret: trăiam basmul meu, eu fiind Făt-Frumoasa, căci precum Făt-Frumos creştea într-un an cât alţii în şapte, tot aşa şi eu îmbătrâ... ăăă... mă maturizam:)) într-o lună cât alţii într-un an. Aşa încât n-am putut mai mult de zece luni. E mult, e foarte mult zece luni dacă încerci să-ţi imaginezi că ai putea simţi pe piele, sau în piele, sau în creier, sau în celelalte organe interne cum se scurge fiecare secundă din cele 60 ale unui minut, din cele 60 de minute ale unei ore, din cele 24 de ore ale unei zile, din cele 7 zile ale unei săptămâni, din cele 4 săptămâni ale unei luni. Iar când în jurul tău toţi sunt stresaţi, supăraţi pe viaţă, nemulţumiţi, nesuferiţi şi alte ne-uri, când oale se sparg în capul tău pt că nu eşti în stare să te resetezi şi să devii robot, e atât de uşor să simţi presiunea fiecărei secunde care trece.

P.S. A se observa că nu m-am plâns de munca în sine. Nu fug de muncă, îmi place munca (altfel nu mi-ar fi trecut nicio secundă prin cap că aş putea să mă duc să culeg trufandale sau să spăl podele şi veceuri în UE - btw, am făcut primii paşi în întocmirea dosarului de candidat pt muncă în afară), da' fără garnitură de futere la icre că nu mai dau randament. Nu mai vorbesc de situaţia în care garnitura îmi e servită pe post de fel principal zi de zi.

Aventuri blonde

Astăzi: prietenia dintre Bachus şi senzorul meu de gaze

Ziceam aici că am feelingu' c-o să am motive să-i dau înainte cu aventurli blonde. Şi mare dreptate avusei.
Lucrurile stau cam aşa: se ia un detector de gaze, se fixează acolo unde hotărăşte reprezentantul Distrigaz (GDF Suez, pardon) şi se apucă să ţiuie şi să beculească roşu dacă detectează scăpări de gaze, moment în care se întrerupe automat alimentarea cu gaze ca să nu sară consumatoru' casnic în atmosferă cu tot cu suprafaţa utilă posedată şi să le facă astfel un pustiu de bine şi vecinilor din dotare. După care se detectează sursa de la care provine scăparea de gaze şi, dacă pericolul este eliminat, acelaşi consumator manevrează singurel un buton de deblocare a senzorului, fie prin apăsare, fie prin tragere în afară, în funcţie de model. Booooon.
Da' ce te faci dacă, timp de aproape doi ani, nu ţi-a ţiuit nicio alarmă... senzorială şi dintr-odată se trezeşte din amorţeală, impulsionată de concentraţia prea mare de aburi bahici emanaţi de juma' de litru de vin care fierbea în legea lui pe aragaz? Păi, în principiu, încerci să vezi ce-a apucat-o. Asta după ce te depanichezi. După care stingi aragaz, deschizi geam şi faci ceva cu butonul ăla de deblocare a senzorului. Numa' că, nefiind nevoită să acţionez asupra butonului respectiv timp de doi ani, cum am mai spus, am cam uitat ce mi-a zis domnu' de la Distrigaz (GDF Suez, pardon din nou) că tre' să fac cu el, atunci când mi l-a instalat - să-l împing sau să-l trag. Prin urmare, tras fiind în afară, io l-am împins.
Aşa că azi-noapte, după ce mi-au plecat musafirii şi m-am mobilizat să spăl ce era de spălat, centrala mea se încăpăţâna să nu-mi dea apă caldă şi să beculească şi asta roşu. Ca să nu mai zic că nici căldură nu voia să-mi dea, că doar stătusem până atunci cu geamuri deschise ca să nu dorm în aromă de Bachus şi să mă duc azi la serviciu năucă de creierii capului.
M-am tot învârtit pe lângă butonul ăla de deblocare a electrovalvei, m-am tot rugat de el cu ceru' şi cu pământu', el nimic. Alternativa? SUG, bine-nţeles. Aşa că azi de dimineaţă am alertat Serviciul de Urgenţe Gaze, iar echipa de intervenţii a Distrijedefeului ăluia sau cum îi zice a ajuns în mai puţin de o oră. Şi după ce intervenientul şi-a luat notiţe într-o agendă conştiincios ca un poliţist (btw, mă amuză teribil cu câtă conştiinciozitate îşi notează poliţiştii diverse chestii în agendă, de parcă ar fi şi în stare să se folosească de datele pe care şi le notează) şi m-a întrebat dacă am simţit miros de gaz (de gaz, nu, doar de vin :))), mi-a explicat că io, de fapt, mi-am închis singură-singurică alimentarea cu gaz, întrucât senzorul nu-mi blocase electrovalva, întrucât io am dat drumul repede-repede la geam şi toţi aburii dăduseră buluc să iasă din încăpere, întrucât, pericolul fiind înlăturat, senzorul s-a gândit că nu mai e cazu' să acţioneze în consecinţă, întrucât io m-am panicat şi am început să mă joc la butoane, întrucât nu m-am jucat cum trebuie, ci, dimpotrivă, fix pe dos. Întrucât, fireşte, neuronu' nu m-ajută în astfel de situaţii.
Da' acu' îs bine, sănătoasă şi pregătită, fireşte, pt o nouă zi de muncă de duminică. Şi, mulţumesc divinităţii, am scăpat şi fără să fiu nevoită să fac vreo vizită prin eter. Da' poate-mi explică totuşi şi mie cineva de ce senzorialul ăla... gazos nu e atât de amabil încât să facă şi el o diferenţă de bun-simţ între mirosul emanat de gaze, cel emanat de alcool şi cel emanat de after shave, ca să nu mai bage în sperieţi personalităţile nevricoase şi cu naturelu' simţitor, like me.

Impozitul pe cioara vopsită, impozitul mov şi altele asemenea

Primul
Nu credeţi că ar avea vreo şansă, nu? Sincer, nici io nu prea cred, da' totuşi n-ar fi o glumă prea proastă. Adică, nu mai proastă decât McTaxa, zisă şi "impozitul pe şaorma". Şi nici mai proastă decât numirea lu' Gheorghe la Finanţe (m-aş lua şi de Bittman, da' totuşi n-o fac că-mi place tipu').
Pe bune acum, la cum umblă politicienii noştri cu cioara vopsită, ar rezulta nişte impozite pe profit... oho.... Că scot ditai profitu' de pe urma gogoşilor, nu poate nimeni să conteste asta.

Al doilea
Aşa cum o desemnează înţelepciunea populară românească, movu' cică ar fi culoarea curvelor. Deci să se impoziteze prestaţia la curve, zic. Da, ştiu, încă nu e legalizată prostituţia. Da' cu ajutoru' Celui de Sus şi al EBei (aia de susţinea, printre alte lucruri vitale poporului român, legalizarea drogurilor), mă gândesc că legalizarea prostituţiei n-ar fi nicidecum o utopie. S-o facem legal, grăit-a, pe vremuri, Sebastian Bodu (şi tot despre achitarea dărilor către stat vorbea şi distinsul domn).
Acu' îmi aduc aminte că, mai în glumă, mai în serios, şi Ioan Mircea Paşcu propunea o "taxă pe fericire", adică "taxă pe sexul marital şi extramarital". Da, da, tot un viciu e şi... fericirea. Şi e fix ca la mâncare: dacă e de-acasă, e fără bani, adică neimpozitată de stat, dacă e şaorma cumpărată din oraş, e cu bani, adică cu McTaxa. La fel şi cu fericirea. Dacă e de-acasă, nu se bagă statu' în patu' tău, dacă e în deplasare - mai exact, agăţată la primul colţ - atunci naşpa. Se poate lăsa cu impozite.
Ei, acum cred că nu sunt foarte mulţi cei care apelează la... fetele străzii. Da' ăia câţi sunt să contribuie şi ei la bugetul statului, că la natalitate nu e musai. Şi nici recomandabil.
Dacă se bagă taxa asta... mov, să-i zic, or să crească tarifele. Logic, nu? Dacă or să crească tarifele, or să se împuţineze clienţii. Logic, nu? Nu deplâng io potenţialele pierderi suferite de prestatorii\oarele de astfel de servicii, da' pt cei care nu-şi vor mai permite să fie beneficiari, îmi amintesc că americanii aveau un sfat (în româneşte nici n-ar fi sunat atât de bine): "If you think the fuck is funny, fuck yourself and save your money". Parcă aşa era.

Uhhmmm, hai să mai vin un pic în ajutorul statului cu alte idei:
- impozitul pe nevoi (fiziologice, desigur; adică, dacă te-au apucat în oraş şi te gândeşti să foloseşti buda eco-publică, scoţi banu'). Şi să fie diferenţiat şi impozitu' ăsta în funcţie de treburi: mică - impozit mic, mare - impozit pe măsură. Nu zic bine?
- impozitul pe abstinenţă (de la orice); adică, mănânci şaorma - plăteşti impozit pe fast-food, nu mănânci şaorma - plăteşti impozit pt refuzul de a o mânca, refuz care înseamnă, de fapt, refuzul de a contribui la bugetul de stat; eşti... fericit - plăteşti impozit, nu vrei să... fii fericit - plăteşti impozit pt că te abţii cu rea credinţă de la a fi fericit, numa' aşa, de-al dracu', ca să nu ajuţi statu'; îţi faci nevoile în deplasare - plăteşti impozit, nu binevoieşti a ţi le face în oraş - plăteşti impozit pt că nu vrei să te pişi la comanda statului.
- impozitul pe... altfel de fericire (zis şi impozitul pe onanism); păi, frate, sex marital şi extramarital - nu, sex cu curve - nu, păi dă-o-n fericirea mă-sii de treabă, adânceşti ţara în criză; ce, credeai că prestaţia solo nu poate fi impozitată?

Oi fi ajutat statul destul pe ziua de azi sau mai trebuie? Că pe moment nu mai am nicio idee. Sigur, ca un cetăţean responsabil ce mă găsesc, nu voi avea satisfacţia misiunii îndeplinite.

Hai să trăim bine!

Exodul către lumea făr' de durere, întristare şi suspin

Iertaţi-mi cinismul, dar nu pot să las ziua să treacă fără să întreb: azi chiar nu mai moare nimeni/nimic? Un om, un ziar, o speranţă... ceva. Păi, şi ce-o să facă OTV-ul diseară? Misterul cărei morţi îl va mai elucida? Va continua oare cu subiectul început aseară: "Misterul morţii actorului care i-a imitat pe Năstase şi Vadim"? Pt că e un mister, clar. Nimic altceva decât o blasfemie care nu a rămas nepedepsită. Cel puţin, eu asta am dedus în cele 10 secunde în care am zăbovit pe OTV, suficient cât să-mi dau seama care e subiectul senzaţional al serii. Forţa ocultă AH1N1 s-a abătut asupra defăimătorului de tribuni.
Dacă-i aşa, am şi eu un pont: clasa politică din România anului 2010. O imitaţie ieftină a clasei politice de altădată, cea consemnată în istorie. Nu, nu mă aştept şi nici nu vreau să dea porcina în ei, oricât de mult i-aş urî. Din partea mea, să se bucure şi pe mai departe de beneficiile forţei oculte a flamurii violet. De fapt, n-am nicio îndoială că virusul ăsta porcin suferă de boala numită "solidaritate". Păi, cum ar putea să dea iama în porci? Nici vorbă. Dă iama doar în oameni. Păcat că unii-s mult, mult prea tineri.
Îmi plăcea Toni Tecuceanu. Era talentat. Mă amuza teribil. Dar nu a spus nimeni că viaţa e dreaptă. Altfel cum ar fi putut răpune un virus un munte de om în doar câteva zile?
Moartea lui a survenit la câteva ore după cea a cântăreţei Lhasa de Sela (37 ani) şi la câteva zile după cea a actriţei Brittany Murphy (32 de ani). Cauzele au fost diferite: cancer, atac de cord. Spre ruşinea mea, nu am auzit de niciuna din ele. M-a şocat însă graba cu care şi-au încheiat socotelile cu viaţa. Fie-le ţărâna uşoară!

Şi pt că numai noi, românii, puteam începe anul în modul ăsta, rămânem tot în sfera sucombării subite. A ziarelor. Ei, impropriu spus "subit"; la cât de lungă le-a fost agonia, numai subită nu li se poate numi dispariţia. Plus că prohodul li se cântă de când a început criza să dea cu România de toţi pereţii. Dar, nu-i aşa, "Ziua" şi "Gardianul" nu sunt decât nişte nume printre alte defuncte care-au fost ("Cotidianul", "Business Standard", "Compact" - ca să mă opresc doar asupra titlurilor centrale) şi care vor mai urma.
Cât despre oamenii rămaşi fără locuri de muncă, ce să zic? Dumnezeu cu mila. Măcar de s-ar simţi mai bine piaţa forţei de muncă din afară, să ne susţină şi pe noi ăştia care, vorba cântecului, "nu ne-am născut în locul potrivit". Bine, eu oricum sunt de părere că nici coordonata temporală nu ne-a fost prea favorabilă. Personal, tind să cred că m-aş fi simţit mai bine dacă m-aş fi născut nu în anii '80, ci undeva pe la 1800, 1900. În niciun caz în viitor.
Revenind la dispariţii, apariţii şi alte fenomene fireşti într-o ţară care-o ţine tot într-o criză, am convingerea că cei mai buni vor supravieţui. Uitaţi-vă numai cum înfloresc "Click", "Libertatea" şi "Cancan". Şi nici măcar n-au nevoie de inserturi.

Nu-mi place să constat asta, dar anul 2010 pare să-şi râdă de noi. Şi e abia la început.

PS: La mulţi ani! Ar fi trebuit s-o spun la început, dar nu mi s-a părut c-ar da prea bine imediat după titlul referitor la "lumea făr' de durere, întristare şi suspin".

Decât urări

"Vorba lungă, sărăcia omului", aşa că ce s-o tot lungim? Esenţial este să aveţi parte de sărbători lipsite de griji. De un Crăciun cu cele trebuincioase pe masă, de un Moş Crăciun nici bogat - că, deh, e criză -, dar nici chitros - că doar o dată-n an vine şi el, şi de un an nou aşa cum vi-l doriţi.
Să ne "auzim" cu bine în 2010.

RomâniaFilm prezintă: Copilul sirenei şi Bocman forever

Avem preşedinte - numărat, renumărat, răsnumărat, votat şi răsvotat nu numai de probăsescieni, dar şi de antigeoanieni şi diasporă. Acelaşi: TBa. Avem chiar şi premier - suspendat, nesuspendat, numit, răsnumit, interimar, final. Acelaşi: EBo. În câteva zile o să avem şi Guvern, care, după cum glăsuieşte presa pe surse, va fi format, în cea mai mare parte, din aceleaşi exemplare super-mega-ultra-competente, verticale, echilibrate şi bine intenţionate de care beneficia şi cu câteva săptămâni în urmă. Cât de curând vom avea şi Parlament, chiar dacă acum viitorii foşti parlamentari sunt la capitolul mofturi de prostit electoratul (vorba poetului: "mai nu vor, mai se lasă"). Doar nu se aştepta careva să sufle vreun vânt al schimbării (sau măcar o briză), adus de Moş Nicolae pe 6 decembrie 2009. Din the wind of change, change-u' a cam dispărut (sau l-o fi luat diaspora?!?) şi românachele trăitor încă pe pământ românesc iar se alege decât cu windu'. (Auch, din nou era să uit, n-am votat, deci n-am dreptu' să mă plâng.) Vorba lui Darius, în finalul filmuleţului: "Votează, dar nu-ţi face speranţe. Sunt tot aceiaşi."
Ce mai tura-vura? Avem di tăti şi di tăţi, suntem, deci, pregătiţi să ne lăsăm conduşi.
Dacă stau să mă gândesc mai bine, poporul român are ceva în comun cu conducătorul mult-iubit, cel puţin din punctul de vedere al consecvenţei. De exemplu, atât personajul colectiv, recte poporul, cât şi personajul unicat, recte domnu' preş, insistă la fel de mult pe anumite activităţi... culturale, să le zic. Atât de mult însemnând cu anii. Peste 5 ani, TBa o să spună că în ultimii 10 ani a citit "Levantul". Peste 5 ani, românii vor zice că în ultimii 10 ani au vizionat acelaşi serial (care rulează la concurenţă cu "Tânăr şi neliniştit", fireşte), pe numele lui "Copilul sirenei" (cu insertul "Bocman forever" drept bonus).
Apropo de "copilul sirenei", cică aşa li se zice marinarilor. Mă rog, aşa zice Loredana. Cât despre sirenă... eu am o idee cam cine-ar putea fi.

Loredana dixit (zău că-i mişto, să vedeţi cum o să ne regăsim noi, ca naţie aflată în derivă, în versurile cântecelului care, de altfel, nu e prea nou)



Şi încă unul, cu toate că ritmul etno-latino-manelistic al clipului e posibil să nu fie pe gustul unora, motiv pt care îmi cer scuze de pe acum. Pe mine m-a amuzat gândul că i l-ar putea cânta sirena de mai sus marinarului peste 5 ani.

Aşa. Şi-acum?

Nebunia e pe cale să se termine. Jenant, penibil, jegos, ridicol, mizerabil, pueril - posibil să mă fi repetat în epitete - cam aşa s-a văzut campania asta electorală. Sigur, eu nu am dreptul să-mi dau prea mult cu părerea şi să mă lamentez pt că, nu-i aşa?, eu nu am votat. Şi totuşi, în nesimţirea mea tipic românească, am să-mi dau cu părerea atât cât mă vor lăsa timpul, memoria şi nervii.

Deci, cum ziceam, circotecă în toată regula. Băse, pt care faptul de a se da popular prin târg e a doua natură, a întins coarda în ritm de bungee-jumping şi s-a înfrăţit cu cine s-a arătat mai disponibil (sau mai fomist?!?). Explicabil, ţinând cont de faptul că singura alianţă care-i mai rămăsese de făcut era cea cu poporul, deci trebuia să facă pe dracu' în patru şi să atragă de partea lui orice poporean cu drept de vot. Ce dacă poporeanu' în discuţie e ascultător de manele? Votul nu are standarde culturale. În urnă, votul unui academician stă la fel de bine lângă votul unui manelist, esenţial e ca pe amândouă să fie ştampilat numele "Băsescu". Deci atragem maneliştii, că-s majoritari micuţii. Aşa că pompăm bani în rege şi-n prinţeasă ca să ne susţină printr-o manea. Bine, fie, două, că-i campanie electorală şi suntem generoşi. Da' a doua nu chiar cu aceiaşi cantautori că, de, românu' se plictiseşte repede, vrea varietate. Deci schimbăm featuringu': rămâne prinţeasa, da' pleacă regele. Nu-i bai, avem Salam.

I-am rezolvat pe manelişti, trecem la otevişti. La fel de majoritari ca primii. Ce dacă până deunăzi Diaconescu ne era antipatic rău, ce dacă OTV nu era o televiziune care să se ridice la standardele înalte ale unui prezidenţiabil (excepţii: Vadim - veşnicul prezidenţiabil, veşnicul câştigător, veşnicul fraudat - şi Becali - odinioară şi el prezidenţiabil, astăzi decât cuvântător de PE; sigur, în cazul lor, ar trebui să revin asupra sintagmei "standarde înalte")? Nu e vreme să ne gândim la vechi răfuieli. E cazul să ne gândim la poporul care încă mai aşteaptă cu sufletul la gură ca "în seara asta" să fie găsită Elodia - vie sau moartă, nici nu mai contează, la poporul care se uită în gura clarvăzătoarei Ildiko ca la sfintele moaşte - doar, doar "în seara asta" ne va dezvălui misterul dispariţiei aceleiaşi sus-numite Elodia, la poporul care dansează pe masă alături de Magda sau de Pamela, la poporul care se bucură sau suferă - după caz - alături de Naomi, la poporul care traversează cele mai intense momente de emoţie pt că, nu-i aşa?, "în seara asta" Nikita din Romană se sinucide "în direct şi-n exclusivitate", la poporul căruia i se face inima cât un purice la gândul că Diaconescu n-o să aibă pe unde să respire dacă tomberonul e închis ermetic. Etc, că nu-mi mai vin altele în minte acum.

Deci toţi aceşti fideli telespectatori ai televiziunii poporului sunt aducători de multe voturi pe care e musai să scrie "Băsescu". Aşa că lăsăm mândria la o parte şi mergem la OTV, şi ne aşezăm pe scaunul pe care au stat Cioacă şi Ogică, şi ne întreţinem cu DD până în zori, ba mai facem şi-o extragere - că avem mână bună - şi-i dăm votantului o maşină.
Maneliştii - checked, oteviştii - checked, mai rămân cârcotaşii şi bloggerii. Aaa, simplu. Ne introducem delicat în emisiunea celor mai cârcotaşi dintre cârcotaşi - ce dacă e emisiune de divertisment? Una mică, cât să-şi mai reconsidere nişte zeci sau sute de votanţi opţiunea de vot, merge.

Bloggerii... daaa... o comunitate destul de influentă. Păi să ne tragem de şireturi cu Zoso, zic, că doar el e ăl mai de seamă reprezentant al breslei. Unde mai pui că e şi pedel... echidistant. Acu' trag şi io nădejde că n-o să ajungă Zoso să citească rândurile astea - trăi-mi-ar traficu' mic! -, că altfel mi-o iau; şi, sincer, ultimul lucru pe care mi-l doresc e să devin subiect de postare în care să descopăr ce frustrată proastă sunt (frustrată sunt fiindcă zic eu, nu fiindcă zic nişte unii; cât despre prostie... mă situez în limitele admise:))) şi câtă lipsă de diferite organe duc eu şi alte complimente d-astea tipice şi originale.

De partea cealaltă, interfaţa Mircea are altă tactică pt că are şi alte atuuri. Poporul a văzut deja ce poate Băse şi i s-a cam luat (fie vorba între noi, poporul a avut ocazia să vadă şi ce poate pesedeu', da' asta a fost demult şi marşăm pe faptu' că omu' mai uită ce s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă, dar memoria nu-i joacă atât de multe feste când vine vorba de ce s-a întâmplat cu câteva luni în urmă). Pe acest fundal de lehamite generalizată, să punem nişte paie pe foc. Care paie n-or fi contribuind ele la îmbunătăţirea imaginii noastre, da' ştiu sigur că-şi aduc contribuţia la deteriorarea imaginii ăluilalt. Ceea ce e la fel de bine. Deci scoatem filmuleţe, având susţinerea celui mai credibil dintre oamenii de afaceri (:))).
Şi mai strecurăm în discursuri keywordu' "locuri de muncă" (btw, acu' câteva zile l-am întrebat pe gugăl despre niscai locuri de muncă şi care credeţi că a fost primul rezultat indexat? Site-ul oficial al lui Mircea Geoană, corect. Vorba aia: "Tagul inspirat la prezidenţiale se cunoaşte". Regret că nu am făcut un printscreen pe moment, pt că ulterior căutarea nu mi-a mai dat aceleaşi rezultate) şi - îl citez din nou pe maestrul Badea - cu asta "am prostit proştii".

Personal, faza cu apariţia filmuleţului cu copilul lovit într-un moment în care altele erau priorităţile mi s-a părut cea mai jegoasă din toată campania electorală. Din cauza asta, pt o fracţiune de secundă m-am gândit că, dacă prin cine ştie ce conjuncturi mă răzgândesc şi merg la vot, o să "pun ştampila pe Băsescu", vorba cântecului. Mi-am păstrat opţiunea electorală până în ziua alegerilor. Am păstrat-o atât de bine încât nu am dat-o nimănui :)), nici măcar cui trebuia. Aşa mi-s eu, consecventă. Am jurat că n-o să mai votez până n-o să... trăiesc bine şi de vreo 5 sau 6 ani (de când cu revizuirea Constituţiei) nu mai merg la niciun fel de alegeri.

Aseară am avut o satisfacţie de câteva momente când a fost declarat Geoană câştigător. Mi-ar fi plăcut să văd cum sunt "pălmuite" nişte mutre de pedelişti incompetenţi şi interesaţi: Eba, Udrea, Boc, Berceanu, Videanu. Azi-dimineaţă, după răsturnarea situaţiei, am resimţit aceeaşi satisfacţie de câteva momente. De data asta, pt că Băse era dat câştigător şi pt că faza cu filmuleţul a avut efect de bumerang. C-o fi sau că n-o fi trucat, n-aş şti să spun şi nici nu găsesc că e relevant într-o campanie electorală în care candidaţii ar trebui să prezinte soluţiile concrete pe care le au pt scoaterea ţării din kkt şi nu să-şi canalizeze eforturile în sensul dezvăluirii de cât mai multe mizerii despre contracandidat. Aşa că, indiferent de numele prezidentelui, mie mi-e la fel de egal.

Şi aş mai zice ceva şi cu asta închei. Ceva referitor la cât a contat opţiunea diasporei. Se pare că a contat enorm. Mă întreb dacă, în febra pregătirilor minciunilor de campanie, candidaţii nu sunt cumva luaţi de val şi uită ce înseamnă de fapt diaspora. Diaspora înseamnă oamenii ăia plecaţi la mii de kilometri depărtare de casă. Şi nu să-şi satisfacă un moft, nici să-şi petreacă concediul, ci ca să strângă bani s-o ducă bine pt că în ţară nimeni nu-i va ajuta în sensul ăsta. Dacă aş fi politician, mie, personal, mi-ar fi ruşine să-i cer amărâtului ăluia să meargă la vot, ştiind că din cauza mea şi a altora ca mine amărâtul nu mai ştie ce e aia familie. Dar lucrurile astea nu pot mişca pe nimeni atât timp cât noţiunea "străinătate" înseamnă pt el, politicianul, nu Spania şi Italia - astea-s numai pt căpşunarul ordinar -, ci sejururi în Dubai, Saint-Tropez, Miami sau Maldive, înseamnă, eventual, universităţile de renume pe unde îşi trimite loazele la studii.

Clasa politică în campania electorală îţi provoacă milă (de scârbă n-are rost să mai pomenesc, că scârba faţă de clasa politică se manifestă permanent, nu doar în campanii), nişte căţeluşi gudurându-se pe lângă stăpânul electorat. Marele meu regret este însă că poporul e suveran doar o dată la 5 ani şi atunci preţ de câteva zile, între cele două tururi.

Alegeri şi alergeni

De alegeri, am jucat în deplasare. Nu că dacă aş fi fost acasă, m-aş fi dus să votez. Nici vorbă. Doar ca aş fi făcut-o în tăcere şi neştiută de nimeni. Aşa, plecată de acasă fiind, mulţi dintre cei care au încercat să mă convingă să-mi exercit dreptul, bla, bla, bla au avut de-a face cu fixismu' meu legat de cât de naşpa şi făr' de viitor e ţara asta şi cât de tare mă doare pe mine în trei litere, vorba lu' Badea, de ce-o să se întâmple cu ea. Şi m-au lăsat în pace, nu înainte de a mă asigura că or să se mai schimbe lucrurile în viitor. În bine, cum altfel?

Da' nu-mi fac griji. Prezenţă la vot a fost şi fără mine, aşa că pot dormi liniştită.

Btw, care o fi satisfacţia pe care o resimţi după ce mergi la vot? Că mă gândesc că tre' să fie ceva, de vreme ce se buluceşte rumânu' să-i dea cu ştampila în cap unuia sau altuia. Adică, salarii mici, pensii aidoma, taxe mari, birocraţia - pe treaba ei, medicamente scumpe, măsuri anticriză - sublime, dar lipsesc cu desăvârşire, forfetaru' - forfetar, concediu' fără plată - puternic ancorat în mintea bolnavă a ălora de ne conduc, instituţiile statului - cu mersul lor încet, pe loc şi deloc, nivelu' de trai tinde spre minus infinit. Şi după ce-i înjurăm şi dăm cu ei de toţi pereţii, şi pe bună dreptate, ne ducem să-i votăm. Să alegem ce? Io îi suspectez p-ăştia de se duc la vot că dorm mai bine noaptea, altfel nu-mi explic. Nu există, practic, niciun alt motiv pt care s-ar duce să voteze. Fără a vrea să jignesc votanţii, da' io chiar nu le înţeleg logica. Bine, poate sunt io prea blondă la creierii capului şi am probleme de pricepere, admit. Sau poate conştiinţa civică încă funcţionează. Păi da, ce să le ceri needucaţilor de noi să aibă conştiinţă civică? Noi ştim doar să cerem, da' nu facem nimic pt a avea :))

Cam băsescieni oamenii din satul unde mi-am petrecut eu ziua de 22 noiembrie, după cum am putut constata. Cât despre ceilalţi candidaţi... Geoană ce mai era adus în discuţie şi doar în contexte de genu': "Da' îmi dă ceva dacă votez cu Geoană?"

Apropo de pozele postate, îndrăznesc să cred că Băse s-ar fi ales cu ceva mai multe voturi dacă n-ar fi trimis damele la cratiţă, respectiv la piaţă şi ar fi împărţit sutele alea de mii de euro investite în şorţuri de bucătărie, sacoşe, calendare, bannere, umbrele şi alte inutilităţi la bugetari/pensionari/studenţi, cu titlul de mărire de salariu/pensie/bursă.

Şi apropo de izbucnirile mele în momentele în care cineva încerca să mă convingă că unul dintre candidaţi face brânză mai bună/mai proastă decât contracandidatul. Măh, am ingerat ceva ce nu mi-a picat bine la ficaţi (şi nu, nu am mâncat kkt, cum ar putea crede unii) şi m-am trezit cu ditai alergia, sau intoxicaţia, sau ce-o fi ea care mă mănâncă toată pielea, de zici că am râie. Sau, cum îmi zicea cineva, m-o fi intoxicat clasa politică care m-a cam hăituit în ultimele zile. Că unde mă întorceam, numa' discuţii politice auzeam. Nefericită alegere să plec în sfânta zi de 22 noiembrie din casa mea, da' a fost musai. Aşa că acum mă tratez cu Clorocalcin şi Flonidan, ceea ce nu vă doresc şi vouă.

Şi în încheiere, probabil că s-ar cuveni să-mi cer scuze părinţilor politicienilor români, ai căror gâţi i-am invocat în contexte nu tocmai ortodoxe ori de câte ori le apăreau odraslele pe la teveu.

PS
Dacă vă mai ţin nervii, vizionaţi filmuleţu' de-acilişa, autor Darius Groza. Avertisment: pe alocuri, conţine limbaj cam prea... becalian.